Revista Art-emis
Primul Război Mondial, un conflict asteptat (2) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gică Manole   
Marţi, 27 Martie 2012 19:19

Prof. Dr. Gică ManoleAtentatul, în care şi-a pierdut viaţa moştenitorul tronului austro-ungar, a constituit pentru guvernul dublei monarhii un pretext de a intimida/lichida Serbia, aşa cum a şi spus-o, imediat după atentat, cancelarul austriac Berchtold, către premierul ungur, Istvan Tisza, anume, că are intenţia „de a profita de crima de la Sarajevo pentru a regla socotelile cu sârbii"[17]. Implicarea directă a guvernului de la Belgrad, în atentat, n-a fost dovedită, cu toate că serviciile secrete sârbeşti, prin colonelul Dimitrievič, fără ştirea guvernului, i-au sprijinit pe atentatori. Aceştia aparţineau organizaţiei secrete, cu scopuri pansârbeşti, Naro Dnaia Obrana din Belgrad, şi care a fost sprijinită logistic de numitul colonel Dimitrievič. Gavrilo Princip, însă, aparţinea altei organizaţii secrete, Mlada Bosnia, afiliată altei organizaţiei secrete, Mâna Neagră, de la Belgrad. Princip era supus austriac şi nu sârb, iar punerea tragediei de la 28 iunie 1914 pe seama guvernului sârb, guvern absolvit de vină de însăşi comisarul austriac, Wiesner, însărcinat cu anchetarea cazului, a dus la concluzia: „Nu se cunoaşte un caz similar, ca un guvern să facă responsabil un alt guvern pentru o crimă comisă pe teritoriul său şi cu atât mai puţin pentru o crimă pe teritoriul propriilor supuşi, cum era cazul de la Sarajevo"[18]. În realitate, atât Austro-Ungaria, cât şi Germania, voiau, în vara anului 1914, războiul, aşa cum peste douăzeci şi cinci de ani, la 12 august 1939, Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei naziste, la întrebarea lui Ciano, ministrul de externe al Italiei, „De fapt ce vreţi, Coridorul sau Dantzigul?" acesta i-a răspuns, cinic: „Mai mult decât atât, noi vrem războiul!"[19] . În amândouă cazurile, adică în declanşarea celor două războaie mondiale, în ciuda unor poziţii/argumente ce urmăresc să ne convingă de caracterul nedorit, accidental, al acestora, precum şi de lipsa de intenţii a Germaniei, în a le declanşa, în ciuda unor interpretări corecte, la limită, a documentelor probatoare, construcţia istoriografică în cauză nu se poate susţine cu temei. Astfel, de duritatea excesivă a ultimatumului austro-ungar înaintat Serbiei, la 23 iulie 1914, se face responsabil şi Împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea.

Este limpede că a stabili vinovăţiile corecte, reale, în declanşarea catastrofei de la începutul veacului XX, nu este deloc o problemă simplă. Dar, la fel de sigur se poate susţine faptul că vinovăţia Puterilor Centrale, fondatoare a Triplicei, a fost mult mai accentuată decât a tuturor celorlalte mari puteri europene la un loc, şi aceasta în ciuda ipotezei că „nici unul dintre guvernele europene nu a premeditat războiul general"[20]. În acest sens, lămuritoare poate fi şedinţa Consiliului de Coroană, al Germaniei, din 5 iulie 1914, de la Postdam, unde conducătorii celui de-al doilea Reich, în frunte cu Wilhelm al II-lea, precum şi cei ai Austro-Ungariei, au decis conţinutul ultimatumului înaintat Serbiei, conţinut definitivat la 14 iulie 1914, într-un alt Consiliu de Coroană. Ultimatumul a fost înaintat Serbiei la 23 iulie 1914. În ciuda clauzelor sale extrem de dure, guvernul sârb a dat un răspuns moderat, acceptându-le pe toate, cu excepţia celui care viza acceptarea de către guvernul sârb a poliţiei austro-ungare pe teritoriul sârb, în vederea urmăririi, identificării şi prinderii vinovaţilor de acţiuni „subversive" împotriva Austro-Ungariei. În pofida răspunsului, care semăna mai mult cu o capitulare a Serbiei - şi aceasta în situaţia în care Rusia îi oferise sprijin necondiţionat - Austro-Ungaria, împinsă de la spate de Germania, a refuzat orice reglementare diplomatică a crizei, declarând, la 28 iulie 1914, război, guvernului de la Belgrad. Cei doi şefi de guverne, von Berchtold şi respectiv contele Tisza, urmăreau, ca şi Hitler, în septembrie 1939, „ca războiul să fie unul de proporţii locale"[21]. Nu vor fi necesare decât câteva zile pentru a-şi da seama că s-au înşelat, şi că se aflau în postura deloc comodă de a fi aprins vâlvătaia ce le va distruge, până la urmă, înseşi imperiile lor. Fără ultimatumul trufaş, imoral în cel mai înalt grad, al Austro-Ungariei, conflictul s-ar fi declanşat, deoarece „aspectul cu adevărat uluitor al izbucnirii primului Război Mondial nu este faptul că o criză mai simplă decât altele care fuseseră rezolvate a dus în cele din urmă la declanşarea catastrofei planetare, ci că a durat atât de mult până s-a aprins scânteia"[22]. Declaraţia de război a Austro-Ungariei, adresată Serbiei, a obligat marile puteri europene să ia decizii tranşante, de mobilizare generală, făcând inutilă orice speranţă că războiul general ar mai putea fi evitat. La începutul lunii august, 1914, au urmat succesive declaraţii de război: Germania declară război Rusiei, la 1 august, iar, la 3 august, Franţei. La 4 august Imperiul britanic declară război Germaniei, pentru ca la 6 august Austro-Ungaria să declare război Rusiei. Tot pe 6 august 1914 Serbia declară război Germaniei, pe 7 august face acelaşi lucru şi Muntenegru. Peste câteva zile, la 11 august 1914, Franţa şi Anglia declară, şi ele, război, Austro-Ungariei. Vecina din sud a României, Bulgaria, la începutul războiului, în 6 septembrie 1914, încheie un tratat de alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania, alianţă de mult pregătită, iar în 1915 intră în război. Vor urma, la 1-3 noiembrie 1914, declaraţiile de război ale statelor membre ale Antantei (Rusia, Anglia, Serbia, Franţa) adresate Turciei, al cărei sultan, Mohamed al V-lea, crezându-se în plin ev mediu, îşi chema poporul la Jihad!

Nimeni, niciunul dintre conducătorii statelor care au intrat în conflict, nu credea că războiul început ar fi putut dura mai mult de câteva luni. Statul Major austro-ungar, în ton cu aroganţa diplomaţiei vienezo-budapestane, aprecia că îi vor fi necesare doar 3 (trei) săptămâni pentru a zdrobi Serbia! Vor reuşi să o înfrângă nu în 3 săptămâni, ci în 2 ani, şi aceasta după ce vor suferi înfrângeri severe, repetate, şi doar pentru că vor fi ajutaţi de germani şi bulgari. La fel, germanii erau siguri că în cel mult 4-5 luni vor reuşi să anihileze armata franceză, conform planului Schlieffen (elaborat de feldmareşalul Moltke, şi care urmărea încercuirea şi distrugerea armatei franceze, printr-un gigantic Cannae). Ruşii, care, spre surprinderea Germaniei şi Austro-Ungariei, şi-au mobilizat armatele relativ repede, în ciuda dificultăţilor imense provocate de o logistică precară, erau şi ei, siguri, de o victorie rapidă. Şi totuşi, au existat avertismente cu privire la caracterul special al unui război în secolul al XX-lea, avertismente, evident, neluate în seamă. Aşa, nepotul feldmareşalului Moltke îl avertizase pe Wilhelm al II-lea, în 1906, că viitorul război, dacă va fi declanşat, „va fi un război naţional care nu va fi câştigat printr-o bătălie decisivă, ci după o lungă şi obositoare luptă, cu o ţară care nu va fi învinsă până ce nu va fi zdrobită întreaga ei forţă naţională (Moltke făcea trimitere la Franţa - n. n.), un război care va epuiza la extrem propriul nostru popor, chiar dacă vom fi victorioşi" [23]. Oricât ar părea de ciudat, Primul Război Mondial a început într-o notă de uşurare generală, iar entuziasmul multora, că războiul începuse, se manifesta din plin. Aşteptările tuturor, cu privire la durata conflictului declanşat în vara anului 1914, vor fi date peste cap, în mod dramatic. În acest caz a cântărit decisiv faptul că „politica externă abdicase în favoarea strategiei militare"[24], iar aceasta, odată elaborată şi pornită, devenise autonomă, punând în mişcare „maşinăria Judecăţii de Apoi militare"[25] .

La începutul războiului, Germania declanşează ofensiva în vest, la începutul lui august 1914, încălcând, după o sută de ani, neutralitatea Belgiei, conform planului îndelung elaborat de Statul Major German, planul Schlieffen, plan ce urmărea o puternică şi nimicitoare ofensivă împotriva Franţei, de-a lungul Canalului Mânecii, ofensivă care trebuia să ducă, în viziunea strategilor militari germani, la încercuirea şi distrugerea armatei franceze. Siguranţa, în reuşita acestui plan, devenise lege, pentru germani, de vreme ce, atunci când cardinalul belgian Mercier reproşase generalului von Bissing încălcarea neutralităţii ţării sale şi distrugerea unor vechi centre urbane (Gand, Bruges), acesta îi răspunde cinic: „Dar, părinte, noi, biruitorii, vom face istoria"[26]. Şi totuşi, speranţa Germaniei într-o victorie rapidă, împotriva Franţei, va fi spulberată de extraordinara tenacitate a armatei franceze, care reuşeşte să reziste, e adevărat, la limită, formidabilei presiuni germane, şi aceasta în pofida „celei mai minuţios pregătite ofensive militare din istorie"[27]. În august 1914 armata franceză pierde „bătălia frontierelor"[28], dar reuşeşte să evite marea învăluire urmărită de flancul drept german, iar în septembrie acelaşi an obţine marea victorie de pe Marna. Din toamna anului 1914 frontul de vest se stabilizează, războiul transformându-se într-unul de poziţii. Şi în est, după câteva succese iniţiale ale ruşilor, frontul se va stabiliza, temporar, după ce Rusia va suferi câteva înfrângeri majore, precum cele de la Tannenberg şi Lacurile Mazuriene. În scurt timp, conflictul se generalizează, constrângând/determinând şi alte state să-şi definească poziţia, unele optând pentru neutralitate, iar altele, în funcţie de interesele lor naţionale, pentru o tabără sau alta.
---------------------------------------------------------------------------------
[17] Ion I. Nistor, op. cit., p. 254.
[18] Ibidem.
[19] Jaques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, Editura [Şt]iinţifică şi Enciclopedică, vol. I, 1988, p. 35.
[20] Pierre Renouvin, op. cit., p. 15.
[21] Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolul al XX-lea, vol. II, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 109.
[22] Henry Kissinger, op. cit., p. 173.
[23] Barbara W. Tuchman, Tunurile din august, Bucureşti, Ed. Politică, 1970, p. 43.
[24] Henry Kissinger, op. cit., p. 177.
[25] Ibidem, p. 173.
[26] N. Iorga, op. cit., p. 117.
[27] Barbara W. Tuchman, op. cit., p. 110.
[28] A. J. P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Iaşi, Polirom, 1999, p.

footer