Revista Art-emis
Între teoria şi gândirea critică PDF Imprimare Email
Daniela Varvara   
Duminică, 25 Martie 2012 00:31
Daniela VarvaraNatura adevărului într-un discurs - un posibil dialog cu textul


Prezentul eseu îşi propune să analizeze, din prisma gândirii critice, un text din filosofia contemporană europeană, extras dintr-o interogare a profesorului Alain Renaut (aparţinând, de fapt, unui dialog de idei, o discuţie publică dintre Renaut şi Jurgen Habermas, pe tema eticii discursului şi a problemei adevărului). Această analiză poate fi „citită" ca un dialog al lectorului (lectorul-analist, sau interpret) cu textul-bază (interogaţie, des-compunere, re-compunere). „Pentru a gândi emergenţa adevărurilor practice, opţiunea ce corespunde eticii discursului mi se pare cu certitudine cea mai pertinentă : dat fiind faptul că suntem cu toţii Moderni, iar cerul ideilor e vid, avem nevoie să ne inventăm adevăruri practice şi, cu excepţia imaginării unui fel de intuiţie a adevărurilor morale, nimeni n-ar mai şti să spere de acum înainte că le-ar putea găsi pe cont propriu, pornind de la sine, ci doar în această confruntare a argumentărilor care îl obligă pe fiecare să se situeze în perspectiva tuturor celorlalţi, producând astfel un fel de aplicare efectivă a imperativului categoric."[1]

Pentru început, vom face unele precizări conceptuale şi metodologice. Folosim termenul de gândire critică în sensul de interacţiune activă cu informaţia (textul care se poate des-compune şi re-compune), de a pune sub semnul întrebării ideile şi de a le evalua din multiple perspective. Vom încerca să des-compunem textul în idei plasate pe niveluri principale şi derivate, de suprafaţă şi de adâncime, pentru ca apoi, să formulăm interogaţii şi posibile răspunsuri, folosind tehnica argumentării (argumentarea văzută ca înfăptuire a gândirii critice, sau parte componentă, practică a sa). De asemenea, ne vom situa în descendenţa accepţiunii lui Thomson[2] despre gândire critică: un mod de gândire raţional (reasonable), metodic (reflective), care permite determinarea a ceea ce ne face să credem sau să acţionăm. Această accepţie se bazează pe ideea că lectorul poate adopta una din următoarele trei atitudini faţă de un enunţ:
- a crede că..., sau a accepta că... ;
- a nu crede că ..., sau a respinge... ;
- a suspenda, sau a se abţine cu privire la judecata... .
Tot pe linia definirii conceptului de către Thomson, vom încerca să oferim temeiuri (reasons) pentru demersul nostru (demers bazat, desigur, pe un strat de credinţe şi întemeieri ale convingerilor personale şi aici ne asociem oarecum, unei fundamentări postructuraliste), dar şi pentru analiza şi evaluarea raţionamentelor autorului textului propus spre analiză critică. Dialogul cu textul presupune lectură şi re-lectură, sondarea şi interogarea lui, formularea de aprecieri sau respingeri critice. Într-o primă fază, vom purcede la căutarea structurilor esenţiale, a „matricilor" de adâncime (aproape ca într-o analiză structuralistă). Astfel, dintr-o primă lectură, la nivel lexical, remarcăm prezenţa câtorva elemente - cheie, în jurul cărora se vor constitui câmpurile lexicale: adevăruri practice, etica discursului, moderni, imperativ categoric, intuiţia adevărurilor morale. La nivelul analizei sintactice a textului - care este o frază amplă, formată din unsprezece propoziţii - am identificat, pe un prim nivel, propoziţiile principale. Prima dintre ele, prin rescriere, însumând contragerea subordonatei atributive (P2), poate fi redată aşa: Pentru a gândi emergenţa adevărurilor practice, opţiunea eticii discursului mi se pare cu certitudine cea mai pertinentă.

Ceea ce urmează reprezintă o explicare, o argumentare a acestei afirmaţii de bază, prin indicarea cauzei (dat fiind faptul că suntem cu toţii Moderni, iar cerul ideilor e vid), iar a doua principală (aglutinată cu contragerea subordonatei completive indirecte, care întregeşte sensul expresiei intranzitive din predicaţie) - avem nevoie de inventarea adevărurilor practice - este legată prin conjuncţia coordonatoare copulativă şi de cea de a treia: [...] nimeni n-ar mai şti... Desigur, am putea reduce încă o dată enunţul, prin omiterea complementului de scop din poziţia iniţială şi prin omiterea aparentei opoziţii (exprimări oximoronice) „mi se pare cu certitudine", iar rezultatul ar fi următorul: Opţiunea eticii discursului mi se pare cea mai pertinentă; avem nevoie de inventarea adevărurilor practice, şi nimeni n-ar mai şti (îndrăzni) speranţa găsirii lor pe cont propriu, ci doar în confruntarea argumentărilor. Admiţând ipoteza că acesta ar fi enunţul de bază, se naşte firesc întrebarea „care sunt structurile secundare?". Pe de o parte, scopul opţiunii (opţiunea ca subiect gramatical al primei propoziţii): să gândim emergenţa adevărurilor practice, pe de alta, cauza: suntem cu toţii Moderni, iar cerul ideilor e vid (acest al doilea enunţ cauzal fiind derivat din primul, deşi coordonate adversativ). O altă idee se construieşte în jurul opoziţiei fiecare-ceilalţi, (fiecare şi ceilalţi, ca subiecte actante ale discursului la care se face referire): găsirea adevărurilor practice e posibilă (sperată) în confruntarea argumentărilor, acest lucru presupunând situarea fiecăruia în perspectiva celorlalţi, având ca efect aplicarea efectivă a imperativului categoric. Nodurile „ţesăturii" textului ar fi cuvintele si expresiile adevăruri practice/adevăruri etice, etica discursului, moderni, confruntarea argumentărilor, imperativ categoric. Observăm recurenţa termenului adevăr, cu două determinări adjectivale: practice şi morale şi acceptăm că cele două adjective pot fi puse în relaţie de sinonimie.

Situând discursul în descendenţă kantiană, legăm aceste sintagme de cea din finalul textului: imperativ categoric. În acest punct, se pune problema definirii termenilor. În Critica raţiunii practice, Kant formulează imperativul categoric (ca una dintre cele două modalităţi de luare a deciziilor identificate de filosoful german), imperativ care se supune unei legi obiective, universal valabile şi care reprezintă fundament al eticii: Comportati-vă ca şi când acţiunea întreprinsă de voi ar deveni o lege universală de comportament pentru toţi cei care se află in aceleaşi circumstanţe, din care deriva regula: „Acţionaţi aşa cum aţi dori să acţioneze şi ceilalţi faţă de voi". O perspectivă de interpretare - cea dată de autor - este cauzală, dat fiindcă suntem cu toţii Moderni. În acest moment, lectorul poate să accepte, sau să respingă această afirmaţie şi să îşi construiască propriul demers argumentativ. Ţinând cont de contextul din care este desprins textul, acela al dialogului dintre doi filosofi moderni, situaţi, în ceea ce priveşte chestiunea eticii discursului şi a problemei adevărului, pe o linie neokantiană, admitem că, situându-se în afara revelaţiei divine (de exemplu), este nevoie de identificarea adevărurilor practice, etice, morale. Dar mai putem oare admite soluţia (strecurată de Renaut ca fiind parţială, adică având nevoie de monologism, la un moment dat), dar acceptată şi confirmată de Habermas, aceea a constituirii în discurs etic doar a acelui discurs care se naşte în intersubiectivitate, adică în dialogism, în comunitatea morală? Atunci, nu se naşte, firesc, întrebarea: există o asemenea societate morală, capabilă de a fi autolegislativă, o comunitate „de indivizi liberi şi egali, care se presupune că au datoria să se trateze, reciproc, ca scopuri în sine"[3]. Nu este aceasta o utopie?

Dacă eu, lectorul, nu mă situez în spaţiul Modernităţii (şi aici, iarăşi s-ar putea isca dezbateri legate de definirea acestui concept), înseamnă că resping afirmaţia suntem cu toţii Moderni, sau, cu alte cuvinte, accept că negaţia propoziţiei date aparţine sistemului meu de credinţe. Din moment ce nu aparţin paradigmei modernităţii, de ce să accept ideea că trebuie să ne inventăm adevărurile etice? De ce aş mai avea nevoie de construirea unui cadru pentru o etică a discursului, din moment ce eu, situându-mă, de exemplu, în paradigma creştinismului biblic, accept adevărul revelat, inclusiv „adevărurile etice", pe care le văd cuprinse în cuvintele lui Hristos, „Ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel!" Sigur că analiza din prisma gândirii critice nu a fost epuizată, s-ar mai putea naşte foarte multe alte piste de lectură şi de interpretare, dar intenţia nu a fost aceea de a trata exhaustiv textul - acest lucru, oricum, ar fi practic imposibil. Încheiem, totuşi, printr-o interogaţie retorică: Problemele eticii să aibă rezolvare - unică şi sigură - doar în praxisul comunicativ, aşa cum pare a avea pretenţia de a demonstra etica discursului habermasian?
---------------------------------------------------------------
[1] Alain Renaut, în Jurgen Habermas, „Etica discursului şi problema adevărului", traducere din franceză de Mădălin Roşioru, Editura Art, 2008, pp.13,14
[2] Thomson, A., Critical Reasoning. A Practical Introduction, Routledge, London, New York, 1996, apud Gheorghe Clitan, „Înfăptuirea practică a argumentării, gândirea critică şi logica informală", în., Prelegeri de logică şi epistemologie didactică, Universitatea de Vest din Timişoara, Timişoara, 1999, p.119
[3] Habermas, J. în „Etica discursului şi problema adevărului", Editura Art, 2008, p.21

footer