Revista Art-emis
Moartea umanismului ateu (2) PDF Imprimare Email
Cornel Drinovan   
Duminică, 11 Martie 2012 02:26

Cornel Drinovan

Ludwig Andreas Feuerbach


După cum spunea Friedrich Hegel, filosofia lui reprezenta finalul istoriei, însă istoria nu s-a oprit la moartea filosofului în anul 1831. Relaţia omului cu religia şi politica în sistemul de gândire a lui Hegel era de o formă ambiguă, într-o tensiune care punea în criză chiar sistemul însuşi. Din această criză a apărut şcoala hegeliană cu diviziunile ei de dreapta, centru şi stânga. Aceste linii diferite le semnala Fridrich David Strauss, istoricul originilor creştinismului, la publicarea în 1835 a „Vieţii lui Iisus", şi se diferenţiau între ele după opiniile asupra istoricităţii Evangheliilor. Feuerbach împreună cu Strauss fac parte din stânga hegeliană radicală, direcţie de partea căreia se vor situa Marx şi Engels, un curent care se caracteriza printr-o opoziţie la protestantism şi la statul prusac. Elementul cel mai semnificativ şi constant al filosofiei lui Feuerbach este negarea lui Dumnezeu. Înainte însă de a intra mai adânc în filosofia lui, calificată ca un umanism materialist şi ateu, trebuie spuse câteva cuvinte despre omul Feuerbach. Ludwig Andreas Feuerbach, filosof german, se naşte la 28 iulie 1804, în Landsut, Bavaria, ca cel de-al patrulea fiu al juristului Paul Johann Anselm Ritter Feuerbach. Studiază teologia protestantă la Heidelberg având ca profesori pe raţionalistul Heinrich Eberhard Gottlob Paulus şi pe hegelianul Karl Daub. Se transferă la Universitatea din Berlin unde devine discipolul lui Hegel şi continuă cu studii de filosofie, dar participă şi la cursurile lui Friedrich Schleirmacher. Obţine doctoratul în filosofie la Erlangen cu o lucrare despre infinitatea şi unitatea raţiunii. Publică anonim lucrarea „Gânduri asupra morţii şi nemuririi", lucrare care îi va aduce mari prejudicii, condiţionând viitorul lui universitar. În anul 1841 publică „Esenţa creştinismului" considerată ca o culme a filosofiei lui. Moare la 17 septembrie 1872.

Evoluţia sa personală în „Esenţa creştinismului" poate fi cunoscută apelând la cuvintele lui: „Primul meu gând a fost Dumnezeu; al doilea, raţiunea; al treilea şi ultimul, omul". În afară de idealismul hegelian, „Esenţa creştinismului" s-a inspirat din materialismul iluminist al secolelor XVII şi XVIII (Spinoza, Lametrie, d´Holbach, Diderot), reprezentând o sinteză între materialismul şi idealismul născute din raţionalism, aşa că nu trebuie să ne mire faptul că este considerat un precursor al marxismului. În opera sa fundamentală „Esenţa creştinismului" Feuerbach îşi propune să arate că „esenţa însăşi şi obiectivă a religiei, în special cea creştină, nu este altceva decât esenţa sentimentelor umane... şi prin urmare secretul teologiei este antropologia". Ca o consecinţă, se poate spune că religia nu este decât proiecţia inconştientă pe care o face omul despre propria esenţă într-o fiinţă iluzorie şi nelimitată, Dumnezeu şi relaţia pe care o stabileşte cu el. Dumnezeu nu este mai mult decât proiecţia psihologică a omului din esenţa sa spre exterior; este personificarea infinităţii propriei esenţe ca esenţă generică (umanitate, nu persoană singulară), adică, după cum spune filosoful, „omul este pentru om esenţa supremă". Omul transformă gândurile sale, chiar şi afectele, în gânduri şi afecte pentru Dumnezeu – care nu este decât „ansamblul atributelor ce alcătuiesc măreţia omului". Esenţa omului, de care este conştient, consistă în „raţiune, voinţă şi inimă". A dori, a iubi, a gândi sunt forţele supreme sau esenţa absolută a omului şi fundamentul existenţei lui. Prin urmare Dumnezeu nu este decât proiecţia raţiunii, voinţei şi inimilor umane.
În proiecţie religioasă, lucrurile stau cu totul altfel. Calităţile umane, limitate şi finite, sunt atribuite lui Dumnezeu ca nelimitate şi infinite golindu-se astfel omul de propria esenţă şi separându-se şi diferenţiindu-se de Dumnezeu. Aceasta este originea religiei, după cum spune Feuerbach, mai întâi omul îl creează, inconştient şi involuntar pe Dumnezeu, conform cu propria imagine, după care, la rândul său, Dumnezeu creează omul, conştient şi voluntar, după chipul şi asemănarea sa aşa cum se spune în Geneza: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său". „Omul îşi concepe în mod spontan esenţa, în el, ca individ, în Dumnezeu, ca specie; în el, mărginită, în Dumnezeu, ca infinită", proiectând calităţile şi esenţa sa asupra lui Dumnezeu însă prin aceasta omul nu face altceva decât să „afirme în Dumnezeu ceea ce-şi neagă sieşi". Astfel „pozitivul, esenţialul în natura divină este pus de natura omului însă omul rămâne în negativ". Cu alte cuvinte, „pentru îmbogăţirea lui Dumnezeu, omul trebuie să sărăcească, pentru ca Dumnezeu să fie totul, omul trebuie să fie nimic". Faţă de acest proces de înstrăinare şi de deposedare a omului Feuerbach pretinde a-i arăta omului esenţa lui şi a-i reintegra ceea ce este al lui prin identificarea omului cu Dumnezeu, astfel că „Homo homini deus est" (Omul este Dumnezeu pentru om) devine legea supremă, un moment decisiv în istoria umanităţii. Dacă esenţa omului este esenţa lui Dumnezeu, iubirea omului pentru om devine practic prima şi cea mai importantă lege. „Omul îl elimină pe Dumnezeu pentru a reintra el însuşi în posesia măreţiei umane, care îi pare deţinută pe nedrept de un altul. În Dumnezeu, el doboară un obstacol pentru a-şi cuceri libertatea. Umanismul modern se construieşte aşadar pe un resentiment şi debutează cu o opţiune". Acesta ar fi primul moment al criticii lui Feuerbach la apariţia primei ediţii, în 1841, a cărţii sale „Esenţa creştinismului".

Cea de-a doua ediţie, precum şi apariţia celor două cărţi, „Principii de filosofia viitorului" şi „Esenţa credinţei după Luther", în anii 1843-1844, aduc o nouă perspectivă asupra creştinismului datorită studiului intens pe care l-a făcut în această perioadă Feuerbach asupra operei lui Luther şi la o orientare mai antropocentrică a filosofiei viitorului. Semnificaţia istorică a lui Luther este valorificată într-un mod revoluţionar prin convertirea protestantismului în fundamentarea religioasă a propunerii de dizolvare a teologiei în antropologie şi de afirmare radicală a omului cu formula de antropoteism. „Misterul teologiei este antropologia şi istoria dogmei sau spus într-o formă mai globală, teologia este critica dogmei, a teologiei în general. De mult timp, teologia s-a convertit în antropologie". Prin filosofia viitorului, propune Feuerbach o nouă filosofie, o antropologie a sensibilului, ca fundament la noua interpretare a creştinismului. Această filosofie trebuie să conducă filosofia regatului „sufletelor defuncte" la regatul sufletelor încarnate, vii; de a coborî de la beatitudinea intelectuală divină, ca lipsă a necesităţii, la mizeria umană. Pentru acest lucru este nevoie de o înţelegere umană şi un limbaj uman. Religia este doar afect, sentiment, inimă, iubire, adică, negaţie, disoluţia lui Dumnezeu în om. În acest sens, noua filosofie, ca negare a teologiei, acea care neagă adevărul afectului religios, este poziţia religiei. Antropoteismul este religia autoconştientă, religia care se înţelege pe ea însăşi. Teologia, din contră, neagă religia sub aparenţa de a o afirma. Noua filosofie este disoluţia completă, absolută, fără contradicţii , a teologiei în antropologie; ea este disoluţia teologiei nu doar, aşa cum făcea vechea filosofie, în raţiune, ci şi în inimă, adică în fiinţa totală, reală a omului. Noua filosofie este concepută de către Feuerbach ca o culminare a drumului străbătut de către modernitate care are ca scop final afirmarea fiinţei umane. În acest drum protestantismul este piatra de hotar religioasă: „misiunea epocii moderne a fost umanizarea lui Dumnezeu, transformarea şi disoluţia teologiei în antropologie". „Maniera religioasă şi practică a acestei umanizări a fost protestantismul. Dumnezeu care este om, Dumnezeu uman, adică Hristos, este doar Dumnezeul protestantismului..."

Protestantismul nu mai este teologie; în esenţă nu este decât hristologie, adică antropologie religioasă". Aceasta este ideea la care vrea să ajungă Feuerbach pornind de la interpretarea protestantismului cu toate că nu există o doctrină religioasă mai contrară tezelor sale decât protestantismul, deşi el crede că este doar o aparenţă. Faptul că Luther respinge omul, care este nimic comparat cu Dumnezeu care este totul, însă doar pentru a se întâlni cu un om nou şi fără limite în credinţă, îl face pe Feurbach să afirme: „Doctrina lui Luther este divină, însă inumană, chiar barbară; este un imn lui Dumnezeu, însă o calomnie pentru om". „Ceea ce Luther îi ia omului o restituie lui Dumnezeu însutit. Ceea ce ai tu în Dumnezeu, nu o ai în tine însuţi, dar o ai, este a ta." „Luther este inuman cu omul doar pentru că are un Dumnezeu uman şi pentru că umanitatea lui Dumnezeu îl lipseşte pe om de propria umanitate. Are omul ce are Dumnezeu, atunci este un Dumnezeu superflu, iar omul ocupă postul lui Dumnezeu, iar în sens invers, are Dumnezeu ce are omul în sine însuşi, atunci Dumnezeu ocupă postul omului". Ceea ce este important, nu este încarnarea, moartea şi învierea lui Hristos, ci încarnarea, moartea şi învierea pentru noi, adică aceasta înseamnă că finalul şi sensul credinţei nu se află în afara noastră, ci în noi. „În noi se află cheia misterelor credinţei, în noi se rezolvă enigma credinţei creştine... Dumnezeu nu este Dumnezeu, ci este Dumnezeul nostru". Certitudinea că Dumnezeu este o fiinţă pentru noi o întâlneşte protestantismul în încarnarea lui Hristos. Feuerbach interpretează că credinţa face Dumnezeul uman adevăratul şi unicul Dumnezeu al creştinismului. În căutarea justificării formulei favorite de transformare a teologiei în antropologie, spune filosoful că, dacă toate calităţile dumnezeieşti trec la Hristos şi ca om, atunci, invers: toate propietăţile omului sunt transferate lui Hristos ca Dumnezeu, pentru a face din Dumnezeu în Hristos un adevărat om şi din om în el un adevărat Dumnezeu. În concluzie: credinţa îl transformă pe Dumnezeu în om şi pe om în Dumnezeu; obiectul credinţei este doar un semn, un mediu, însă în realitate, scopul ultim al credinţei este omul însuşi. „Încarnarea, umanizarea lui Dumnezeu, este în acelaşi timp divinizarea omului în măsura în care Dumnezeu este om; la fel, omul este Dumnezeu". Prin această concluzie s-a ajuns la presupunerea că în religie omul este începutul, mijlocul şi finalul, „Omul este Dumnezeul creştinismului." Deci, noua filosofie a viitorului pretinde depăşirea conştientă a religiei teiste şi întemeierea unei religii a omului (antropoteism).

„Noua filosofie se bazează pe adevărul iubirii, adevărul sentimentelor. Esenţa omului rezidă doar în comunitate, în unirea omului unul cu altul, o unitate care se bazează totuşi pe diferenţa dintre Eu şi Tu". După cum se vede ateismul lui Feuerbach nu este doar critic, ci se vrea constructiv şi umanist. Din punct de vedere spiritual, Marx s-a ivit din religia umanistă a lui Feuerbach pe care îl considera ca al doilea Luther, iar „comunismul nu este decât realizarea în domeniul social al umanismului lui Feuerbach" după cum spunea Bakunin încă din anul 1843. Luându-i atributele divinităţii şi dându-i-le omului, Feuerbach a reuşit să plaseze omul în centrul preocupărilor, însă principiile umanismului său au dispărut fiindcă astăzi omul nu mai este preocuparea nimănui. Odată cu Feuerbach nu mai este Dumnezeu care se face om, ci omul se face dumnezeu, aceasta constituind în viziunea lui şi a multor filosofi care s-au inspirat din filosofia lui adevărata emancipare a omului. De aici până la moartea lui Dumnezeu şi apariţia supraomului este doar un pas pe care îl va da unul dintre cei mai importanţi filosofi germani, al treilea mare gânditor revoluţionar în filosofia secolului al XIX-lea. După el însă, în zilele noastre, nu mai există nici Dumnezeu nici omul.

footer