Revista Art-emis
23 august 1944 - Ziua catastrofei sau a salvării Germaniei? PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Joi, 21 Octombrie 2010 00:07

Prof. univ. dr. Ion CojaMulţi germanii cred că ceea ce s-a petrecut la Bucureşti în ziua de 23 August 1944 a fost momentul decisiv în pierderea celui de al doilea război mondial. Mulţi sunt şi germanii care nu ştiu nimic despre ziua de 23 August 1944. Pe scurt, pentru cei care nu cunosc subiectul, vom rezuma mai jos semnificaţia şi consecinţele celor petrecute la Bucureşti în ziua de 23 August 1944, cu intenţia deschis asumată de a demonstra cât este de falsă ideea unor germani că:
- „la 23 august 1944 românii i-au trădat pe nemţi";
- „dacă românii nu părăseau Axa în august 1944 şi luptau până la capăt alături de germani, războiul s-ar mai fi prelungit cu încă cel puţin şase luni, timp suficient ca industria germană să finalizeze proiectul de fabricare a armei lor secrete, adică a bombei atomice nemţeşti", iar soarta războiului ar fi fost alta. Sunt destul de mulţi germanii care nu-i pot „ierta" pe români pentru cele petrecute la 23 august 1944, pentru consecinţele acelei zile fatidice. Se poate spune că în acea zi Hitler l-a pierdut pe aliatul său european cel mai serios, singurul dintre aliaţii europeni pentru care Hitler avea un respect autentic, deplin. Este vorba de Mareşalul Ion Antonescu, conducătorul României în intervalul 6 septembrie 1940 - 23 august 1944. România însăşi, printre ţările europene, oferise Germaniei sprijinul cel mai substanţial în „Cruciada împotriva comunismului", cum numea propaganda oficială românească războiul antisovietic. Nu este de mirare. Românii au intrat în războiul anti-sovietic, anti-comunist, cu o motivare extrem de puternică: refacerea României Mari, prin redobândirea Nord-Vestului Transilvaniei şi redobândirea Basarabiei. Cele două ţinuturi fuseseră pierdute de români în vara anului 1940. Din păcate, nota bene!, aceste pierderi teritoriale s-au produs cu „concursul şi ajutorul diplomatic al Germaniei", acordat Ungariei şi Uniunii Sovietice! A nu se uita!...

În august 1944, la câteva săptămâni după debarcarea Aliaţilor în Normandia, situaţia pe frontul de Est, anti-sovietic, nu era nici ea mai bună, înfrângerea Germaniei prefigurându-se şi din această direcţie. În aceste condiţii, după ce a jertfit pe frontul anti-sovietic mai multe vieţi tinere decât oricare alt aliat european al Germaniei, România nu mai avea motive să continue războiul cu orice preţ. Mareşalul Ion Antonescu, un militar stimat şi apreciat pentru cultul onoarei militare, al cuvîntului dat, i-a informat pe liderii clasei politice din România că este gata să părăsească puterea, să demisioneze, s-o transfere celor care îşi asumă răspunderea să găsească soluţia militară şi politică optimă pentru români, cu cele mai mici pierderi de vieţi omeneşti, precizând că de la el nimeni să nu aştepte o acţiune contrară înţelegerii stabilite cu Germania. El, ca om şi ca şef de stat, era obligat să respecte înţelegerea, dar dacă vin alţi guvernanţi în România, aceia pot avea o libertate de acţiune mai mare. El, mareşalul Ion Antonescu, nu le stă în cale. Din păcate, nici o grupare politică şi nici o personalitate politică nu s-a arătat capabilă şi dispusă să preia puterea. În plus, Ion Antonescu l-a avertizat pe Hitler că, în condiţiile existente pe front, România este obligată să caute o rezolvare proprie a situaţiei în care a ajuns. Soluţia avută în vedere de Ion Antonescu fiind retragerea din confruntarea militară, dar fără să întoarcă armele împotriva fostului aliat Germania. În ziua de 23 august 1944 se produce însă lovitura de palat organizată de câţiva aventurieri din armată, de câţiva comunişti şi de regele Mihai, rege care, în ciuda ascendenţilor săi germanici (era totuşi un Hohenzollern), se lăsase manipulat şi câştigat de tabăra aliaţilor, indirect de U.R.S.S.. Arestarea Mareşalului Ion Antonescu i-a luat prin surprindere pe toţi românii, şi puţini au fost cei care s-au bucurat de noua turnură luată de razboi, căci, trebuie subliniat, războiul purtat de Ion Antonescu, alături de Hitler, a avut o largă susţinere printre români, atât la nivelul popular, cât şi al elitelor. Consecinţele loviturii de palat de la 23 august 1944, atât cele imediate, cât şi cele pe termen lung, au fost dezastruoase pentru România. Un număr de 150.000 de militari români au fost arestaţi de Armata Roşie, declaraţi prizonieri şi trimişi în Uniunea Sovietică. România a trecut la un regim politic de dictatură bolşevică, sever controlat de Moscova. Nu punem acum în discuţie consecinţele pentru români, bune şi rele, ale loviturii de palat de la 23 august. Ne interesează, hic et nunc, numai perspectiva germană. Emitem, în acest sens, următoarele ipoteze:
- Cât este de reală povestea cu arma secretă germană, a cărei fabricare era iminentă şi ar fi schimbat soarta războiului? Iată o întrebare la care opinia publică are dreptul să primească un răspuns clar şi avizat. În mod deosebit poporul german are drept la acest răspuns. După declaraţiile cele mai avizate, ale unor mari specialişti germani ca Wernher von Braun sau Werner Heisenberg, nu existau şanse ca industria de armament germană să producă acea armă, fie ea şi atomică, capabilă să întoarcă soarta războiului dacă acesta nu s-ar mai fi prelungit câteva luni, poate un an!
- În discuţia de faţă, lucrul cel mai interesant este să ne punem şi întrebarea pereche: ce ar fi făcut aliaţii, americanii în primul rând, dacă războiul ar mai fi durat încă o jumătate de an? Iată o întrebare pe care opinia publică nu şi-a pus-o, şi în mod specific ar trebui să şi-o pună cei care calculează pripit şi amatoristic consecinţele trădării românilor. Punem noi, românii, această întrebare, la care avem un răspuns garantat, deloc ipotetic. Iată răspunsul, perfect logic şi extrem de important: în august 1945 americanii au lansat asupra Japoniei prima bombă atomică, la Hiroşima, urmată la câteva zile de cea de a doua, la Nagasaki. Cu numai trei luni mai înainte, la 9 mai 1945, Germania a fost nevoită să capituleze. Se ştie, cu siguranţă totală, că la 9 mai 1945 americanii nu aveau la dispoziţie un arsenal atomic operativ, nu erau încă gata bombele pe care le-au lansat în august asupra Japoniei. Cu alte cuvinte, acele bombe, care fuseseră pregătite special pentru Germania, pentru regimul nazist, au fost gata la numai câteva săptămâni după căderea regimului nazist. Astfel, întrebarea „Ce s-ar fi întâmplat dacă nu se întâmpla acel 23 august 1944 de la Bucureşti?" capătă un răspuns stupefiant şi extrem de logic: catastrofa înfrângerii Germaniei ar fi căpătat dimensiuni într-adevăr apocaliptice, cu efecte ireversibile. Dacă războiul mai dura trei luni, cele două bombe atomice lansate asupra Japoniei ar fi căzut asupra Germaniei. Mai mult, Statele Unite nu ar fi aruncat asupra Germaniei numai două bombe atomice, ca exerciţiu demonstrativ de forţă, ci un întreg arsenalul atomic.

Lumea uită sau nu ştie că a existat un plan al aliaţilor de transformare a Germaniei într-un deşert (sic!), program care, se pare, a avut la vremea aceea un efect stimulator deosebit printre fizicienii participanţi la fabricarea bombei atomice americane. Zelul acestor alogeni pentru programul „Manhattan" a scăzut aproape total după capitularea Germaniei, moment în care americanii încă nu dispuneau de bomba atomică. De aceea capitularea Germaniei a fost resimţită, dintr-un anumit punct de vedere, nu ca o victorie a aliaţilor, ci ca un eşec al răzbunării imaginată la proporţii mult mai mari. Acesta pare să fie motivul pentru care, la Moscova, vestea loviturii de palat de la Bucureşti, la 23 august 1944, a fost primită fără nici un entuziasm, cu oarecare consternare chiar, căci nu făcea parte din „planificarea" desfăşurării în continuarea a războiului. Importanţi lideri bolşevici evrei au dezavuat cu nervozitate excesul de zel al comuniştilor români participanţi la lovitura de palat din 23 august 1944, pentru care nu au cerut acordul Moscovei. Acestor lideri bolşevici de la Moscova nu le-a convenit iniţiativa de la Bucureşti, cu alte cuvinte nu le-a convenit scurtarea războiului cu şase luni de zile. De precizat, comuniştii români participanţi la complotul din 23 august, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş, erau printre puţinii comunişti, agenţi ai Moscovei, din Partidul Comunist din România. Ei nu ştiau multe dedesubturi ale politicii Moscovei la care nu aveau acces tocmai pentru că erau „numai" români.
- Este o naivitate să spui că un popor a trădat alt popor. Numai persoanele fizice sau grupuri omogene de persoane pot trăda. Popoarele au interese, în mare parte aceleaşi, interese de supravieţuire şi prosperitate în demnitate. Popoarele nu greşesc unele faţă de celelalte, ci numai fiecare faţă de el însuşi, abandonându-şi menirea şi demnitatea, greşind astfel faţă de Dumnezeu, faţă de şansa acordată de Dumnezeu.
- Dacă într-adevăr actul de la 23 august 1944 a avut pentru Germania consecinţele mai sus prezentate, asta nu înseamnă că putem spune că poporul român sau conducătorii săi au acţionat (cu bună ştiinţă) pentru salvarea Germaniei de la cataclismul atomic care i se pregătea. Cine atunci a dat peste cap planurile de aneantizare a Germaniei, de des-fiinţare a poporului german? Unul din doi: hazardul sau Marele Arbitru al Istoriei. Cert este că nemţii, dacă acceptă ipoteza de mai sus, nu au motive să le mai poarte pică românilor, dimpotrivă, recunoştinţă.

Actul de la 23 august 1944, act de înaltă trădare a intereselor româneşti, a adus multe suferinţe românilor. Cei mai mulţi dintre români deplâng şi azi gestul regelui Mihai, gest nesocotit, lipsit de responsabilitate, lipsit de loialitate faţă de poporul român. Existau alte variante, mult mai convenabile pentru români. În mod paradoxal, în pofida tuturor jocurilor şi strategiillor desfăşurate, unele la vedere, altele oculte, beneficiarul principal al lui 23 august 1944 s-ar putea să fie poporul german. O afirm pentru a evidenţia intervenţia, nu a românilor în istoria Germaniei, ci a înseşi Providenţei, căci dacă era ca lucrurile să iasă aşa cum le gândise mintea omenească a unor strategi de peste ocean, mare ar fi fost şi insurmontabil dezastrul pe care aceştia îl pregăteau Germaniei, poporului german, la încheierea războiului de a cărui declanşare numai Dumnezeu ştie cine sunt vinovaţii adevăraţi. Planul, făcut de mintea omenească, era ca asupra Germaniei să se abată un genocid propriu zis, total şi definitiv. Numai Dumnezeu îi mai putea salva pe germani, iar Dumnezeu aşa a considerat, că rolul germanilor în istoria lumii, a omenirii, este departe de a se fi încheiat. E drept însă că nici Dumnezeu nu lasă la voia întâmplării cine să fie cei prin care se face voia sa. De data aceasta i-a ales pe români. Iar şi mai exact spus, Dumnezeu a ales ca salvatorul Germaniei să fie un german care a acţionat ca trădător al germanităţii sale! Ca trădător atât al Germaniei, cât şi al României! (O întrebare, în această paranteză: este adevărat că regele Mihai, după 23 august 1944, deşi s-a vânturat prin toată lumea, nu a călcat niciodată în Germania? De ce?)

Aşadar, germanii nu au motive să fie supăraţi pe români pentru cele petrecute la 23 august 1944. Au cumva motive să le fie recunoscători? La această întrebare numai germanii pot da răspuns...

footer