Revista Art-emis
Am eu ce am cu Mircea Cărtărescu! PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Luni, 20 Februarie 2012 21:55
Prof. univ. dr. Ion Coja„« Râsul la mormânt », de Mircea Cărtărescu. Provin dintr-o familie săracă. Nu mă laud cu asta, dar nici nu pot s-o uit. Una dintre cele mai persistente amintiri ale mele e despre părinţii mei care, seară de seară, timp de treizeci de ani, cât am locuit cu ei, făceau socoteala tuturor cheltuielilor de peste zi. Niciodată nu le ajungeau banii. În casă erau un singur salariu şi patru persoane.

Azi, părinţii mei trăiesc dintr-o singură pensie şi, credeţi-mă, nu dintre cele nesimţite. Eu însumi ştiu prea bine ce înseamnă sărăcia. Am cunoscut cozile şi frigul dinainte, am cunoscut inflaţia înnebunitoare de după.

Timp de douăzeci de ani nu am câştigat nimic din scrisul meu, am trăit din salariul de profesor şi am susţinut din el o familie. Cunosc şi eu socotelile de fiecare seară şi trasul de bani până la chenzină.

E motivul pentru care n-am putut fi niciodată un om de dreapta sau, mai curând, am putut fi raţional, dar niciodată sufleteşte. Fără să fiu nici un om de stânga, ştiu de ce e nevoie de protecţie pentru cei slabi, cei fără noroc, fără şanse, pentru cei care nu fac faţă într-o lume a performanţei.

Sunt la mijloc între cruzime şi populism, fără să ader nici la una, nici la alta. Nu pot aproba, deci, îngrozitorul sacrificiu care se cere astăzi compatrioţilor mei, chiar dacă mi se spune că e „răul cel mai mic". Nu pot înţelege de ce oamenii cei mai amărâţi din România de azi, cei cu viaţa cea mai năpăstuită, cu veniturile cele mai mici trebuie să-şi ia ultima bucată de pâine de la gură ca să salveze statul român. Mi se spune că statul român nu-i poate susţine, dar statul român uită să-mi explice cum se face că a tolerat, odată cu creşterea sărăciei generale, o creştere nemaiauzită a bogăţiei speciale. Nu mi se explică în ce fel am ajuns, în doar douăzeci de ani, o ţară de tip sud-american, în care câteva sute de familii posedă o bogăţie egală cu a sute de mii de alte familii.

Niciodată nu mi s-a explicat cum, prin ce mecanisme legale, a putut fi posibil să creşti ca venituri, în câţiva ani, de la zero lei şi zero bani, la miliarde. Prin ce forme legale, prin ce privatizări legale, prin ce licitaţii legale, de douăzeci de ani încoace, sub toate guvernările, fără excepţie, România a fost împărţită în câteva sute de bucăţi care-au fost dăruite câtorva sute de oameni?

Nu vreau să înţelegeţi că sunt adeptul „haiduciei" fiscale. Nu cer naţionalizări, confiscări şi deposedări de avere. Nu sunt anticapitalist şi ştiu că, în clasa de mijloc, există oameni care au câştigat cinstit, cu o risipă enormă de muncă şi inteligenţă, fiecare ban de care se bucură azi. Nu orice avere este însă sănătoasă, nu orice avere e sursă de bunăstare generală. Cele mai multe averi de la noi sunt obscene, maladive cumulări obţinute prin reţele subterane politico-economice. Ele nu îmbogăţesc, ci sărăcesc, secătuiesc statul de puterile sale, îi distrug sistemul judiciar, îl împotmolesc în corupţie.

Nu cer confiscarea, ci verificarea lor, elucidarea împrejurărilor în care câteva mii de oameni au ajuns putred de bogaţi prin conspiraţie securistică, furt calificat şi trafic de influenţă. Clasa politică de la noi trebuie odată să înţeleagă că, sub oblăduirea ei, a apărut un stat al nedreptăţii sociale, că impasul în care suntem azi i se datorează în întregime şi că e măcar în interesul ei, dacă nu al ţării, să schimbe starea de fapte. Căci un stat nedrept social şi fără respectul legilor va fi întotdeauna un stat instabil, primitiv, cu o clasă politică ameninţată. Un stat dispreţuit, pe drept cuvânt, de lumea civilizată.

Am mai spus-o: în România nu există, ca pretutindeni, corupţi, ci un sistem al corupţiei. Este mecanismul care produce sărăcia, conspiraţia care subminează statul. De aceea este monstruos şi nedrept să-i pedepseşti a doua oară pe cei săraci şi să te prefaci mai departe că nu-i vezi pe cei vinovaţi de sărăcia lor. Nu este cinstit să tai un sfert din salariul unui medic sau al unui profesor, să ştirbeşti venitul, oricum insuficient, al unui pensionar ca să scoţi ţara din groapa de acum. Nu este nici eficient. Poate vom ieşi basma curată de data asta, dar vom cădea imediat în groapa următoare, căci statul român, aşa cum e el azi, nu poate să nu fie sărac."

Comentariul meu

Mircea CărtărescuAm primit acest text de la o fostă studentă, doamna Irina A. Pe site-ul meu a mai fost publicat un text al lui Mircea Cărtărescu. Tot aşa, era însoţit de comentariul meu. Un comentariu care, la vremea aceea, impunea, cerea, reclama chiar, o replică din partea domnului Cărtărescu. N-a venit! De data aceasta nu mai aştept niciun răspuns, căci nu este cazul. Public textul deoarece mi se pare exemplar pentru gândirea confuză a multora dintre noi. Sper ca, prin scurtul meu comentariu, să fiu cuiva de folos. Nu mă gândesc la cititorii site-ului meu, ale căror comentarii nu lasă de bănuit că ar gândi şi ei la fel de simpluţ. Dimpotrivă, acestora le cer să pună în circulație comentariul meu, într-atâta sunt de convins că am dreptate. Şi că de adevărul celor ce urmează au nevoie toţi iubiții mei compatrioţi, deci şi numitul Mircea Cărtărescu.

Care, în textul reprodus face o confuzie extrem de răspândită la nivelul publicului ignar, de neacceptat însă la un scriitor, ba încă unul de talia respectivului. Scriitorul este un specialist în vorbe şi cuvinte, pe care le mânuieşte şi se foloseşte de ele cum vrea el. Iar nu invers! Cum e cazul ca în cazulautorului citat.

Căci, în textul reprodus întocmai cum mi-a fost trimis, autorul se oferă cititorilor săi ca un caz tipic de ființă vorbitoare, pe care exerciţiul limbii îl împiedică să cugete corect. Regula fiind că limbajul este instrumentul gândirii. Toate manualele aşa declară, la unison. Că fără limbaj nu ar exista gândire. Dar nu trebuie uitat că şi prostul gândeşte, numai că gândeşte greşit, gândeşte prost! De multe ori greşeala vine de la cuvinte pe care le foloseşte convins că ştie ce înseamnă, ştie să le folosească adecvat. Aceleaşi manuale atrag atenția că deseori cuvintele sunt sursa erorilor, adică izvorul prostiei. Vai de cel care gândeşte numai în cuvinte şi nu trece de ele cu gândul mereu chitit la realitatea transfigurată (şi deformată!) prin limbaj!

În textul lui M.C. revine de mai multe ori cuvîntul stat, acesta este cuvîntul care îl face de ruşine pe autor! Cine nu ştie ce este statul?! Ştie şi Mircea Cărtărescu.

Ce nu ştie Mircea Cărtărescu este să se ferească de capcana pe care i-o întinde limba, modul de organizare al limbii: în limba română, precum şi în toate limbile de care am habar cât de cât, statul este, ca cuvânt, un substantiv. Alături de alte substantive precum om, profesor, copac, măgar, ministru, scriitor etc. Principala calitate a unui substantiv este să fie parte de propoziţie, şi mai ales, subiect. Ce face subiectul unei propoziții? Păi face şi drege ce vrea mușchii săi!... Asta este şi greşeala pe care o fac majoritatea celor care critică şi atacă statul: şi-l imaginează ca subiect al tuturor propoziții. Citez: „statul român uită să-mi explice cum se face că..." şi aşa mai departe. Bietul stat, ce uituc mai e!

Statul, domnilor, nu poate fi subiect decât în foarte puţine propoziții, pe lângă foarte puţine predicate! Statul este o abstracţie, o construcţie social-politică lipsită de materialitate, este o ţesătură de relații şi dependențe, de interdependențe al naibii de complexă. Desigur, faci o personificare, o metaforă(!), şi poți să-i pretinzi statului să-ţi facă chiar şi ghetele cu cremă, ba poţi, cum se întâmplă zilnic, să-l înjuri şi de mamă! Dar degeaba, nimeni n-o cunoaște pe coana mă-sa! N-are aşa ceva! Are cel mult tată, mai mulţi chiar: Decebal, Cuza, Brătienii...

Dar când vorbeşti serios, pătruns de gravitatea şi grozăvia temei: mizeria în care trăim!, laşi metafora şi dai jos din pod exactitatea, rigoarea!

Ce tot dai vina pe stat, domnule Cărtărescu? Ce te opreşte să spui lucrurilor pe nume?!

Un bun cunoscător al problemei a spus-o clar: „Statul sunt eu!" Dacă lucrurile merg bine într-un stat, acesta nu este meritul statului, că ar avea nu mai ştiu ce atribute, ce calități! Meritul este al unor oameni! La fel, când lucrurile merg prost, tot oamenii sunt de vină, nu statul!

E ca şi când atunci când afli că te înşeală consoarta ai da vina tot pe stat, pe instituția căsătoriei.

Nici să dai vina pe clasa politică nu este corect! Trebuie spus clar, scurt şi cuprinzător, numele celor care fac de ocară ideea de stat românesc! Începând cu preşedinții, primii miniştri, şefii de partide etc, toată drojdia mafiei instalată la guvernarea României cu sprijinul „oficinelor" din străinătate. Nici despre astea nu sufli o vorbă! O ţii ca gaia maţul cu statul român! Auzi la el, om serios, cum îi bate obrazul statutului: „este monstruos şi nedrept să-i pedepseşti pe săraci, să te prefaci (sic!) mai departe că nu-i vezi pe cei vinovați de sărăcia lor! Nu este cinstit să tai un sfert din salariul unui medic sau al unui profesor, să ştirbeşti venitul, oricum insuficient, al unui pensionar ca să scoţi ţara din groapa de acum." Încă puțin și va spune că statului îi put picioarele!...

Măi, băiete, de cine ţi-e teamă de dai vina pe o fantomă?! Ia re-scrie tu textu-ţi, trage aer în piept, închide ochii, uită-te în oglindă, zi „Fie ce-o fi!", şi pune în locul cuvîntului stat, numele potrivit: Ludovic al nu ştiu câtelea sau, păstrând cu grijă proporțiile, Băsescu, Iliescu, Constantinescu, Boc, Năstase, Tăriceanu... şi aşa mai departe?! Ai vreo obligaţie faţă de vreunul dintre ăştia de îi menajezi pe toţi şi ne prosteşti pe noi cu statul tău sluj în fața lor?!

Fă-te, Mircea, că eşti bărbat - măcar câteva minute, când scrii la ziar - şi spune lucrurilor pe numele din buletin! Ce atâta metaforlîc?!
Ion Coja footer