Revista Art-emis
Restituiri din Anul dragonului PDF Imprimare Email
George Liviu Teleoac?   
Miercuri, 15 Februarie 2012 15:43
George Liviu Teleoac?Anul 2012 este considerat Anul Dragonului ?i, ca atare, reprezint? un foarte bun prilej spre a ne reaminti c? Dragonul, nu are nimic în comun cu fiara apolcaliptic?, imaginat? în secolul XIII de iresponsabilul dominican Voragine[1], care a pâng?rit, prin minciun?, iconografia Sfântului Gheorghe, ci reprezint? acel semn hieroglific, n?scut odat? cu Tradi?ia Primordial?, pentru a exprima numele Unicului Ziditor, Dumnezeul monoteismului funciar.[2] Ca simbol al puterii cerului, Dragonul este considerat, în continuare, un semn de foarte bun augur, atât în China, cât ?i în ?ara Galilor, unde welsh-ii l-au înscris pe drapelul lor na?ional, chiar dac? timpul a modificat semnifica?ia sa ini?ial?. Pentru recuperarea semnifica?iei originare s-au imaginat explica?i ?i s-au depus eforturi, dar numai aportul masiv de informa?ie, din ultima vreme, a îng?duit acea tratare care s? dep??easc? fisurile încerc?rilor de pân? acum. În aceste noi condi?ii de documentare, c?ut?rile mele m-au condus la concordan?a deplin? dintre rezultatul decript?rii imaginilor, ob?inut prin utilizarea unei analogii adecvate Dragonului, ?i rezultatul la care am ajuns prin interpretarea lingvistic? a numerosului grup de teonime asociate cu Vârcolacul, fiecare din cele dou? abord?ri conducând la una ?i aceea?i sintagm?[3]. Dar, aceast? concordan??, plasat? la intersec?ia a dou? c?i de investigare, total diferite, reprezint?, chiar ?i pentru spiritele cele mai exigente, dovada faptului c? mi-a fost dat s? g?sesc citirea corect? ?i, astfel, definitiv? a multimilenarului semn. Numit?, destul de târziu, Draco sau Dragon, hieroglifa a fost creat? pentru a exprima sintagma Volco-Blac, ?i reprezint? cea mai veche modalitate de a consemna sintagma teonimic? arhetipal?. Prin faptul c? semnific? Numele Celui Prea Înalt, aceast? hieroglif?, modelat? ca un stindard, a ?i devenit acel semn de mare prestigiu, sub care s-a derulat istoria, din Persia pân? în Bretania, timp de peste 2500 de ani, a?a dup? cum a constatat, Institutul American pentru Drapelele Lumii, condus de Whitney Smith, autorul primului mare tratat de vexilologie, Flags Throug the Ages and Across the World, publicat, în anul 1975 [(scanarea este preluat? din edi?ia în limba francez?,[4] la o jum?tate de veac dup? ce V. Pârvan men?ionase în Getica, prima atestare a Dragonului, g?sit? pe stela funerar? a lui Nabkadnezar, anterioar? anului 1120 î.Cr.[5]

Prestigiosul institut de cercetare a drapelelor a reu?it s? pun? în eviden?? echivalen?a diferitelor forme de reprezentare ale Dragonului, precum ?i masiva lui prezen?? în timp ?i în spa?iu, dar f?r? s? fi ajuns la semnifica?ia sa. Cercet?torii institutului, asemenea celor din întreaga lume, nu sesizaser? faptul esen?ial c?, în scena cu num?rul XXIV de pe Columna lui Traian[6] imaginea lui Jupiter ?i imaginea Dragonului cu cap de lup au fost plasate, în mod inten?ionat, fa?? c?tre fa?? cu o tratare plastic? identic?, pentru a reprezenta, prin gestica unui dialog înscris în piatr?, faptul c? cele dou? chipuri au aceea?i semnifica?ie.

Acest tandem de necontestat al echivalen?ei lor, relev?, în v?zul lumii întregi ?i cu autoritatea impun?toare a Columnei imperiale, c? ?i Stindardul Dacic este semn religios, având prestigiul s?u pe m?sura celui de care se bucura zeul suprem al panteonului roman.[7] În acest fel, realizatorii ?i beneficiarii Columnei au înscris, în marmur?, importanta semnifica?ie religioas? a Stindardului Dacic cu cap de lup, la care ajunsesem pe alte dou? c?i. Dar prin larga sa r?spândire, în spa?iu ?i în timp, el devenise Dragonul lumii întregi, ceea ce a impus ?i verificarea originii sale. În acest scop am aplicat metoda bazat? pe analogia lingvistic? teonim-toponim, utilizat? frecvent de savan?ii domeniului [8] dup? ce a fost dezvoltat? de Georges Dumézil, [9] iar rezultatele au confirmat c? denumirea „Stindardul Dacic" este corect?, întrucât hieroglifa aceasta s-a n?scut pe p?mântul României ?i în limba românilor, numi?i, ini?ial, r?m?ri, a?a cum ne numesc ?i azi albanezii, cu aceast? form? rotacizat?, care reprezint? cea mai arhaic? flexiune a indo-europenismului,[10] flexiune ap?rut? cu cel pu?in un mileniu înainte de fundarea Romei Antice. În existen?a sa, multimilenar? dup? cum o atestat? figurinele umane cu cap de lup din civiliza?ia Vin?a[11] (mil.V î.Cr.), arhaica sintagm? teonimic? Volco-Blac, s-a r?spândit în aproape toat? lumea sub forma unui mare num?r de variante. Forma Velc-Velc justific?, atât numele de Velchanos, cât ?i originea valahic?, care i-au fost atribuite lui Zeus, din momentul na?terii sale mistice, într-o pe?ter? de pe muntele Ida, odat? cu debutul celebrei civiliza?ii minoice, în secolul XXVII î.Cr. A?adar, Zeus Velchanos a p?truns în civiliza?ia insulei Creta ca zeu pre-helenic, a?a dup? cum, tot pre-helenic a p?truns ?i Zeus Pelasgius, la care se rugau aheii lui Homer în Iliada (XVI, 226). Având în vedere aceste dovezi, epitetul Velchanos, atribuit lui Zeus, trebuie considerat prima atestare istoric? pentru apari?ia ?i d?inuirea cuvântului „valac" în teritoriile balcanice, acolo unde, dup? înc? dou? milenii ?i jum?tate, adic?, în epoca elenistic? (323-31 î.Cr.), mai continua s? se desf??oare festivalul cretan, numit Velchania, în onoarea puternicul Zeus Velchanos.[12]

Aici, trebuie men?ionat faptul, c? ?i numele arhaicului zeu, Vulcanus, din Peninsula Italic?, devenit ulterior zeu al focului purificator sau al me?terilor fierari, reclam? aceea?i origine valahic?. Dar fertila ?i bogata vale a Dun?rii de Jos, numit?, în Cartea C?r?ilor, ?ara Ha-Vilah (Fc. 2, 11-12), adic? Valahia, continua s? reverse, asupra Peninsulei Balcanice, noi ?i noi valuri de valahi, numi?i în form? prescurtat? ahi, respectiv ahei. Aheii care s-au stabilit în Atica ?i în Corint au venerat acela?i mare zeu valahic al spa?iului de origine, dar pentru a-l invoca printr-o sintagm? nou?, impus? de noua lor patrie, l-au redenumit Zeus Meilichios, urmând universala descenden?? fonetic? V(B)?M, frecvent?, mai ales, în dialectele tracice, dup? cum a ar?tat Paul Kretschmer, specialist în limbi pre-helenice. Cinstirea lui Zeus Velchanos, redenumit Zeus Meilichios în Atica ?i în Corint, a l?sat vestigii, unele foarte vechi. Printre ele ?i arhaicul aerolit piramidal, [13] din vremea pietrei nefinisate, adorat ca întruchipare a lui Zeus Meilichios ?i, separat, un altar consacrat acestui zeu, pe malul râului atic, Kephisos, din vremea legendar? a lui Tezeu[14] , vestigii care au mai putut fi v?zute, ?i în secolul II d.Cr., de meticulosul geograf Pausanias. Provenit? din anul 417 î.Cr., a mai fost inventariat? ?i statuia, în marmur? alb?, a lui Zeus Meilichios, comandat? sculptorului Policlet, pentru a purifica locul, unde demosul dezl?n?uit al Argosului a ucis contingentul celor o mie de persoane înarmate.[15] Cu o existen?? îndelungat?, prelungindu-se din secolul VI î.Cr. pân? în epoca roman?, a fost venerat?, în Istmul de Corint, zeitatea Melikertes[16], care reconfirm? importan?a omniprezentei structuri tracice de consoane MLC, evident? într-un mare num?r de teonime. Aria lor de r?spândire o jaloneaz? foarte bine Herodot, care, în sud, a vizitat la Tyr, în Fenicia (a se în?elege Valacia) – Libanul de azi – templul din secolul XXVII î.Cr. consacrat zeului Milk-Qart Thassianul, identificat cu Hercule, iar în nord, a v?zut templul de origine al Thassianului, din insula tracic? Thassos, aflat? cu bogatele sale mine de aur la v?rsarea în Marea Egee a râului bulg?resc Mesta.[17] Or, în acest larg areal tracic, dominat de la nord la sud, de teonimele care s-au constituit pe clasica structur? de consoane MLC, a ap?rut, în mod firesc, ?i teonimul Zamolxe. Forma originar? ZA-MOLC-SE devine de necontestat, dac? avem în vedere faptul c? Za-Molxis ?i Ge-Beleisis sunt cele dou? nume, care au coexistat pentru una ?i aceea?i mare zeitate a geto-dacilor, dup? cum ?ine s? precizeze Herodot.[18] Dat? fiind transformarea legic? B?M, trecerea numelui Beleisis, în varianta sa Meleisis, se reg?se?te, în mod obligatoriu, numai în forma Za-Molxe, de la care au derivat toate celelalte forme. Din nefericire, mai mul?i autori de prestigiu au ignorat caracterul legic al treceri B?M, l?sând în urma lor numeroase polemici, care încurc? drumurile lumii spre adev?rurile sale fundamentale. Cu o neglijen?? similar?, a fost citit ?i numele lui Ge-Beleisis, în manuscrisele lui Herodot. Unii dintre autori au considerat c? ini?iala teonimului ar reprezenta fonemul G, iar al?ii au crezut c? aceea?i liter? ar indica fonemul N, de unde ?i multa pierdere de timp cu comentariile unei posibile antinomii de tip fârtat-nefârtat. În fond, cele dou? moduri de citire erau mult prea diferite, pentru a nu se b?nui c? litera respectiv? trebuia citit? din alt? perspectiv?, adic? din perspectiva ionian?, obligatorie pentru originalul operei lui Herodot, original care era ionian. Or, specific pentru alfabetul ionian de pe coasta de vest a Asiei Mici, acolo unde a tr?it Herodot, la Halicarnas, pân? la vârsta de 37 de ani, este litera digama pamphilic?, care coincide prin form? cu ini?iala scris? a presupusului Gebeleisis din originalul, redactat în dialect ionian. Citit?, cel mai adesea prin fonemul F, litera digama reprezint? în dialectul ionian fonemul V sau B. A?adar, numele înscris de Herodot pentru zeul getic se cite?te Be-Beleisis, teonim sus?inut pe deplin de hidronimul Vi-Vl?sul (???????? rostit azi ?????????). [19] Pentru c? dacii ?i ge?ii vorbeau aceea?i limb?, Be-Beleisis este teonim geto-dac, iar ca form? prescurtat? a sintagmei teonimice Be(leisis)-Beleisis, se dovede?te a fi identic cu sintagma teonimic? arhetipal? Vilah-Vilah. Faptul acesta este esen?ial ?i justific? pe deplin ideea c? geto-daci au fost monotei?ti în calitate de adoratori ai Unicului Zeu Arhetipal, desemnat prin sintagma teonimic? arhetipal?, pe care tot ei au creat-o. În secolul V î.Cr., Herodot ar?ta f?r? echivoc c?: „Dup? câte ?tiu eu din cele auzite la Dodona, înainte vreme pelasgii aduceau tot felul de jertfe, în?l?ând rugi zeilor, f?r? îns? s?-i dea vreunuia dintre ei porecle ?i nume, deoarece nu auziser? înc? de ele."[20] Or, f?r? de porecle ?i f?r? de nume, pelasgii,[21] un alt etnonim generic pentru triburile trace, nu ?i-L puteau imagina decât pe Unicul Zeu Arhetipal. A?adar, aveau un singur zeu, deci erau monotei?ti.Pe temeiul faptului c?, pân? în epoca cre?tin?, orice conduc?tor de neamuri era considerat Dominus et Deus, adic? St?pân ?i Dumnezeu, cu în?elesul c? st?pânul este ca un dumnezeu pentru supu?ii s?i, numele Unicului Zeu Getic, Be-Beleisis, poate fi considerat matrice pentru apelativul „basileu", apelativ arhaic, care a f?cut carier? parcurgând drumul de la în?elesul de conduc?tor tribal pre-homeric, la cel de împ?rat al Imperiului Bizantin. Dup? cum bine se ?tie, îns?, cuvintele se nasc din cuvinte prin metaforizare, iar cuvintele noi sunt receptate tot ca metafore, motive pentru care cuvântul cel nou referitor la st?pân trebuia s? etaleze, în mod vizibil, înc? din momentul conceperii lui, dubla sa leg?tur?, de în?eles ?i de form?, cu cuvântul entit??ii supreme de la care a provenit. Pentru cazul de fa??, cele dou? cerin?e au fost solu?ionate simultan prin inversarea vizibil? a celui de al doilea termen al sintagmei ini?iale Be-Beleis, ceea ce a condus la forma Be-sieleB. Procedeul se întâlne?te frecvent ?i este denumit anagramare. Dar B=V, fapt pentru care cuvântul nou format devine Ba-sileV, respectiv Basilevs. Pe crestele Carpa?ilor, acolo unde î?i aveau s?la?ul marii preo?i-regi ai geto-dacilor, s-a preferat forma cu B final, Be-seleB, rostit? sonor Ba-saraB, adic? apelativul originar pentru Sarabii ?i Basarabii no?tri. Privit? din larga perspectiv? indo-european?, formarea unor cuvinte ca: Voi-Vod (cuvânt geto-dac,[22] înrudit cu teonimul Wai[de]-Wut[23] ) Volh-V (?aman rus), Vesco-Vo, devenit Posco-Po ?i episcop sau bishop, Chlodo-Vech zis Clovis, dar ?i BurVista (Vol-Vlista) sau Decebal (Dece-Val) ... etc., referitoare la institu?ia conduc?torului sau la nume de conduc?tori, se explic? firesc ca metafore pornind de la prolifica sintagm? teonimic? arhetipal? Vilah-Vilah sau Valac-Valac, creat? de marea civiliza?ie a vlahilor [numi?i ?i volsgi sau pelasgi] în leg?tur? cu ideea de râu, râu care în matricea noastr? armâneasc? se exprim? prin cuvântul AVLAKE, aflat în uz ?i ast?zi. Fiindc?, spre deosebire de fiin?a uman?, râul este atotputernic, atoated?t?tor ?i etern, ca ?i un dumnezeu, ideea de dumnezeire s-a putut exprima prin sintagma AVLAKE-AVLAKE, respectiv Volko-Blake, redat? ini?ial prin Zeul celtic Lughhieroglifa numit? Stindardul Dacic ?i ulterior Draco sau, în ultima vreme, Dragon. În leg?tur? cu marea importan?? a Dragonului, creat pentru a reprezenta sintagma teonimic? arhetipal? Volko-Blake, vom mai ar?ta c? primul nume al lui Herakles, Hercle la etrusci, a fost Alkaios,[24] care este tot un Volko, dar f?r? V, adic? un Olkoios. Pentru alte denomina?iuni Olkoios devine Lokoios, de unde ?i epitetele arhaice: Lykaios pentru Zeus ?i Lykios pentru Apollon, mereu înso?it de corbul, a c?rui unic? menire, în simbolistic?, a fost s? reprezinte culoarea neagr?, culoare denumit? Black în epoca arhaic?, iar ulterior ???????–întunecat, în limba greac?. A?adar, în simbolistic?, Volc-ul, adic? Lupul, dar ?i Black-ul, adic? Negrul, tot pe Vlahi, zi?i ?i Blaki, îi reprezint?. Când vorbitorii sau scribii au renun?at, din comoditate, la prima liter? au ap?rut epitetele Lykaios sau Lugaios.

Un „Lugaios" este ?i zeul celtic Lugh[25], la origine tot un (B)Lach, cu numele provenind de la aceea?i unic? sintagm? teonimic? arhetipal?, motiv pentru care a ?i p?strat negrul corb, adic? semnul pentru Black, în reprezentarea sa. Dincolo de orice alte explica?ii improvizate cu naivitate, zeit??ile-lup sau înso?ite de culoarea neagr?, î?i afirm? filia?ia lor cu Stindardul Dacic, numit azi ?i Dragon. În general, teonimele provin din teonime.
A?adar, s? primim cu încredere, ca pe un bun spiritual comun, restituirile Noului An 2012, aflat sub patronajul Dragonului de Ap?, a c?rui modera?ie ne invit? la o larg? implicare pentru a recepta critic noile solu?ion?ri, pe care nu ni le impune, ci ni le ofer?, pornind de la nepieritoarele repere arhaice cu atestare cert?: avlake (balaha, în sanscrit?), Ha-Vilah, Velchanos, Vulcanos, Valac-Hilyah (în Rig-Veda) sau Walh-ala, Volsgi (mun?i în La?iu, zi?i Vosgi în Alsacia sau Basci în Spania).
----------------------------------------------------------------------
[1] G.L. Teleoac?, Un fals intolerabil în „Legenda aurea", AGERO, rubrica Istorie, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Un%20fals%20intolerabil%20in%20Legenda%20Aurea%20de%20Teleoaca.htm
-2= G.L. Teleoac?, Stindardul dacic sau heraldica str?mo?ului Vârcolac-Întemeietorul, revista PAIDEIA Nr. 2/2002. G.L. Teleoac?, Stindardul dacic ?i falera de la Surcea, jude?ul Covasna, rev. R?D?CINI, Nr. 11/2011
[4] Whitney Smith, Les Drapeaux, ŕ travers les âges et dans le monde entier, éd. Fayard, 1976, p. 61
[5] Vasile Pârvan, Getica, Bucure?ti, 1982, p.293
[6] Conrad Cichorius: „Die Reliefs der Traianssäule", Erster Tafelband: „Die Reliefs des Ersten Dakischen
Krieges", Tafeln 1-57, Verlag von Georg Reimer, Berlin 1896
[7] G.L. Teleoac?, Zeus ?i Dragonul dacic pe Columna lui Traian, Revista Nou?, Anul V, 7(40)/2008, p. 17-18
[8]. Alexandru Mih?il?, Despre numele dumnezeiesc Iahve, în revista „Studii Teologice", Seria a III-a, Nr. 1, ian-martie 2007, Bucure?ti, p. 27-43
[9] George Dumézil, Zeii suverani ai indo-europenilor, Ed. Univers Enciclopedic, Bucure?ti 1997, p. 200
[10] Émile Benveniste, Origines de la formation des noms en indo-européen, Paris, 1962, p. 3-22
[11] M. Eliade, Dacii ?i lupii în De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. ?tiin?ific? ?i Enciclopedic?, Buc.1980, p. 23
[12] B. C. Dietrich, The Origines of greek religion, Ed. Walter de Gruyter, Berlin, New York, 1974, p.15-16
[13] Pausanias, C?l?torie în Grecia, Cartea II, 9(6)
[14] ibidem, Cartea I, 37(3)
[15] ibidem, Cartea II, 20(1)
[16] ibidem, Cartea II, 1(3) ?i Nota 7, de la p. 524, Vol. I, Ed. ?tiin?ific? ?i Enciclopedic?, Bucure?ti 1974
[17] Herodot, Istorii, Cartea a II-a, EUTERPE, Capitolul XLIV
[18] ibidem, Cartea a IV-a, MELPOMENE, Capitolul XCIV
[19] Herodot, Istorii, Cartea I, CLIO, CLXXIV, în edi?ia Minerva, Bucure?ti 1984, la p.69 cu Nota de la p.591
[20] ibidem, Cartea a II-a, EUTERPE, Capitolul LII
[21] Wikipedia, Pelasgians, http://en.wikipedia.org/wiki/Pelasgians
[22] Ion Mugioiu, Elve?ia 2006, Pledoarie pentru limba român?,http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Pledoarie%20pentru%20limba%20romana%20de%20IM.htm
[23] Magnusen Fino, Priscae veterum borealium mythologiae lexicon, HAVNIAE – SUMTIBUS LIBRARIAE GYLDENDALIANAE, p.336-337 ?i 867
[24] Victor Kernbach, Dic?ionar de mitologie general?, Ed. ?tiin?ific? ?i Enciclopedic?, Bucure?ti 1989, p. 220
[25] Wikipedia, Zeul Lugh, http://en.wikipedia.org/wiki/Lugh footer