Revista Art-emis
Sistemul Bologna şi pervertirea cunoaşterii PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Nicolae Iuga   
Miercuri, 25 Ianuarie 2012 23:33
Prof. dr. Nicolae IugaŢine de specificul cultural european un anumit tip de cunoaştere, o cultură a cercetării şi cunoaşterii sistematice, o anume reflexivitate intelectuală, după cum s-a remarcat de către diferiţi gânditori comntemporani. Am putea spune că această cunoaştere de tip reflexiv, atotcuprinzătoare sub raport cauzal, îşi are rădăcinile în gândirea lui Aristotel. In Metafizica sa (1013a), filosoful nostru vorbeşte limpede despre patru tipuri de cauze: a) materia imanentă din care ia naştere un lucru, b) forma sau modelul, c) punctul de plecare al schimbării şi d) scopul în vederea căruia se face un lucru. Este vorba de fapt de enumerarea binecunoscutelor cauze: materială, formală, eficientă şi finală. Este celebru şi exemplul extrem de simplificat pe care îl dă Stagiritul. Să ne gândim, zice el, la un sculptor care vrea să facă o statuie. Piatra neprelucrată încă este cauza materială, forma este statuia care va rezulta, activitatea sculptorului este cauza schimbării pietrei amorfe în statuie, iar reprezentarea anticipată a statuii în mintea sculptorului este cauza finală. Noi nu avem altceva de făcut, decât să extrapolăm ideea la scara universului şi să ni-l imaginăm pe Bunul Dumnezeu pe post de sculptor. Prin acest tablou cauzal, Aristotel instituie un model de explicaţie raţională atotcuprinzătoare, exhaustivă, fără rest, a lumii în întregul ei, model însuşit ca atare în evoluţia bimilenară a cunoaşterii de tip european. Scrierile lui Aristotel au fost păstrate şi studiate în mănăstirile medievale din Occident, fiind socotite ca a doua autoritate în materie de cunoaştere, după Biblie. Studierea scolastic-medievală a lui Aristotel, fără o legătură nemijlocită cu experienţa şi fără aplicaţii practice, nu a fost totuşi un act deplasat sau gratuit, ci dimpotrivă a permis prezervarea spiritului alături de litera textului timp de mai multe secole, a realizat o anumită concentrare de spiritualitate, care au făcut cu putinţă succesele cunoaşterii empirice moderne. Acest fapt a făcut posibilă de exemplu naşterea din metafizică a fizicii lui Newton, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea. Se ştie că în fizica lui Newton, impulsul conceput ca produs dintre masă şi viteză presupune un impuls iniţial colosal, diferitele mişcări particulare nefiind altceva decât mici părţi conservate din acest impuls iniţial imprimat cosmosului de către divinitate, de către „sculptorul" universului. In acest primum movens al lui Newton se poate recunoaşte cu uşurinţă cauza mişcării (aitia kinoun) din Metafizica lui Aristotel. Celălalt fizician mare al lumii, Albert Eistein a formulat teoria relativităţii plecând nu din interiorul fizicii ci, după cum el însuşi mărturiseşte, de la o lucrare de filosofie, de la Critica raţiunii pure a lui Imm. Kant, capitolul Estetica transcendentală. Aici, la Kant, timpul şi spaţiul nu sunt considerate ca „obiecte" fizice în sine, ci ca fiind relative la capacitatea apriorică a subiectului cunoscător.

Despre o filiaţie asemănătoare se poate vorbi şi în ştiinţele sociale. Cei mai importanţi filosofi ai istoriei din secolul al XX-lea, Spengler sau Toynbee, nu au ajuns la concluziile lor prin generalizare de la cunoştinţe de ordin empiric, ci tot prin deducţie de la vechi concepţii filosofice abstracte. Oswald Spengler de exemplu, cel care a formulat şi argumentat pertinent teoria ciclică a civilizaţiilor în istorie, a aprofundat filosofia Greciei antice şi a susţinut un doctorat în Filosofie, în 1904 la Halle, cu o teză despre Heraclit. În altă ordine de idei, prin cunoaşterea metafizică, speculativă şi atotcuprinzătoare, cultura europeană post-medievală s-a devedit a fi aptă să preia cunoştinţe şi descoperiri tehnice de la alte civilizaţii şi să le ducă mai departe, realizând o adevărată revoluţionare a tehnicii şi plasând Europa în fruntea progresului tehnico-ştiinţific global.De exemplu vechea civilizaţie chineză a realizat descoperiri uimitoare, a cunoscut banii de hârtie (biletele de bancă), praful de puşcă, acul magnetic etc. Dar civilizaţia chineză rămânea cu toate acestea imobilă, iar respectivele descoperiri aveau doar valoarea unor simple bizarerii locale. A trebuie să vină civilizaţia europeană, cu alte cadre de gândire, cu puternica tendinţă către o cunoaştere sistematică totalizatoare şi cu un tip nou de raţionalitate, să preia aceste invenţii şi să le plaseze într-un alt plan tehnic, să le transforme calitativ în altceva şi să le utilizeze ca forţe ale dezvoltării economice şi sociale. Cu praful de puşcă şi acul magnetic chinezesc, europenii au făcut tunuri şi busole, logistica marilor descoperiri geografice, pe baza cărora s-au format ulterior imperiile coloniale. Cu banii de hârtie inventaţi de către chinezi, europenii au făcut capitalismul şi au preluat iniţiativa în economia mondială. China a păstrat acele descoperiri timp de o mie de ani, fără să ştie ce să facă cu ele, în schimb europenii le-au preluat şi, pe baza lor, în două sute de ani au schimbat faţa lumii. Am făcut aceste scurte paranteze cu scopul de a pune în evidenţă utilitatea indirectă, cu bătaie istorică pe termen lung, a cunoaşterii general-filosofice, aparent lipsită de o finalitate practică.

În general, în secolul al XX-lea cunoaşterea a evoluat pe două planuri relativ distincte: o cunoaştere cu caracter general şi o alta de tip instrumental. O cunoaştere fără o utilitate imediată şi o alta care ne formează imediat anumite abilităţi şi deprinderi practice. In alţi termeni, în cercetarea ştiinţifică se distingea între cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicată. Se înţelegea cumva de la sine că cercetarea aplicată nu se poate dezvolta normal, decât numai dacă este dublată de o cercetare fundamentală corespunzătoare. Cele două tipuri de cercetare sunt practic complementare şi inseparabile. Parafrazându-l pe Kant, am putea spune că cercetarea fundamentală fără cea aplicată este sterilă, iar cercetarea aplicată fără cea fundamentală este oarbă. Cercetarea aplicată singură este oarbă, în sensul că este exclusiv empirică, lipsită de concepţie, viziune şi imaginaţie inovativă, este non-exhaustivă, euristică, aleatorie, fără orizont şi suflu metafizic, fără certitudinea superioară pe care o procură conştiinţa perspectivei generale atotcuprinzătoare. Performanţele impresionante realizate de către cercetarea ştiinţifică în Statele Unite vizează în primul rând cunoaşterea intrumentală, cercetarea aplicată. Dar în Statele Unite cercetarea fundamentală nu este nici ea neglijată deloc. Cercetarea fundamentală a fost preluată din tradiţia universităţilor europene, mai precis din tradiţia universităţilor germane. De exemplu cercetările de fizică aplicată, care au fost puse în joc la realizarea bombei atomice în Statele Unite, au fost precedate de ample cercetări fundamentale în fizica teoretică, realizate în Europa prin savanţi precum Einstein, Heinsenberg, Schrodinger ş.a. Este de presupus că, fără aceste cercetări pur teoretice, nu s-ar fi ajuns la realizarea practică a fisiunii nucleare controlate. In unele universităţi şi centre de cercetare din S.U.A. au fost atinse performanţe inegalabile în cercetarea aplicată, în domenii precum fizica energiilor înalte, hig-tech, biotehnologii etc., dar aici cercetarea fundamentală nu a fost abandonată practic niciodată.

În Europa însă, în prezent, ca urmare a reorganizării învăţământului superior şi a aplicării principiilor cuprinse în Declaraţia de la Bologna din 1999, cercetarea fundamentală este pe cale de dispariţie. În cursurile universitare de toate nivelurile (licenţă, masterat, doctorat) nu mai există decât discipline cu caracter aplicativ. De exemplu în domeniul Ştiinţelor Umaniste, cu excepţia specializării Filosofie, nu se mai predă nicăieri Filosofie sistematică (filosofie generală) şi nici Istoria filosofiei, ci numai filosofii aplicate: filosofie politică, filosofia culturii, filosofia dreptului etc. Este ceva de un comic trist să se predea filosofie politică la politicieni care numai de filosofie nu au nevoie, filosofia culturii la oameni complet lipsiţi de cultură, filosofia dreptului la oameni profund amorali etc., etc. Aici, în predarea - învăţarea acestor discipline este imposibilă prezentarea şi utilizarea întregului aparat conceptual al filosofiei, ci pot fi luate doar câteva concepte în mod selectiv, şi acelea luminate doar parţial, fără perspectivă asupra ansamblului, concepte care pot fi utilizate doar fracturat şi pedestru, pe zona de interferenţă cu domeniul particular dat. Lucrurile stau, în linii generale, la fel şi în cazul celorlalte specializări. Transformarea învăţământului superior în învăţământ de masă, combinată cu predarea-învăţarea exclusiv a cunştinţelor aplicate, a coborât nivelul universităţilor cu aproximaţie la nivelul la care se aflau şcolile medii tehnice sau chiar şcolile profesionale cu trei-patru decenii în urmă. O pierderea uriaşă în ordinea cunoaşterii ştiinţifice, totul sub promisiunea destul de nesigură că în acest fel învăţământul superior va deveni mai „eficient" din punct de vedere economic. Ceea ce se va pierde pe termen lung, nu se va compensa printr-un eventual câştig mercantil pe termen scurt. Capacitatea inovativă a economiei europene va scădea într-o perspectivă mai îndepărtată, prin comparaţie cu cea de peste Ocean. Nu se va mai realiza cercetare fundamentală, pentru simplul motiv că în Europa nu va mai exista debuşeu pentru aceasta, de vreme ce nu se mai predau discipline cu caracter general. Foarte probabil, prin aplicarea principiilor de la Bologna, învăţământul european va rămâne constant cu un pas în urma celui din S.U.A., dar şi din ţările care au făcut reformă reală în învăţământ, Japonia şi, mai nou, China.

Pe de altă parte, stimularea şi finanţarea prin sistemul de proiecte existent în prezent deschide posibilitatea aservirii subtile a cercetării ştiinţifice. Se lansează un program de cercetare şi se primesc proiecte în vederea evaluării şi, eventual, a finanţării. Dar... proiectele trebuie să se încadreze în tematica dată. Comanditarii nu finanţează orice, ci numai ceea ce consideră ei că merită. Aici nu încape critică - şi spiritul critic propriu omului de ştiinţă este inhibat. Marja de libertate a cercetării este deci limitată şi dirijată din capul locului, iar originalitatea de asemenea se poate manifesta numai între limite date. Dacă Albert Einstein s-ar naşte azi în Europa, nu ar mai avea nici o şansă, pentru că ar putea să propună proiecte pe teme de cercetare pe care încă nu le-a imaginat nimeni. Există, desigur, şi azi individualităţi creatoare puternice în diverse domenii ale ştiinţei, dar acestea nu numai că nu sunt stimulate ci, mai mult, sunt anihilate indirect, treptat şi metdodic. Nu se finanţează proiecte individuale sau publicarea unor cărţi. Dacă cineva se încăpăţânează să lucreze pe cont propriu, nu are decât să-şi caute sponsori. Lucrarea va trece însă neobservată, pentru că logistica diseminării cunoaşterii, publicaţiile relevante pentru comunitatea de oameni de ştiinţă sunt controlate, tematic şi financiar, la fel ca şi cercetarea însăşi. Se finanţează proiecte de anvergură, care nu pot să fie duse la bun sfârşit decât de o echipă relativ numeroasă. Mărimea şi complexitatea echipei devin criteriu de evaluare în vederea finanţării. Se insinuează astfel anonimatul animalului de tracţiune şi un anume gen de spirit de turmă la cel mai înalt nivel de performanţă a cunoaşterii, adică exact acolo unde ar trebui să se manifeste individualităţile creatoare cele mai pregnante. Sistemul contemporan de valori încurajează falsa individualitate, vedetismul gol, bunăoară în sport sau în muzică, pentru că este o chestiune efemeră, inconsistentă şi inofensivă politic, în timp ce face eforturi de anonimizare şi minimalizare a creatorului din ştiinţă, care este oricum mai puţin manipulabil. Este posibil ca în unele domenii, în medicină de exemplu, să nu se poată obţine rezultate notabile decât prin munca în echipă, dar ideea de proiect la care trebuie să se lucreze în echipă s-a extins şi acolo unde nu este cazul, în Ştiinţele umaniste. In filosofie de exemplu, concepţia nu poate fi decât personală, individuală şi individualizatoare, la fel ca şi stilul. Să pretinzi ca la o temă de cercetare în filosofie să se lucreze neapărat în echipă este ca şi cum ai cere mai multor poeţi să scrie o poezie în echipă.

Comanditarii cunoaşterii sunt anonimi, fundaţii impersonale sau centre de cercetare, cu ramificaţii globale, care vor ignora complet valorificarea potenţialului cultural local, respectiv ceea ce ţine de specificul naţional. Nici măcar limba naţională nu mai contează deloc, cercetarea efectivă şi comunicarea rezultatelor se derulează într-o engleză fadă, iar evaluarea se face în raport de o anumită listă bibliografică. In atari condiţii, un Lucian Blaga sau un G. Călinescu de exemplu nu ar fi avut nici o şansă. Neglijarea, destrămarea şi degradarea tradiţiilor naţionale sunt încurajate din toate direcţiile, la modul cel mai grosolan cu putinţă. Filosofia este, probabil, în chip mai evident dominată de o falsă cercetare şi de proliferarea unor pseudoprobleme. Aici se imită necritic, din servilism gratuit sau din oportunism famelic, stilul american în speţă. Se crede că obiectul filosofiei ar trebui restrâns la analiza logică a limbajului, iar logica ar trebui restrânsă la limbajul formalizat, simbolic. Că filosofia ar trebui să fie centrată pe epistemologie, adică să studieze modul în care se constituie teoriile ştiinţifice, deşi nu se poate invoca nici un caz în care epistemologia ar fi fost de vreo utilitate vreunei teorii ştiinţifice. Orientarea este, pe suprafeţe mari, un soi de alexandrinism cultural, o sofisticare care ascunde false profundităţi. Se poate admite că filosofia analitică de expresie engleză este de departe un curent important în filosofia contemporană, dar nu este singurul important. In filosofia contemporană există şi alte curente deosebit de viguroase şi în gîndirea de expresie germană sau franceză. Pe de altă parte, filosofia analitică neasimilată, dar transplantată pe decupaje mici, neviabile şi incoerente în alte culturi, devine nerelevantă. Este exact ceea ce fac promotorii filosofiei analitice în cultura română. Ei conspectează un anumit număr de cărţi, apoi leagă acele conspecte laolaltă, făcând astfel cărţile proprii. Nu au idei proprii şi nici nu au nevoie, important este că sunt trendy. Promovează în ierarhiile academice, în administraţie, în comisii şi agenţii guvernamentale sau în politică pe baza acestei maculaturi. Impresionează, pentru că se crează impresia că producţia lor este o prelungire fidelă şi autentică a problematicii de peste Ocean.

Nicolae Iuga - Note bio-bibliografice (n. 1953)
A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. A susţinut doctoratul în Filosofie la Universitatea „Babeş Bolyai" din Cluj cu o teză referitoare la Etica creştină, sub îndrumarea lui Andrei Marga. A intreprins călătorii de studii în Europa, Maroc şi Israel. In prezent este conferenţiar de Filosofie şi ştiinţă politică la Universitatea de Vest "Vasile Goldiş" din Arad.

Cărţi publicate:
- Intoarcerea Casandrei (eseuri), Ed. Proema, Baia Mare, 1999;
- Profesorul şi sirena (eseuri), Ed. Proema, Baia Mare, 2001
- Filosofia contemporană despre morala creştină, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2002;
- La porţile Occidentului , Ed. Proema, Baia Mare, 2003;
Cercul şi Copacul. Repere pentru o monografie a esotericului , Ed. MLNR, Bucureşti, 2005;
- Bisericile creştine tradiţionale spre o etică globală, Ed. Grinta, Cluj, 2006;
- Le Cercle et l'Arbre de la Vie. Essais sur les racines de l'ésotérisme dans la philosphie antique, Ed. Limes, Cluj, 2007, Un Muzeu de caricaturi, (analize politice), Ed. Grinta, Cluj, 2007, Cauzalitate emergenta in filosofia istoriei, Ed. Limes, Cluj, 2008.

A tradus din limba franceză texte aparţinând lui Karl Jaspers şi Hassan al II- lea, Regele Marocului.
Colaborator la revistele: „Gracious Light" (New York) şi „Cahiers de psychologie politique" editate de Universitatea din Caen (Franţa). footer