Revista Art-emis
Despre trecutul recent PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu   
Duminică, 22 Ianuarie 2012 19:10
Prof. univ. dr. Buzatu Gheorghe„Istoria nu-i o religie. Istoricul nu accepta nici o dogma, nu respecta nici un lucru interzis, nu cunoaste tabù-uri. El poate sa deranjeze. Istoria nu este tot una cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explica. Istoria nu este sclava actualitatii. Istoricul nu aplica trecutului schemele ideologice contemporane si nu introduce in evenimentele de odinioara sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i tot una cu memoria. Istoricul, intr-un demers stiintific, colectioneaza amintirile oamenilor, le compara intre ele, le confrunta cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, si stabileste faptele. Istoria tine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Intr-un stat liber, definirea adevarului istoric nu apartine nici Parlamentului, nici autoritatii judiciare. Politica statului, chiar animat de cele mai bune intentii, nu este politica istoriei." („L´Histoire", Paris, no. 306/Janvier 2006).

Pentru o corectătă şi obiectivă evaluare a evenimentelor care au condus la declanşarea celui de al doilea război mondial, un rol capital revine istoricilor. Ei au căderea să studieze evenimentele în complexitate a lor, sine ira et studio, şi să le comunice opiniei publice. În acest sens, unul dintre cei mai apreciaţi istorici români, domnul profesor univ. dr. Gheorghe Buzatu, prezintă o relatare despre Situaţia României din preajma celui de-al Doilea Război Mondial şi urmările pactului Ribbentrop-Molotov cu nefasta lor influenţă asupra defăşurării a evenimentelor.

Spectacolul a devenit - cine ar fi crezut ? - mai mult decât incitant... acum, după mai bine de 70 de ani, de la izbucnirea conflagraţiei mondiale din 1939-1945. Când, cum era firesc, cei mai mulţi dintre noi ne asteptam, precum s-a întâmplât la nivel mondial în 1989 sau în 1999, la identificarea, în sfârşit, a unui moment al adevărului, încheiat cu un bilanţ edificator al responsabilităţilor supreme pentru declanşarea ostilităţilor în septembrie 1939, iată însă că zilnic asistăm la etalarea unor noi „puncte de vedere", care de care mai... originale, mai... agresive, dar şi mai trăsnite şi mai absurde, că, totodată, în dezbateri, altădată predominant istoriografice, intervin nenumăraţi şi neaşteptaţi „grei"- nicidecum dintre istorici, ci şefi de stat şi de guverne, diplomaţi şi militari, analişti politici ori, mai mult, instituţii diplomatice şi parlamentare, unele chiar de informaţii şi contrainformaţii etc., etc. Cum era de aşteptat, precum şi alteori în trecut, în centrul dezbaterilor se află problema rolului şi locului Pactului Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939 în determinarea cursului evenimentelor în direcţia războiului pentru început european, iar apoi mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania, la 1 septembrie 1939, iar la 17 septembrie 1939 şi de către URSS. În această dispută, surprinsă în detalii de mass-media, adeseori istoricii sunt puşi „la colţ", cel mai adesea mai abitir decat înşişi agresorii din 1939, ori se aruncă în joc „arme noi", adică... documente secrete, care, desigur, ar putea satisface momentan guvernele şi pretenţiile lor de putere, dar nu şi pe specialiştii în domeniul trecutului recent.

Pentru aceştia, încă din decembrie 2005, faimosul Apel al unor reputaţi istorici francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza, René Rémond ş.a.), intitulat Libertate pentru istorie, a limpezit - fapt rămas necunoscut politicienilor ! - deja lucrurile, în sensul că a stabilit elementele definitorii, permanentele scrisului istoric modern, demonstrând că: „Istoria nu-i o religie. Istoricul nu accepta nici o dogma, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este tot una cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i tot una cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţioneaza amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii judiciare. Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei" („L´Histoire", Paris, no. 306/Janvier 2006).

Istoria celui de-al doilea război mondial în ansamblu a fost marcată, firesc, de o sumă de date importante. Şi, totuşi, numai una prezintă o semnificaţie aparte, în sensul că, fără a trimite la vreun eveniment notoriu din perioada 1 septembrie 1939 - 2 septembrie 1945, dimpotrivă l-a precedat, dar intra în discuţie dat fiind că, pur şi simplu, l-a determinat de o manieră categorică. Este în discuţie, cum am precizat, faimosul Pact Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov, după numele ministrilor de externe desemnati de către cei doi dictatori pentru a-l negocia şi semna în noaptea de 23/24 august 1939 la Kremlin şi care, de atunci încoace, deţine o întâietate indiscutabilă în privinţa tuturor superlativelor negative ale defunctului veac al XX-lea: cel mai catastrofal, cel mai controversat, cel mai nenorocit, cel mai odios, cel mai sumbru şi cel mai plin de consecinţe document. Istorici de faimă mondială ai conflictului din 1939-1945 (Arnold Toynbee, A. J. P. Taylor, Pierre Renouvin, Edward H. Carr, Maurice Baumont, Donald Cameron Watt, Jean - Baptiste Duroselle, Andreas Hillgruber, Henri Michel, Ernst Nolte, William L. Shirer, A. M. Nekrici, Stephane Courtois) s-au exprimat de mult în acest sens, iar studiile recente, întemeiate pe dezvăluirile de ultim moment ale arhivelor secrete, i-au confirmat pe deplin. Reţinem un singur exemplu: opinia categorică expusă de un istoric polonez în sensul că Pactul de la 23 august 1939 şi protocolul său secret deopotrivă au servit drept fundament pentru izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial. Fapt remarcabil, România a fost una dintre cele dintâi victime ale sistemului european odios introdus de Pactul Hitler-Stalin. Ceea ce, de fel, n-a constituit un temei de recunoaştere, dimpotrivă, un impuls pentru a-l repudia cu violenţă, la 22 iunie 1941.

Relativ la cursul evenimentelor în direcţia datei fatidice de 1 septembrie 1939, studiile de specialitate datorate unor prestigiosi istorici din intreaga lume conchid că, în determinarea faptelor spre finalitatea cunoscută, s-au dovedit hotărâtoare tendinţele de expansiune teritorială şi ideologică ale puterilor revizioniste - în ordine: Germania, U.R.S.S., Italia si Japonia. Pe de altă parte, liderul celui de-al III-lea Reich, Adolf Hitler, nu ar fi putut să „arunce" lumea în război, dacă nu ar fi beneficiat, în sensul cel mai deplin al cuvântului, de avantajele faimoasei politici de conciliere promovată dupa 1933 de cabinetele de la Londra şi Paris faţă de Germania nazistă, şi care, cum se ştie, a culminat cu întelegerea de la München din septembrie 1938. Deopotrivă, în momentul decisiv, mai precis în luna august 1939, Hitler a beneficiat decisiv de cotitura survenită în politica generala a U.R.S.S.: de la negocierile angajate cu Marea Britanie şi Franţa pentru bararea agresiunii fasciste în Europa, inclusiv pe cale militară, la apropierea faţă de cel de-al III-lea Reich, concretizată la 23 august 1939 într-un pact bilateral de neagresiune. Având în vedere atât conţinutul documentului care, cel puţin momentan, regla în felul său „conturile" dintre cele două puteri reprezentând forţele ireconciliabile ale comunismului şi ale fascismului, cât şi consecinţele sale, imediate şi de perspectivă, Tratatul de neagresiune sovieto-german a avut un rol fatal pentru destinul păcii europene şi mondiale. De vreme ce, graţie Pactului, Hitler a devenit arbitrul indiscutabil al păcii europene, atunci când el nu mai dispunea în repertoriul său decât de o singură soluţie - războiul! Elocvent în acest sens a fost dialogul liderilor diplomatici ai Germaniei şi Italiei din 11 august 1939, atunci când contele Galeazzo Ciano (ministrul de Externe italian - n.r.) s-a interesat de pretenţiile reale ale Berlinului la adresa Poloniei: „Ei bine, ce doriţi dumneavoastră în definitiv - Coridorul polonez sau Danzigul?", l-a chestionat ministrul de Externe al Italiei pe omologul sau german, Joachim von Ribbentrop. Replica acestuia din urma a fost in consens cu politica promovată de Führerul Adolf Hitler: - „... Noi vrem războiul!" (William L. Shirer).

Derularea evenimentelor în linie dreapta în direcţia izbucnirii celui de-al doilea război mondial a fost marcată de acordul de la München din 29 septembrie 1938 şi de Pactul Hitler-Stalin din 23 august 1939. Dintre marii istorici care au investigat „Münchenul", reţinem pe Maurice Baumont, Pierre Renouvin, J.-B. Duroselle, A. J. P. Taylor, Telford Taylor, Klaus Hildebrand, Jiri Hochman, M. S. Hitchins, Martin Gilbert şi Richard Gott. In opinia lui Telford Taylor, acordul din 28 septembrie 1938 a constituit „un punct crucial al istoriei moderne", în vreme ce, potrivit celebrului istoric britanic A. J. P. Taylor, prin voinţa liderilor guvernelor Germaniei, Italiei, Marii Britanii şi Frantei, în capitala bavareză sistemul de la Versailles „a fost nu numai ucis, ci şi înmormantat". Comparativ cu Münchenul, Pactul de la 23 august 1939 încheiat la Moscova a fost şi este mult mai aspru judecat de istorici, iar aceasta, evident, în raport cu rostul său nemijlocit în sacrificarea păcii şi deschiderea căii spre declanşarea celui de-al doilea război mondial. Vom aminti, în acest sens, demonstraţiile şi concluziile convingătoare expuse de cunoscuţi istorici şi kremlinologi, precum, în primul rând: Michel Heller şi A. M. Nekrici, A. J. P. Taylor, Donald Cameron Watt, William Carr, William L. Shirer, Pierre Renouvin, Maurice Baumont, Alan Bullock, Sebastian Haffner, Wolfgang Leonhard, P. M. H. Bell, V. M. Falin, N. V. Zagladin, Gabriel Gorodetscky, David Fisher şi Anthony Read. Punctele de vedere exprimate, dincolo de unele nuanţe, explicabile date fiind unghiul şi momentele abordării problemei, concordă în mod tulburător. Michel Heller si A. M. Nekrici, de pildă, descifrează că, la 23 august 1939, „o cotitură s-a produs realmente în istoria Europei şi a lumii - Uniunea Sovietică a deschis poarta războiului mondial semnând Pactul cu Germania (subl. ns.)", în vreme ce cunoscutul ziarist şi istoric american William L. Shirer a consemnat că Stalin, „inamicul mortal" al lui Hitler, „a făcut posibilă" decizia acestuia de a ataca Polonia la 1 septembrie 1939. Maurice Baumont, membru al Institutului Franţei, nu i-a contrazis pe cei citaţi, dimpotrivă - a susţinut şi el - Pactul de la 23 august 1939 „a incurajat puternic pe Hitler sa rişte declanşarea „marelui conflict" (subl. ns.)", ceea ce şi marele istoric Pierre Renouvin reţinuse, anume că „Pactul de la 23 august 1939 a fost acela care a decis soarta pacii (subl. ns.)". Alan Bullock, cel dintăi biograf de celebritate mondială al lui Hitler, observa că, mulţumită Pactului cu Stalin, Führerul a căpătat „mâinile libere" pentru a putea invada Polonia în 1939, fără nici un fel de riscuri.

Un alt aspect, examinat în detaliu, este acela al preţului cu care Hitler a smuls, in 1939, lui Stalin, semnătura lui Molotov pe Pactul de neagresiune. Şi în această privinţă, în prezent, lucrurile sunt clare. Condiţia finalizării negocierilor, desfăşurate în cea mai mare taină, a fost încheierea unui protocol adiţional secret, în conformitate cu care Berlinul recunoştea în „sfera de interese"a Kremlinului - mergându-se până la acordarea „dreptului" de ocupaţie - mai multe state sau porţiuni de state, incluzând ori vizând Finlanda, Ţările Baltice, Polonia şi România. Lucrurile fiind de-acum bine cunoscute, vom face apel la recunoaşterile unor specialişti. Revenim, prin urmare, la Michel Heller şi A. M. Nekrici, atât de categorici şi de aceasta dată: „După ce U.R.S.S. a semnat protocolul secret în privinţa sferelor de influenţă, Germania şi-a văzut asigurat spatele în Est. Calea atacului împotriva Poloniei era deschisă". William L. Shirer insistă în a demonstra cum, prin „târgul cinic", „sordid" cu Hitler, Stalin „a dat semnalul unui război scontra Poloniei care, după toate probabilitatile, avea să ia proporţiile unui conflict mondial". În ce-l privea, istoricul rus N. V. Zagladin, confirmat de apariţia la Moscova a pseudo-jurnalului lui V. M. Molotov, conchidea fără şovăire: „În asemenea condiţii istorice concrete -august 1939 -, Hitler a fost mai interesat în neutralizarea U.R.S.S.-ului decât Uniunea Sovietică în neutralizarea Germaniei. Aceasta s-a şi reflectat în semnarea protocolului secret, propus Germaniei ca anexa la Pactul de neagresiune şi care delimita sferele de influenţă în Europa de Est. U.R.S.S., după cum i se părea lui Stalin, neriscând nimic, dobândea posibilitatea să-şi extinda teritoriul, recăpătând ceea ce pierduse în cursul războiului civil. Practic, Stalin, încheind târgul cu Hitler, a aprins lumina verde pentru agresiunea fascistă în Europa. Aceasta alegere reflecta concepţia sovietică despre interesele U.R.S.S. şi despre prioritatea cărora s-a vorbit încă de la Congresul al XVII-lea al P.C. (b) al U.R.S.S. din ianuarie 1934. Semnificatia generala si consecintele dezastruoase pentru Romania ale protocolului secret în discuţie au fost evidentiate şi de istoricii români: Viorica Moisuc, Valeriu Florin Dobrinescu, acad. Florin Constantiniu, Ioan Scurtu.

Nu demult, investigând tema România sub Imperiul Haosului (1939-1945), Bucureşti, Editura RAO, 2007, am apreciat vigoarea şi logica argumentelor lui Pamfil Şeicaru, cel mai mare dintre ziariştii români ai veacului trecut. Având în vedere că, oriunde şi oricum, evenimentele trebuie examinate şi expuse cu obiectivitate în înlănţuirea lor cauzală, trebuie să admitem că, dacă, la început, au fost Pactul Hitler-Stalin şi Protocolul său secret (articolul 3), din acestea au rezultat în chip logic şi necesar, la 26-27 iunie 1940, notele ultimative ale URSS succedate, din partea României, de evacuările Basarabiei, ale nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, apoi de subscrierea dictatelor de la Viena (30 august 1940) şi Craiova (7 septembrie 1940). România Mare a eşuat, iar Războiul Refacerii Unităţii Naţionale, care i-a urmat, a fost stăvilit, urmare a capitulării şi trădarii de la 23 august 1944, când - consideră Pamfil Seicaru (1950) - „Statul român s-a prăbuşit". Şi, tot pe atunci, el observă că România se dovedise în general după primul razboi mondial un factor neglijabil al oricărei „politici de insurecţie împotriva geografiei şi a istoriei, politică iniţiată de cei care jucau cartea rusească. Astăzi poporul român expiază concluzia politicii făcute de la 1919 până la 23 august 1944". Iar, pentru a ne opri aici, acelaşi a reţinut (1952), în termeni adecvaţi, aceasta realitate de forţă şi blestem a evoluţiei noastre contemporane: „Tot ce s-a abatut, după 23 august 1944, asupra nenorocitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de stat" (1952). Tot ce-i posibil ca un atare punct de vedere, expus tranşant, dar cu sinceritate, să-l intrige pe cititor, dar, cu obligativitate, el nu este nici apocaliptic, nici istoric, cum ar fi putut să se exprime insuşi Pamfil Şeicaru. Şi aceasta pentru simplul motiv că, acolo, în străfunduri, unde se face istoria, cei „mici" - după expresia lui N. Iorga - aveau deja presentimentul dezastrului. Iată de ce, considerăm finalmente, avem toate temeiurile să punem şi să repunem oricând în discuţie semnificaţia datelor de 23 august - 1939 si 1944, ambele catastrofale prin consecinţele pentru România, şi nu numai. În context, reclamata orientare de Realpolitik nu se explică decât în cazul factorilor de putere ce, fie în 1939, fie în 1944, au obţinut avantaje indiscutabile şi pe care - indiscutabil - urmăresc să le permanentizeze, ceea ce în politică a fost şi rămane imposibil.

Notă: Comentariul a fost acordat agenţiei de ştiri Agerpres şi publicat în revista ART-EMIS, cu acordul distisului profesor univ. dr. Gheorghe Buzatu footer