Revista Art-emis
Un dezertor-criminal pe tronul României - Carol al II-lea PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gică Manole   
Sâmbătă, 14 Ianuarie 2012 21:20
Gică ManoleDespre carol al II-lea, fostul rege al României, se spun lucruri rezonabile în ultima vreme: om de cultură, slăbiciuni fireşti, responsabilitate în guvernare, patriotism etc. Realitatea este „uşor" diferită. În septembrie 1918 a părăsit comanda regimentului s-a îmbrăcat în uniformă germană şi nu s-a oprit decât la Odesa, unde s-a căsătorit cu Zizi Lambrino. Desigur, în orice ţară din lume, Carol al II-lea ar fi fost acuzat, judecat şi condamnat, pentru dezertare şi trădare de patrie. A fost iertat. În zadar a spus generalul Alexandru Averescu că individul merită să fie supus Legii marţiale. I s-au dat 70 de zile de arest, la mănăstirea Horaiţa, unde, pentru a i se alina „suferinţa", individului i s-au permis chefuri peste chefuri, întâlniri cu femei etc. Iar ceva mai târziu, după ce este forţat să renunţe la „aleasa" inimii, tot pentru a „uita", este trimis de maică-sa, regina Maria, într-o călătorie în jurul lumii. Evident, pe banii statului român.

În ciuda unei stări de fapt de netăgăduit, şi cu puţine excepţii, Carol al II-lea este apreciat ca un monarh constituţional, ca un conducător în care, România veche a atins culmea dezvoltării; ca iubitor de cultură, ca patron al artelor şi al frumosului! Ca şi Nero. Carol al II-lea fusese considerat nedemn de tronul României de însăşi mama sa, Maria. Nu mă voi referi la viaţa lui personală şi de foamea lui de femei. A fost opţiunea lui. Nu o discut şi nici n-o condamn. Se spune că Mihail Kogălniceanu a avut peste 700 de amante, dar a rămas ca un stâlp trainic în istoria noastră. Pe individ îl comentez în funcţie de ce a făcut cu imensa putere avută, pentru binele sau răul României, în cei zece ani „glorioşi" de domnie, ani în care Carol al II-lea, n-a respectat nimic. Orice lege a fost încălcată. Constituţia din 1923, de care se face atâta caz, a fost literă moartă. Pe el l-au interesat doar banii şi, după ce a cunoscut-o pe Elena Lupescu, „Duduia", în 1924. Nu cred ca România să fi avut vreodată în fruntea sa un individ aşa de nociv. Puterea lui reală a fost totală. Carol al II-lea, deşi se face vinovat de execuţia a sute de români nevinovaţi, nu va păţi nimic. Iar moartea îl va găsi în patul său şi lângă ultima lui mare „iubire", Duduia! Încă nu-mi pot stăpâni mânia când ştiu că nu s-a găsit, şi pentru el, un pluton de execuţie, în 1940, după ce Ion Antonescu, la cererea partidelor politice l-a obligat să abdice în favoare fiului său, Mihai şi că a scăpat de ambuscada legionarilor, de la Timişoara.

Ion Antonescu a fost un om de mare onoare. Dacă îşi dădea cuvântul, nu-l călca niciodată. A fost, un om dintr-o specie necunoscută sau foarte rară la români. Atunci când negocia, cu Carol al II-lea, condiţiile abdicării de la tron, regele a cerut garantarea vieţii lui, a Duduii şi a anturajului său. Generalul a acceptat, şi rău a procedat. Faţă de un ticălos, mai ales dacă îl ştii vinovat principal de prăbuşirea unui stat, a unui neam, este o mare copilărie să-ţi ţii cuvântul. Iar Carol al II-lea se făcuse vinovat de crime faţă de oameni, faţă de România şi faţă de Dumnezeu. Cu toate acestea n-a fost tras la răspundere. A părăsit ţara ca un câine, alungat şi urmărit de legionari până la frontiera cu Iugoslavia. După peripeţii şi refuzuri de a fi primit de multe state, a fost acceptat în Portugalia, unde avea o bunică. Până la urmă, a reuşit să părăsească Europa în toamna lui 1940, iar când ajunge în Caraibe, la braţ cu Duduia, în ţinută lejeră, tropicală declară reporterilor: „Domnilor, sunt fericit că mă aflu de această parte a Atlanticului". Spunea aşa ceva când ţara peste care domnise ca un satrap fusese rănită de moarte, agoniza fără speranţă în urma capitulărilor ruşinoase din vara lui 1940. Nici o tresărire de durere, nici o umbră de amărăciune pentru poporul „său" de a cărui cădere, el însuşi, era vinovatul cel mare, de necontestat. Ba, mai mult, în josnicele sale „Însemnări" acuză poporul român de ingratitudine faţă de el, că, după câte sacrificii, după câtă muncă pe altarul patriei a făcut, iată ce răsplată a primit! În zadar s-a chinuit Carol I să facă om din el. Nu a putut fi chiar dacă aparţinea unei familii regale, mai ales, cu sângele lui aşa de amestecat. Dintr-un ghiveci genetic nu putea ieşi nimic bun. Carol al II-lea avea sânge aparţinând mai multor neamuri: german, rusesc, portughez, englezesc etc., asemenea lui Lenin, o altă corcitură.

Este greu de înţeles cum, indivizi fără nici un Dumnezeu, fără nimic sfânt, sunt lăsaţi să acceadă în fruntea unor state. Când Hitler îşi exterioriza ura viscerală faţă de Tratatul de pace de la Versailles, la începuturile sale, mulţi priveau la el ca la un spectacol grotesc, fiind siguri că nu va putea ajunge vreodată în fruntea Germaniei. Numai că răul se ascunde în spatele elocvenţei acaparatoare, cu viclenie; îşi camuflează setea de sânge, ura. Lenin, un hibrid etnic (rus, suedez, evreu etc. ), ca şi Carol al II-lea, s-a căznit zeci de ani să-şi convingă semenii cât de mult urăşte nedreptatea şi cât de mult iubeşte, el, oamenii şi soarta lor. Şi după ce, împreună cu Troţki, dă lovitura de stat, în noiembrie 1917, aruncă premeditat, Rusia, într-un haos fără echivalent în istorie. Şi-a scos masca de om şi a devenit fiară. „În numele revoluţiei proletare şi al dreptăţii - ţipa el - nu vom avea nici un pic de milă faţă de cei ce sunt împotriva poporului!" Numai că tocmai poporul pe care îl iubea, chipurile, a fost supus exterminării. Înfiinţează Ceka şi-i ordonă lui Felix Dzerjinski să fie fără milă, să împuşte pe oricine, fără judecată, chiar şi pentru un simplu gest de nesupunere. Milioane de oameni vor fi, astfel, ucişi. Iar Lenin este descris ca un mare personaj al istoriei. Eu, născut în aceeaşi zi cu el, în anii liceului, captiv propagandei oficiale, de ziua mea, mă gândeam cu dragoste la Lenin, ca la omul care încercase (reuşise parţial) să aducă „raiul dreptăţii pe pământ". Când citeam că Lenin este omul pe care îl iubesc milioane de oameni (Geo Bogza), sufletul vibra de emoţie şi recunoştinţă! Aşa şi Carol al II-lea. În „Însemnările mele", „În zodia Satanei" face o apologie neruşinată propriei persoane, vrea să ne demonstreze ce nobile intenţii a avut şi cât efort a depus în direcţia binelui pentru toţi. Ştiu că politicienii au fost, sunt şi vor fi oameni fără Dumnezeu, că politica însăşi, departe de a fi „arta posibilului", este cinică, dar mai sunt şi excepţii ce confirmă regula. Spuneam că sistemele politice moderne, societăţile moderne ar trebui să se asigure că în fruntea lor nu vor ajunge impostori, oameni care nu cred în nimic altceva, decât în propriul interes. România, zisă Mare, nu avea cum să se apere de aşa ceva, deoarece sistemul său politic, în ciuda faţadei oficiale, era cangrenat, otrăvit. Hoţia, cinismul, afacerile pe banii statului, în România, atunci, ca şi acum, erau la ele acasă.

Când privesc harta ţării mele de atunci, pe lângă o bucurie tristă, nu-mi pot ascunde sentimente puternice de revoltă. Ce frumoasă erai tu, România mea! Cât de mulţi fii şi-au dat viaţa ca tu să apari, miraculos, pe harta lumii! Şi ce harnic popor aveai! Şi cât de mult credea el în Dumnezeu şi în destinul tău. Privirea nu se mai satură privindu-ţi hotarul din est. Iată, Nistrul, după care tu ai plâns cu amar, decenii, cum şerpuieşte spre mare... Apele lui izbesc vechile cetăţi şoptindu-le că le va păzi veşnic, că nu le va părăsi. Iată, Hotinul cum stă tare, în nord-est, ca semn al dreptăţii împlinite. Iar Marea cea Mare, deşi i se spune neagră, niciodată n-a fost mai generoasă cu ţărmurile tale. Iată-ţi pământurile tale, toate, adunate sub un cer numai al tău. Şi Banatul e al tău, dar pentru că aliaţii din război nu au vrut să-¬şi ţină cuvântul, l-ai împărţit cu sârbii. Iată, Maramureşul tău dacic revenit ţie, nu tot, o parte lăsând-o vecinei noi şi bune, Cehoslovacia. Aşa stă bine neamurilor nobile, în istorie: să fie generoase cu străinii, dar şi cu vecinii. Numai că tu, Românie, ai avut vecini care te-au călcat în picioare fără milă, te-au pălmuit, robindu-te. Amarnic ai mai suferit tu, România mea cea frumoasă şi nobilă! Vecini veniţi din Asia ţi-au spart porţile şi ţi-au intrat în casă, stând cu picioarele pe însăşi inima ta, veac după veac, şi dacă unii dintre fiii tăi aveau curajul să protesteze erau culcaţi la pământ, fără milă. Dacă nu, erau ridicaţi în spânzurători la care aceiaşi nobili fii ai tăi mergeau fluierând. Aşa a lăsat scris un om al lui Dumnezeu, un suedez, din Upsalla. Că a văzut fii de-ai tăi mergând la spânzurătoare fluierând, veseli. Păgânul din Asia, şi care se credea buricul pământului, renunţase să-i mai tragă în ţeapă; le făcea un mare „bine", îi spânzura! Iar moartea dată de laţ era mult mai rapidă. Iată de ce erau veseli fiii tăi, Românie tăcută şi sfântă. De ce nu vorbeşti, tu, ca să ne spui toate durerile tale vechi şi noi? Vorbeşti, dar nu-ţi auzim glasul... Aşa! Te-ai săturat, ca şi prinţul danez, de vorbe, vorbe, vorbe... Eşti mâhnită, iar tristeţea ta, spui, nu are leac. Te înţeleg, patria mea cea veche şi pierdută. Cum să mai ai puterea de a zâmbi când ai văzut atâta jertfă pentru învierea ta din morţi, iar odată ridicată în picioare ai început să fii murdărită, scuipată, minţită, furată, dispreţuită, ignorată, trădată?

Carol al II-lea, de dragul propriei persoane, doar ca să ocupe şi să păstreze puterea, a devenit sperjur. A minţit toată viaţa sa urâtă. I-a spus lui Iuliu Maniu, în 1930, că n-o va aduce în ţară, pe Duduia. Nici n-a dat bine lovitura de stat din 8 iunie 1930, că a şi instalat-o la Pelişor. Zece ani de zile, alături de rege, România Mare a avut drept „regină" o prostituată cu acte în regulă. Ea făcea şi desfăcea guverne. Zilnic, Orient-Express-ul îi aducea câte o nouă toaletă de la Paris. Miniştri, generali, savanţi se înghesuiau să-i pupe mâna. Singurul care a a sfidat-o, ignorând-o, a fost generalul Antonescu, sfidare care era să-l coste viaţa. Deşi înşelat cu toţi cei din anturajul său, Carol al II-lea a fost posedat de Elena Lupescu până la moarte. Nu poate fi vorba de dragoste. Asemănători în structura lor intimă, ei au stors România Mare de toate energiile. „Bacşişuri" de sute de milioane erau aduse sub formă de cadouri regelui, mincinos, ordinar, laş, dar şi criminal. Ionel Brătianu a înţeles încă din tinereţea lui că acest ticălos, dacă ajunge rege, poate să facă un rău imens României. L-a urmărit, pas cu pas, prinzându-l furând din banii statului (zeci de milioane), cu ocazia cumpărării unor avioane (afacerea Focker). L-a simţit că n-are nici un pic de onoare, ca om, făcând tot posibilul să-l îndepărteze de o posibilă urcare a nelegiuitului pe tron. Iar ticălosul, prins cu mâţa-m sac, fuge din ţară, iarăşi, cu o altă „aleasă" a inimii, Duduia. Renunţă la tron, îşi schimbă numele într-unul grotesc, Carol Caraiman şi trăieşte lângă Paris, cu un venit anual ce ar fi asigurat pâinea la sute de familii. Dacă Ionel Brătianu n-ar fi fost asasinat de N.K.V.D., în 1927, şi ar fi trăit până spre anii '40 (fapt cu totul posibil), Carol al II-lea n-ar mai fi revenit în ţară, nu s-ar mai fi urcat pe tronul României. Iar România ar fi fost scutită de unul dintre cei mai ticăloşi aşa-zişi conducători pe care i-a avut vreodată.

Se afirmă că legionarii l-au împuşcat pe I. G. Duca, la Sinaia, crima Nicadorilor fiind prezentată ca una odioasă. Nu se recunoaşte însă că autorul moral al uciderii celor doi prim miniştri - li se pot adăuga încă două mari personalităţi, Gheorghe Argeşeanu şi Nicolae Iorga - a fost Carol al II-lea. I. G. Duca acceptă un târg politic pus la cale de Nicolae Titulescu: în schimbul postului de şef al guvernului, scoaterea „Gărzii de Fier" în afara legii, pentru că aşa vroia masoneria vest-europeană. Duca n-a luat în seamă abuzul la care a fost împins. Şi-a asumat un risc, pentru care a plătit cu viaţa. În decembrie 1933, legionarii erau constituiţi într-un partid legal, reprezentat în Parlament, iar ilegalizarea sa a fost un act profund anticonstituţional. Însăşi chemarea lui I. G. Duca, de către rege, pe 30 decembrie 1933, la Peleş, a avut rostul de a-l scoate pe acesta în bătaia gloanţelor. Atunci când cei trei legionari s-au urcat în tren, cu direcţia Sinaia, Mihail Moruzov, şeful serviciilor secrete, i-a telefonat lui Carol, aflat la Peleş, că legionarii au trimis un comando să-l împuşte pe primul ministru. „Mai ştie cineva?", a întrebat Carol al II-lea, „Doar tu? Ei bine, taci! Nu spune nimănui ceea ce ştii". Asasinul moral al lui I. G. Duca este Carol al II-lea, nu Nicadorii. Regele îl ura pe Duca din mai multe motive: întâi din cauza unei declaraţii a acestuia după care, mai degrabă şi-ar tăia mâna decât să i-o întindă aventurierului (se pare, cu ocazia „glorioasei" restauraţii din iunie, 1930). Al doilea, I. G. Duca avea spre păstrare, după moartea lui Ionel Brătianu (noiembrie 1927) documente ce-l dovedeau pe Carol al II-lea ca hoţ (afacerea Focker). Nu este vorba de nici o speculaţie, ci un adevăr. Subliniez că, imediat după ce a fost împuşcat de Caranica şi Belimace, pe peronul gării Sinaia, cheia de la seiful cu documente, de acasă, al lui I. G. Duca, cheie de care rafinatul om politic nu se despărţea niciodată, a dispărut. A doua zi, uşa seifului a fost găsită deschisă!

Armand Călinescu a fost braţul înarmat al lui Carol al II-lea. S-a folosit de toată greutatea instituţiilor statale româneşti pentru a-i prigoni pe legionari. Uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a încă 13 căpetenii legionare, toţi oameni valoroşi, de elită, în noiembrie 1938, a fost ordonată de rege, Armand Călinescu executând-o, împuşcarea sa, la 21 septembrie 1939, era aşteptată de el. Nu-şi făcea iluzii, ştia că a ucis oameni nevinovaţi. Comandoul care l-a ucis pe Călinescu a făcut dreptate. Acei oameni n-au fost nişte ucigaşi oarecare. După ce l-au lichidat pe Călinescu, puteau să fugă cu uşurinţă. N-au făcut-o! Au pătruns în clădirea radioului, au anunţat vestea ţării, lăsându-se prinşi şi executaţi, chiar pe locul unde fusese împuşcat Armand Călinescu. Nu aşa procedează nişte ucigaşi de meserie. Ucigaşii lui Barbu Catargiu (iunie 1862) nu se cunosc nici astăzi, la fel cei care l-au asasinat, la Dallas, pe J. F. Kennedy. Omorârea celor care l-au împuşcat pe Armand Călinescu nu l-a săturat de sânge pe Carol al II-lea. Îşi pune o slugă drept prim-ministru, Gheorghe Argeşeanu (Ghiţă Militaru'), pentru o săptămână, care tot la ordinele lui, ordonă să fie împuşcaţi peste 300 de lideri legionari din cele 72 de judeţe ale României Mari. Aceasta era România „democratică" interbelică: statul devenise agresor şi ucigaş ai propriilor cetăţeni. Şi Ghiţă Militaru' va plăti pentru servilismul şi cruzimea sa. În noaptea de 27 noiembrie 1940, când „Garda de Fier" conducea România, nu cea Mare, ci una mutilată - fără Basarabia, Nordul Bucovinei, Herţa, Cadrilater şi nord-vestul Transilvaniei - împreună cu generalul Ion Antonescu, toţi cei 64 de înalţi demnitari şi funcţionari care îşi murdăriseră mâinile, ucigând sute de cetăţeni români nevinovaţi, au fost fi ucişi, la Jilava, de legionari, răzbunare pentru abuzurile şi fărădelegile comise. Numai Carol al II-lea nu va plăti, el marele şi singurul vinovat de toate aceste crime amintite, ca şi de prăbuşirea, fără onoare, a României Mari, în ruşinoasa, dar dramatica vară a anului 1940.

Despre legionari au fost impuse imagini deformate, voit mincinoase, au fost diabolizaţi. Au fost prezentaţi drept ucigaşi de meserie şi trădători de ţară. Cât de violenţi au fost şi câtă nenorocire au adus ei peste România! Legionarii şi fondatorul acestei mişcări politice naţionale, Corneliu Zelea Codreanu, şi-au iubit cu patimă ţara. Au fost cinstiţi şi curaţi atât faţă de ţară, cât şi faţă de Dumnezeu. Vina lor a fost doar că nu s-au ascuns după vorbe. Au fost deschişi şi ce gândeau, aceea spuneau. Garda de Fier a fost o mişcare de masă, pornită din rândul unor intelectuali de mare valoare şi de înaltă ţinută morală, revoltaţi de hoţia tuturor politicienilorşi de minciunile lor. Urau necinstea şi pe cei ce-şi băteau joc de naţiune. Voiau o Românie curată moral şi care să aparţină românilor, nu alogenilor. Mari oameni de cultură au fost sau au simpatizat cu legionarii: P. P. Panaitescu, E. Cioran, Gh. Brătianu, M. Eliade, Nae Ionescu, Petre Ţuţea ş. a. Conflictul dintre Carol al II-lea şi Garda de Fier a fost inevitabil. Carol al II-lea nu putea fi acceptat de către oameni ce credeau în onoare şi în Dumnezeu. Garda de Fier vroia ca România să fie curăţată de gunoiul care îi murdărea, până la desfigurare chipul, iar vinovat de toate era însuşi capul statului. El era hoţul cel mare, având lângă el, nu jumătatea, ci stăpâna de necontestat, o femeie de condiţii morale îndoielnice, Elena Wolf-Lupescu. Nu Carol al II-lea a fost cel ce a condus România în cei zece ani ruşinoşi, ci Duduia. Ea a fost adevărata „suverană" a României, Teodora românilor. La fel ca şi soţia lui Iustinian, controlându-şi amantul, Duduia controla şi ţara, numai că Teodora îi era soţie celui ce a avut ambiţia să încerce refacerea imperiului roman, pe când cei doi din fruntea României Mari, au avut un singur scop: cum să pună bani deoparte pentru zile negre. Să fure, adică, plasând în străinătate uriaşe sume de bani, şi nu numai. Carol al II-lea nu s-a sfiit să scoată din ţară, în secret, lingouri de aur, din rezerva Băncii României, încălcând, premeditat, legile statului român. Cine are puterea de a citi „Jurnalul" lui Carol va fi izbit de josnicia preocupărilor sale. Jocul de cărţi şi filme, vânători şi, evident, grija faţă de Duduia. „Vai, Duduii i-a fost rău nu s-a sculat din pat decât pe la ora 16.00! Vai, cât de mult o iubesc, eu, şi cât de preocupat sunt de soarta sa! ".

După ce a dat lovitura de stat, a doua, în februarie 1938, instaurându-şi, legalizându-şi o dictatură reală, nu formală, s-a pus pe furat în voie. El era Alfa şi Omega. El numea guvernele, şi stabilea toate funcţiile în stat. El era „Fratele cel Mare", iar slugi interesate s-au găsit cu duiumul, (unii, oameni de mare valoare morală/intelectuală) pe care i-a înghesuit într-un Consiliu de Coroană, lipsit de orice putere politică reală. Dar ce mândri şi plini de sine erau domnii ce-l compuneau! Câtă importanţă îşi dădeau! Se credeau adevăraţi senatori romani, nu cei din vremea imperiului, ci ai Republicii. Cum se mai împăunau, ei, în uniformele lor! Iar ticălosul îi lăsa în voie, să-şi dea în petic, să se creadă importanţi. Cum se ivea la orizont o primejdie pentru ţară, cum regele îşi aduna slugile din Consiliul de Coroană. Şi dă-i dezbateri! Şi dă-i cu părerea cum o fi mai bine, aşa sau aşa? Carol al II-lea a fost un adevărat dictator în toţi cei 10 ani, nu doar în ultimii doi şi jumătate. N-a ţinut cont de nici o părere, (în afara Duduii, desigur), de nici un interes naţional, de nici un principiu, fie el politic, moral, religios. Cu atât mai mult după ce-şi aruncă masca de rege constituţional, iar Istrate Micescu îi pune în braţe o Constituţie ce îi conferea o putere reală, asemănătoare cu a lui Hitler şi Stalin. Atunci când Stalin şi Hitler somează România să cedeze teritorii din trupul ţării (iunie-august 1940), Carol al II-lea, deşi avea singur responsabilitatea refuzării sau acceptării ultimatumurilor, se ascunde, ca un laş ce era, în spatele Consiliilor de Coroană. Dacă a cedat la ameninţările celor doi tirani sanguinari, vina nu-i aparţine! Consiliile de Coroană sunt vinovate, ele au hotărât capitularea fără luptă! El ar fi vrut să lupte, pentru brazda strămoşească, până la moarte, dar Consilierii săi regali nu l-au lăsat! În acest sens notează el în „Jurnalul" său infam. Că tare ar fi vrut să lupte cu ruşii, pe Nistru, pe „linia" Carol, dar, nu-i aşa, sfetnicii cei răi şi laşi n-au vrut! Carol al II-lea este singurul şi cel mai mare vinovat de dezastrul ruşinos al României din 1940. Dacă am fi luptat, desigur, am fi fost striviţi şi statul desfiinţat. Ar fi fost o soluţie eroică. Nu am mai fi fost percepuţi ca un popor ce renunţă la drepturile sale aşa de uşor. Numai eu ştiu câţi români din Basarabia şi nordul Bucovinei mi-au reproşat acest lucru. Că de ce n-am avut curajul să ne batem, în 1940, că prea uşor i-am dat pe mâna ruşilor. Da, dar o Românie care murea în luptă l-ar fi obligat pe Carol să fugă de pe tron. Or, el doar tronul, puterea a dorit toată viaţa lui urâtă. Indiferent de spusele sale, pe aiurea, şi de renunţările la moştenire din deceniul trei al secolului XX. Că doar puterea l-a interesat, nu încape îndoială, iar exemplul care urmează îmi întăreşte convingerea. Aşa, după ce ruşii ocupă din nou Basarabia şi pământurile noastre din nord-est, după ce ocupă actualul judeţ Botoşani (martie 1944), Carol al II-lea, aflat, pe atunci, în Mexic, îl contactează pe ambasadorul lui Stalin de acolo, Umanski, punându-se la dispoziţia Uniunii Sovietice. El era gata să colaboreze cu ruşii dacă aceştia îl sprijină să revină pe tron. Vroia să-şi instaleze Cartierul general la Botoşani, dând o mână de ajutor ruşilor în „eliberarea" mai grabnică a României. O clipă, doar o clipă, ideea a surâs dictatorului de la Kremlin. Uşor se poate bănui ce încurcături, câte greutăţi ar fi provocat ţării dacă o asemenea intenţie s-ar fi concretizat.

Vorbeam de legionari, despre conflictul lor cu Carol al II-lea şi despre diabolizarea lor. Confruntarea cu Garda de Fier, Carol al II-lea a provocat-o. Folosindu-se de postura sa, a ordonat instituţiilor statului să-i prigonească pe oamenii lui Codreanu, să-i ucidă fără milă şi vinovăţie. Garda doar s-a apărat, a reacţionat la agresiunea statului român. Legionarii sunt încă percepuţi drept îngerii negri ai istoriei românilor. Iar românii, opinia publică, şi-a însuşit clişeul: legionar = criminal. De ce sunt înţeleşi legionarii atât de greşit? Ei n-au ucis oameni tocmai nevinovaţi, ci, au făcut dreptate. Corneliu Zelea Codreanu, atunci când l-a împuşcat pe Manciu, prefectul poliţiei din Iaşi, în 1924, a făcut-o în legitimă apărare. Manciu se pregătea să-l împuşte, pe la spate, pe treptele tribunalului, iar Codreanu a fost mai rapid. Dacă ar fi fost un criminal periculos de ce tribunalele României Mari nu l-au găsit vinovat? De ce românii l-au trimis în Parlament? De ce milioane de oameni sprijineau Mişcarea Legionară? De ce Antonescu şi Iuliu Maniu, au negociat cu el posibile alianţe? Chiar duşmanul de moarte al lui Codreanu, ca şi al României Mari, Carol al II-lea, i-a căutat „prietenia" şi alianţa. Codreanu a refuzat avansurile regelui fiind sigur că va avea sprijinul naţiunii. Legionarii sunt percepuţi ca cei mai periculoşi români ai secolului XX. Justiţie românească n-ar fi luat nici o măsură împotriva celor 64 de la Jilava, în ciuda celor susţinute posterior de generalul Ion Antonescu. I-au mai ucis, apoi, pe Mihail Stelescu, un contestatar al lui Codreanu. Dej nu s-a descotorosit de Foris şi Pătrăşcanu prin crimă? Hitler nu l-a lichidat pe Röhm? Stalin nu şi-a măcelărit prietenii, de la Troţki la Buharin? Ce li se mai impută legionarilor? Că au ucis circa 100 de evrei cu ocazia rebeliunii lor împotriva generalului Antonescu (ianuarie 1941) şi uciderea lui Nicolae Iorga. Marele cărturar a plătit cu viaţa. Carol al II-lea s-a folosit de el, l-a arestat pe Corneliu Zelea Codreanu şi apoi a dat ordin să fie suprimat. Se pare că totul a plecat de la o banală şi nevinovată scrisoare trimisă de liderul Gărzii de Fier lui Iorga în care marelui savant i se aduceau reproşuri. De altfel, toţi aceia care, într-un fel sau altul, au colaborat cu regele, în ultimii doi ani ai degradantei sale domnii, se fac vinovaţi, alături de stăpânul lor, de prăbuşirea României în anul 1940.
Legionarii, pe lângă crimele regimului comunist pro-sovietic, în România, au fost mici copii. Comuniştii, printr-o cruzime fără seamăn, au exterminat sute de mii de români. Au deturnat, compromiţând pentru decenii, dacă nu secole, destinul neamului nostru. Despre ei, şi regimul lor, primul preşedinte postdecembrist atâta a avut de spus: că a fost un regim impopular. După '89, cu ajutorul aceluiaşi pesonaj malefic, vechii cominternişti sau progeniturile lor ni s-au suit în cârcă mai ceva ca până atunci. Unul n-a fost acuzat, pedepsit, închis. Nici Nikolski, odiosul evreu basarabean, nu şi-a primit pedeapsa, nici Drăghici, nici atâţia alţii, măcar simbolic. În România, la sfârşitul mileniului al II-lea, a fost instaurată o structură statală mafiotă în sensul cel mai adevărat al termenului. Legionarii au continuat să fie diabolizaţi ca sanguinari şi criminali sadea. Nu se ştie că tocmai în timpul scurtei lor guvernări (septembrie 1940 - ianuarie 1941), din România, a dispărut corupţia.

Pentru prima dată în istoria sa, în timpul lor, ca şi în vremea guvernării lui Ion Antonescu, România a fost condusă de politicieni care nu şi-au furat propriul popor. Despre adevăraţii vinovaţi de dezastrul naţiunii noastre în secolul XX-XXI se minte, nu se spune adevărul; se folosesc sofisme, cuvinte blânde, nevinovate. Tom Galagher are dreptate: românii sunt o naţiune furată. Autorul englez, în cartea sa,„Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace", Editura Humanitas, 2004), nu poate fi contrazis. Dacă extindem o asemenea aserţiune asupra secolului XX, îndeosebi după ce Carol al II-lea se urcă pe tronul României, abuzurile, hoţiile, trădările faţă de interesul naţional ale regelui au fost indiscutabile. Cu o aşa de mare putere în mâini el n-a făcut nimic în vederea pregătirii armatei. România, la acea vreme, era o ţară pândită, duşmanii săi neascunzându-şi intenţiile agresive, revizioniste. Se observa uşor că o nouă confruntare continentală era aproape. Şi totuşi, deşi avea toate mijloacele necesare la dispoziţie, el a realizat în această direcţie mai mult decât nimic. Linia „Carol" de pe Nistru, pe care o invoca ca pe o linie „Maginot" românească, nu era decât o minciună ordinară. Fusese zgâriat pământul, pe ici-acolo, vreo jumătate de metru, şi gata, ruşii nu vor îndrăzni să ne atace! Făţărnicia lui Carol al II-lea a fost una murdară. Nici nu se obosea să şi-o ascundă. Astfel, în ianuarie 1940, individul s-a gândit să petreacă Boboteaza la Chişinău, dând semnal ruşilor că nu ne e frică de ei. Gestul în sine a fost unul mai mult decât necesar. S-a organizat o paradă militară, iar zeci de mii de basarabeni au defilat şi l-au ovaţionat. Cabotinul fusese extrem de încântat de dragostea şi entuziasmul poporului. Doar că gestul lui Carol al II-lea, cu toată parada militară, a fost unul de faţadă. Stând ore întregi la tribuna oficială, picioarele i-au îngheţat. Şi, ca să şi le dezmorţească şi să-şi facă poftă de mâncare la ospăţul ce îl aştepta la prefectură, s-a gândit să parcurgă distanţa dintre locul paradei militare şi prefectură, pe jos. Oamenii au înţeles gestul său ca unul de apropiere de ei, de curaj. De aici entuziasm şi mai mare. Regele nu s-a ferit să noteze în „Jurnalul" său adevăratul motiv pentru care a mers, pe jos: frigul de la picioare, nevoia de mişcare, şi nu altceva.

Despre Carol al II-lea se poate spune orice numai că el însuşi a fost trădat nu se poate susţine. L-a trădat, desigur, Duduia, înşelându-l, cum am spus, cu aproape întreg anturajul său. Lilly Marcou a văzut altfel lucrurile. Susţine, într-o carte de un subiectivism grosolan, „Carol al II-lea, regele trădat", exact contrariul stării reale de lucruri, plângându-i de milă. Îi înţeleg, dar nu-i aprob minciunile, judecăţile strâmbe. Nu poţi scrie decât de bine despre un individ care, deşi rege, s-a pus de bună voie sub papucul unei femei. Iar femeia cu pricina era din neamul „ales", singurul neam ales de Dumnezeu pe pământ să ne conducă pe noi, toţi. Ei bine, pe acest rege „trădat" nici un şef de stat, după alungarea sa din ţară, nu mai dădea doi bani. Harry Truman notează cum, după al doilea război mondial, fostul rege i-a stricat o seară, la Rio de Janeiro, „fostul rege al României, Carol al II-lea", şi cum l-a ignorat, întorcându-i spatele, secăturii (aşa se exprimase Truman). Noi, însă, nu suntem atenţi la trecut, la adevărurile lui ascunse şi mai puţin ascunse. Uităm, şi iertăm, repede, repede, tot şi toate. Nu înţelegem că dacă tolerăm la infinit celor ce ne „conduc" excese, trădări, minciuni, hoţii, ne sechestrăm propriul viitor. Şi că dacă tot continuăm aşa, dacă ne castrăm memoria, vom avea un viitor de slugi. Un grec, fratele celei de-a doua soţii a lui Carol al II-lea, Elena, observând excesele unor membri ai Casei Regale din România, se tot minuna de toleranţa noastră, declarând: „Dacă la noi, în Grecia, am fi comis măcar 10% abuzuri câte comit membrii Casei regale din România, am fi fost, cu toţii, puşi la zid şi împuşcaţi!". Ei bine, acestui om fără nici o conştiinţă, acestui rege „trădat", autorităţile române, acum, când un nou secol şi mileniu a început, i-au repatriat rămăşiţele pământeşti. I le-au adus în ţara lui „dragă", „slujită" de el cu atâta demnitate şi onoare! Şi pentru ca să fim şi mai bine reconciliaţi cu trecutul recent, (tot ne-au reconciliat guvernanţii cu toţi şi toate), celui care n-a fost decât un laş şi un dezertor, la revenirea în patrie, i s-au dat onoruri militare! Armata română, în numele naţiunii, a dat onorul unui dezertor, iar „cinstitu-i" trup, vorba cronicarului, era cât pe ce ca să fie aşezat în marea catedrală de la Curtea de Argeş. Numai că Dumnezeu n-a fost de acord cu atâta blasfemie. Individului i s-a găsit un loc de veci nu departe de cel al părinţilor săi, într-o capelă. Iar jumătatea sa ideală, moartă în 1977, a fost repatriată şi ea. Nu ştiu dacă şi ei, pentru „serviciile" aduse ţării, i s-au dat onoruri militare. Ştiu că nu a fost primită în capelă, fiind „despărţiţi" după moarte, de câteva sute de metri distanţă. Aşa-i bine să fim: toleranţi şi amnezici, iertători faţă de toţi. footer