Revista Art-emis
Numele demnităţii noastre - Felicia Captariu PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Marţi, 10 Ianuarie 2012 01:47
Prof.univ.dr. Ion CojaAflu cu întârziere de numele și fapta doamnei Felicia Captariu. Și cât de rău îmi pare! Nemernicita noastră de mass media, în frunte cu Televiziunea Română anti-națională, au ascuns numele și fapta doamnei Felicia Captariu, de care aflu abia acum, cu un ocol de atâția ani, mai mult de douăzeci. Trag nădejde să aflu că doamna Felicia Captariu este în viață, sănătoasă, iar anii și zilele care-i mai sunt îngăduite de Domnul să le petreacă înconjurată de stima și recunoștința noastră a tuturor românilor. A românilor români, a oamenilor oameni din această Țară și de pretutindeni, oricât de puțini am mai rămas. Iată faptele:
În anul 1991, în luna iunie vine în România unul dintre cei mai autentici exponenți ai degenerescenței iudaice, y compris umane: Elie Wiesel. Puțini sunt evreii care au adus mai multă rușine și ocară numelui de evreu și de om! Care să fi trezit un dezgust mai vizibil, al căror chip și înfățișare, a căror prestație publică să fi stârnit mai multă oroare și fereală: nu cumva să te atingă arătarea solzoasă cu chip de neom! Nu cumva să respiri același aer cu spurcăciunea! Necum să dai mâna sau să te îmbrățișezi cu uriciunea. Și s-au înghesuit să-i sărute mâna puhavă și fața șleampătă toți președinții ce-i aveam atunci în funcțiune: președintele Academiei, președintele de la Cotroceni, președinții consiliilor județene pe unde l-au purtat elicopterele guvernului pe mizerabil. Numai președinții de bloc s-au purtat cu demnitatea cuvenită și nu i-au dat, niciunul, nicio atenție strâmbăciunii. Nu cunosc român cu care să-mi fie atâta jenă că-i de-al nostru. Privindu-l, de fiecare dată am trăit un sentiment ciudat: nu cumva să-l întâlnească vreun extraterestru și să ne creadă că suntem din aceeași specie cu fătăciunea. Măscăriciunea a venit de peste mări și țări ca să ne jignească și să ne calomnieze cum nu a mai făcut-o nimeni până atunci și până azi! Și sunt convins că nici în viitor, oricât pare și este acesta de incert, nu vom mai fi vreodată batjocoriți în față așa cum ne-a batjocorit scălâmbăciunea cu nume de om!

Care a fost reacția liotei de președinți, chipurile reprezentativi?! Reprezentativi, desigur, pentru nimicnicia noastră, atâta câtă e, prea multă sau ceva mai puțină... L-au făcut academician pe blestemăciunea de neom! L-au decorat pe împuțiciunea sa cu înalte ordine și medalii onorifice! Întinăciunea pământului a călcat numai pe covor roșu, de la București și până la Iași! Și toate astea drept răsplată pentru minciunile netrebnice pe care a venit să le toarne, ca pe niște lături, în capul oficialităților românești, al președinților mai sus pomeniți, fie-le numele uitat ca să nu ajungă de ocara în veac a Neamului!... Nici măcar asta nu merită de la noi și urmașii noștri ne-numiții de mai sus. Scenă absolut de adevăratelea petrecută. Fragment de discurs, în fața președintelui și suita de miniștri năuci, rostit de slutul și urîtul mai sus numit: „Mă adresez conducătorilor țării. Îmi închipui că știți că aveți mari dificultăți în lume când căutați simpatie și suport politic și economic pentru țara voastră. Imaginea voastră nu e din cele mai bune. Trebuie să știți asta. Trebuie să știți că, dacă nu-i dați de rușine pe antisemiți în fața societății, veți suferi. Veți fi izolați. Lumea se uită la voi cu uimire, consternată și ultragiată că vreți să-l reabilitați pe Ion Antonescu, iar pe antisemiți nu-i desființați!" Din partea asistenței nici o reacție, în afară de cea a unui Israel Singer, secretarul general al Congresului Mondial Evreiesc, și ocazional țuțăr oficial al strâmbăciunii. Aflat la fața locului, acesta, acest Israel, a ridicat un deget dojenitor pe adresa guvernului și a președintelui rostind sibilinic: „Take heed!" Adică, luați aminte, neisprăviților!

Discursul nerușinat al obrăzniciunii s-a repetat și la Iași: „Antonescu a fost un criminal, de mâna lui și a altor români de-ai lui au pierit 400.000 de evrei, dintre care numai la Iași, în iunie 1941, peste 20.000!" Și alte bazaconii, adică nelegiuiri, numai că de data aceasta, alături de oficialii buhăiți și somnolenți sub chipa trasă pe frunte, se mai aflau de față și câțiva oameni. Nu știu exact cât de mulți, dar e lucru sigur că măcar un Om a fost de față în acea adunătură de mancurți ai democrației postdecembriste. Omul acela, când spârcăciunea a mai dat o dată din el aceleași nemerniciuni fetide, Omul acela, adică doamna Felicia Captariu, fie-i numele în veci lăudat, s-a ridicat în picioare, semeață ca o cariatidă, ducând cu vrednicie pe umeri povara demnității de om și de român. Și mi ți l-a pecetluit pe infam, înfierându-l ca pe o vită de pripas: „Minți! Tot ce spune gura ta, de spurcăciune, este minciună!" Moment istoric! I-a turtit clipa, sau, cum ar spune un evreu autentic, nu contraceput, clipă astrală. N-am fost vrednici la vremea aceea s-o consemnăm cum se cuvenea și să ne plecăm cu recunoștință dinaintea celei care a salvat onoarea noastră, pângărită de niște ipochimeni fără neam, fără țară, fără mamă, fără tată, pe care absurditatea istoriei i-a adus în funcții prezidențiale, guvernamentale, pe care le-au dezonorat de nenumărate ori, culminând cu momentul când s-au făcut preș la picioarele acestui escroc internațional, ale unui nemernic care din suferința a lor săi a făcut o găinărie profitabilă și penibilă în toate felurile posibile. Îl las în mizeria minciunii și a deșertului său sufletesc. Nu-l condamn. A fost cândva în stare să vorbească și omenește, în 1986, când a mai poposit o dată pe la noi. Numai că la vremea aceea stăpânul era acasă și stăpâni eram și noi la noi în țară, așa că discursul musafirului nedorit a sunat cu totul altfel, vorbea același nimenea pe atunci cu temenele și multă umilință în glasu-i mieros: „Ceea ce pot afirma fără îndoială, din scurtul timp petrecut în România, este că aici oamenii trăiesc în bună înțelegere, indiferent de ce naționalitate ar fi, și aceasta e o înfăptuire de o deosebită însemnătate și semnificație. Mai presus de orice mi se pare însă politica de mare clarviziune a președintelui Nicolae Ceaușescu, om al păcii, gata să depună orice efort pentru a face să triumfe idealul păcii în orice colț al lumii. Admir profund, de exemplu, străduințele depuse de președintele Ceaușescu pentru realizarea unei păci durabile" etc., etc. (vezi „România literară" din 23 octombrie 1986).

Nimic nu exprimă mai bine diferența dintre Nicolae Ceaușescu și nevrednicii săi urmași, care i-au luat locul prin asasinat și minciună în masă, decât această veritabilă hârtie de turnesol care este numitul de mai sus: lăudat și firitisit de marele nobeleat, lingușit pe toate părțile, Ceaușescu nici nu-l decorează, nici academician nu-l face. Abia de-l bagă în seamă. L-o fi primit să-i întindă mâna? M-aș mira. Ceaușescu nu întindea mâna oricui! Celălalt, cu care ne-a nenorocit nenorocul nostru proverbial, se strofoca din toți rărunchii să smulgă un zâmbet de îngăduință mai departe în funcție de la inspecția de peste ocean. Și accepta să i se vorbească lui și neisprăviților din gașcă ca unor slugi leneșe, puturoase. Iar ei plecau capul cu recunoștință. I-ar fi dat-o și pe mă-sa, numai să fie lăsați mai departe la furat, buni în grad la mințit, la sperjur. De ce nu i s-a făcut și lui Ceaușescu semnul dojenitor cu degetul?! Pentru că la vremea aceea Nicolae Ceaușescu se pronunțase clar, bătuse cu pumnul în masă: a sosit momentul, deja prea mult întârziat, pentru ca Congresul Mondial Evreiesc, B'Nai Brith-ul și ce mai au evreii pe lumea asta, ca instituții simbolice, reprezentative, să se prezinte la București, cu toții marii rabini de față, și să prezinte Țării și Poporului Român cuvîntul de recunoștință al evreimii de pretutindeni pentru Mareșalul Ion Antonescu și toată suflarea românească, care, în anii crunți ai războiului, le-au oferit evreilor o oază de liniște și un colac de salvare! Etc., etc.
Data fixată pentru acest moment de mare demnitate evreiască a fost primăvara lui 1990. De ce n-au mai venit evreii la București în 1990?! De venit au venit, chiar în număr mult mai mare, dar au venit alți evrei și în cu totul alt scop, cu alte intenții, cu alt discurs. N-a fost să fie! Încă o dată n-a fost să fie. A câta oară, Doamne?! Dar, dacă judecăm bine lucrurile, ghinionul cel mare nu este al nostru, al românilor, ci al evreilor, care au pierdut atunci cea mai bună ocazie de a declanșa în demnitate procesul de reconciliere cu restul lumii, reconciliere pentru imensa jignire adusă ființei umane prin exagerările schizofrenice care au făcut literalmente din țânțar o gloabă nefericită, tot mai împleticită, care abia își mai poartă copitele prin lume.

De multă vreme mă întreb cum vor „gestiona" evreii momentul adevărului. Și mă întreb care evrei? Căci evreii care au vociferat cel mai tare pe acest subiect și evreii cei mai inventivi în reconstituirea faptelor vor fi de mult oale și ulcele. Oare va trebui să așteptăm acel moment, să așteptăm dispariția fizică a tuturor celor care au făcut din minciună o profesie, profesia de holocaustrolog, pentru ca evreii să-și pună cenușă în cap și să-și ceară iertare pentru cei 400.000 de evrei care au murit în altă parte, cei mai mulți în Israel sau URSS, iar nicidecum în Transnistria sau la Iași ori Dorohoi. Mai corect spus: oare va trebui să așteptăm acel moment pentru ca evreii să NU-și pună cenușă în cap, căci doar cei implicați, cei „vinovați" de holocaust, adică cei care l-au scornit, nu mai pot da socoteală de faptele lor?! Se va întâmpla oare ca și cu săpunul evreiesc?! Adică se va publica o notiță, cu titlu de comunicat neoficial, pe pagina cea mai necitită a celor mai nevândute ziare, despre dimensiunile reale ale Holocaustului, calculate după documentele deocamdată bine dosite, dar, totuși, imposibil de dosit sub preș la nesfârșit?! Va trebui oare să așteptăm acel moment pentru a ne întoarce fața către doamna doamnelor din România, doamna Felicia Captariu, pentru a face plecăciunea cu care în momentul de față îi este datoare toată suflarea românească?! O datorie care așteaptă de 20 de ani! E prea mult!

Mă rog la Bunul Dumnezeu ca, după publicarea acestor rânduri, să aflu că au ajuns și sub ochii doamnei Felicia Captariu cuvintele de mai sus. Că e în viață deci, iar Dumnezeu, Bunul, se îndură de noi și ne oferă prilejul, în al 24-lea ceas, să ne salvăm sufletele, apucând să ne mărturisim recunoștința față de gestul bărbătesc al Doamnei Felicia Captariu Gest care mai spală rușinea de a avea în fruntea Țării, a Academiei, în Guvern și în Parlament, niște fătălăi avortați de istorie, niște mortăciuni, cu nimic mai breze decât colegul lor de paradigmă Elie Wiesel, nemernicul! Nemernicii! Mai trăiește Felicia Captariu? Doamne, ajută! Mai mare bucurie nu ne poate face nimenea!

Post scriptum: Așteptăm din partea cititorilor noștri orice informație de interes public despre doamna Felicia Captariu. Acest nume trebuie salvat pentru istorie, pentru mântuirea noastră! FELICIA CAPTARIU.

Dicţionar:
Spârcăciune, uscăciune, putregăciune, blestemăciunea, întinăciune, fătăciune, mortăciune, împuțiciune, sperieciunea copiilor, veștejiciune, măscăriciune, putreziciune, sluțiciune... footer