Revista Art-emis
Impactul problematicii Holocaustului asupra României contemporane (5) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Corvin Lupu   
Miercuri, 04 Ianuarie 2012 22:30
Prof. univ. dr. Corvin Lupu„Art. 6: Negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 8:
(1) Constituie contravenţie si se sancţionează cu amenda de la 2.500 lei (RON) la 15.000 lei (RON):
a) răspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe, precum si deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri de către o persoana juridică;
b) utilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe de cătreo persoana juridică;
(2) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), dacă este săvârşită în interesul artei sau stiinţei, cercetării ori educaţiei." (Extras din Ordonanţa de Urgenţă A Guvernului României nr. 31 din 13 martie 2002)
III.

Celor care îndrăznesc să facă analiza de pe poziţii imparţiale şi să nu accepte exagerările evreieşti li se răspunde cu acuzaţia de „antisemit", combinată cu altele, practicate în fostul lagăr comunist: „comunist", „securist", „naţionalist", „nostalgic", „retardat" etc. În ceea ce mă priveşte, recunosc că sunt nostalgic după ceea ce înseamnă demnitate naţională. De aceea spun adevăruri care supără. Nu se poate accepta orice! După lovitura de stat din decembrie 1989, noii stăpâni ai fostului lagăr comunist ne-au luat pieţele comerciale, externe şi interne, ne-au lichidat şi înstrăinat economia, în complicitate cu uneltele lor din România, ne iau aurul din Apuseni, petrolul, baza materială a societăţii, brazii şi stejarii falnici, băncile, pământul. Le-am acceptat pe toate, în numele democraţiei, atât de fragilă şi contestabilă. Acuma s-a trecut la o nouă fază. Ni se ia şi demnitatea naţională. Ni se fură istoria. Este mult prea mult. Unui coleg al meu, aflat cu o delegaţie în Italia, i s-a spus că după lichidarea economiei urmează lichidarea „factorului om". Este inacceptabil. În 27 ianuarie 2005, preşedintele Traian Băsescu ne-a reamintit că autorităţile române urmează să conştientize poporul român de vinovăţia de a fi comis genocid împotriva evreilor. Acesta se va preda în şcoli. Obligatoriu! De 15 ani încoace s-a tot redus studiul istoriei României şi a celei universale în şcoli, în schimb vrem (noi sau alţii) să predăm copiilor noştri istoria poporului evreu. Este sigur că românii, aflând în mod oficial, de la şcoală, din manuale cu grijă ticluite, că România a comis holocaust şi este vinovată, vor crede şi vor fi de acord să plătească. De 2.000 de ani, cu excepţia câtorva perioade de înălţare şi demnitate, România tot plăteşte stăpânilor ei.

În anul 1998 ministrul învăţământului Andrei Marga a dat ordin să se studieze obligatoriu holocaustul. Deputatul evreu Dorel Dorian, redactor şef la „Realitatea evreiască" vorbea, în 2004, despre necesitatea predării obligatoriu în şcoli a holocaustului şi a rememorării permanente a ororilor suferite de evrei. Este evident că dânsul propaga linia mondială evreiască. Ce s-ar întâmpla dacă acest fenomen s-ar extinde şi la alte suferinţe? Ce s-ar întâmpla dacă românii ar rememora cu consecvenţă toate ororile comise de unguri împotriva românilor pe parcursul istoriei? Ce s-ar întâmpla dacă ungurii care au suferit din cauza românilor ar rememora şi ei permanent şi ne-ar povesti la infinit, inclusiv prin şcoli, ce au făcut grupurile de luptători ai lui Iuliu Maniu la sfârşitul celui de al doilea război mondial? Rememorările se pot întoarce în istorie până la vremurile venirii ungurilor în Europa. După acest model, ar trebui să introducem în şcolile noastre şi studiul suferinţelor românilor în timpul dominaţiei evreieşti din Securitate, penitenciare şi Partidul Muncitoresc Român, sau din secolele trecute, a suferinţelor românilor deportaţi în Siberia, a suferinţelor saşilor (şi ei sunt ai noştri) deportaţi în Rusia, a suferinţelor sârbilor români din perioada conflictului Stalin-Tito etc. Nu cumva ura între popoare se întreţine tocmai în acest fel? Nu cumva, continuând învinovăţirile şi rememorările, după modelul propus de Dorel Dorian, întreţinem ura între popoare? În anul 2002 în România mai erau doar 5.870 de evrei declaraţi, ceea ce reprezintă 0,02% din populaţia ţării[28] şi alte câteva mii deghizaţi în diverse etnii, a căror cifră exactă este greu de stabilit, dar ei creează probleme legat de suferinţele lor, pe care nu le creează majoritatea românească, împreună cu toate celelalte etnii la un loc. Categoriile de vârf şi mijloc ale populaţiei simt astăzi această situaţie. Mâine vor simţi şi cei din straturile de jos ale ţării. În acest fel se vor cristaliza tot mai mult reacţiile potrivnice faţă de nedreptatea provocată de unii evrei. Toţi evreii vor fi atunci priviţi prin prisma reacţiilor negative declanşate de acuzatorii de genocid ai românilor. În timp ce evreii se vor strădui, cu cunoscuta lor tenacitate, să rememoreze suferinţele neamului lor şi să ceară despăgubiri cât mai numeroase, românii îşi vor reaminti şi ei, tot mai mult, de cauzele care au generat antisemitismul şi le vor rememora. Rănile istoriei se vor redeschide. În acel moment al evoluţiilor, eu anticipez că de vină vor fi socotiţi tot românii şi se vor propune noi pedepse şi noi despăgubiri, pentru că, totdeauna, dreptatea este a celor puternici, iar România este în situaţia de a putea fi cu uşurinţă pedepsită, pentru că şi-a pierdut economia, puterea statului şi libertatea naţională.

Rememorări peste rememorări... Ce poate ieşi bun de aici? Clasa conducătoare post-comunistă n-o mai luăm în calculul acestui gen de reacţii pentru că ea este selecţionată astfel încât să fie doar supusă stăpânilor străini de astăzi, în schimbul supunerii primind dreptul la îmbogăţire, în timp ce se clamează tot mai mult necesitatea luptei împotriva corupţiei. N-aş vrea să înţeleagă cititorii noştri că eu propun ascunderea faptelor din istorie. Din contră. Faptele din istorie n-au însă voie să fie folosite ca armă politică actuală pentru dominaţie prin învinuiri şi extorcări. Adevărul istoric nu are voie să devină prizonierul factorului politic, care el singur dă sentinţele de adevăr şi minciună, de dreptate şi nedreptate. Din păcate, la sfârşitul celui de la doilea război mondial şi după aceea, învingătorii în război şi-au împărţit nu numai sferele de influenţă, dar şi controlul asupra adevărurilor în istorie şi de atunci le-au confiscat cercetătorilor istorici dreptul lor esenţial: să stabilească când, unde şi ce s-a întâmplat în mod real. S-a constituit Comisia Elie Wiesel, care studiază presupusul genocid românesc antievreiesc. Este compusă în majoritate din evrei, ceea ce nu este corect. Ea va intra în posesia tuturor documentelor privitoare la evrei. Sperăm că ele vor fi bine păstrate şi valorificate, nu numai acelea care slujesc liniei politice promovate de comunităţile evreieşti, care învinovăţesc poporul român, prin autorităţile care l-au reprezentat, sau persoanele fizice care au fost implicate în pogromul de la Iaşi, sau în alte persecuţii sau violenţe împotriva evreilor. Privitor la acest gen de documente nu ne facem emoţii că vor fi distruse, sustrase, sau ascunse. În schimb, am putut constata că documentele care infirmă linia politică care acuză România de holocaust, nu sunt agreate şi nici acceptate. De aceea, am temeiuri să mă îndoiesc de modul cum vor lucra unii reprezentanţi evrei în această comisie. Pe linia îndoielilor exprimate mai sus, doresc să amintesc un fapt pe cât de semnificativ, pe atât de grav, petrecut în anul 1994. Un grup de istorici cunoscuţi şi valoroşi prin ceea ce au scris în cariera lor, Dr. Ion Alexandrescu, Dr. Constantin Botoran, Dr. Ion Calafeteanu, Col. (r) Dr. Nicolae Ciobanu, Florica Dobre, Locotenent-colonel Alesandru Duţu, Irina Guţu, Colonel (r) Aurelian Miriţă, Locotenent-colonel Alexandru Oşca, Locotenent-colonel Petre Otu, Gheorghe Pintilie, cu colaborarea Dr. Maria Covaci şi Ion Neacşu, au finalizat şi publicat lucrarea Situaţia evreilor din România, vol. I (1939-1941), partea întâi. Autorii erau cercetători în cadrul Institutului de Istorie Militară, condus pe atunci de valorosul şi mult regretatul profesor universitar şi general de mai târziu, Nicolae Uscoi. Lucrarea a apărut sub egida Fundaţiei Culturale Române. Lucrarea este de o probitate ştiinţifică neatacabilă. Totul este argumentat prin 128 de documente originale. În preziua lansării cărţii, într-un mod inacceptabil pentru o ţară care şi-a sacrificat aproape totul pentru a încerca să clădească democraţia, s-a dispus oprirea cărţii de la difuzare şi trimiterea întregii ediţii la topit !!! Asta n-ar fi avut voie să se întâmple sub nici un motiv. Dacă se acceptă cenzura la nivelul intelectual de vârf, cu ce mai rămâne cultura şi intelectualitatea acestei ţări? Dar cercetătorii, vor mai fi ei încurajaţi să cerceteze adevărul, sau, pentru a nu munci degeaba şi a-şi vedea munca dată la topit, se vor apuca să scrie doar ce le convine stăpânilor interni şi externi ai acestei ţări mereu îngenuncheată. Trimiterea cărţii la topit s-a justificat prin faptul că a fost sub presiunea unor lideri ai comunităţii evreieşti. Este lăudabil că s-a recunoscut acest lucru, dar nu suficient pentru a se spăla păcatul cenzurii de tip stalinist. Personal, nu pot să înţeleg cedarea la presiuni. Mai trebuia să se reziste o zi şi cartea apărea şi se difuza în reţele. Se evita acest libricid. Acesta este unul dintre exemplele eşecului democraţiei româneşti post-decembriste, aşezată pe o lovitură de stat care a adus la conducerea ţării o mână de spioni ai străinătăţii, care, după crimele săvârşite, au îmbrăţişat minciuna din prima zi, au creat precedente şi o şcoală a fariseismului.

Ca cercetător, publicist şi redactor şef, ca om care am trăit începând din perioada preşcolară între intelectuali, având mulţi ani locuinţa în Muzeul Brukenthal, mă întreb ce argumente puteau conduce la decizia de a se topi o carte. Nici un preţ nu putea fi prea mare pentru a refuza libricidul. Să fi fost la mijloc slăbiciuni catalizatoare de şantaj? Să fi fost la mijloc interese materiale? Să fi fost ameninţări grave? Să fi fost doar o slăbiciune de caracter? Poate asta să fie. Liderii comunităţii evreieşti, care au cerut imperios cenzura prin topirea întregii ediţii, au argumentat prin faptul că, pe lângă documente, cartea publica şi unele articole apărute în presă, care fuseseră selectate de autori pentru a ilustra atmosfera timpului. Nu văd nimica rău în aceasta. Presa timpului a fost din totdeauna o componentă a cercetării, desigur alături de documente, memorii, urme materiale etc. Motivaţia liderilor comunităţii evreieşti, ca şi a românilor, cu mâinile cărora s-a băgat cartea la topit, este precară şi pune la îndoială buna lor credinţă. Ce uriaşă deosebire între probitatea şi caracterul lui Wilhelm Fielderman şi tristele figuri din 1994 şi de după aceea, care vor să topească documente pentru a ascunde adevărul istoric care împiedică liderii evrei să acuze România de genocid şi să-i pretindă 50 de miliarde de dolari. În felul acesta vor liderii evrei să se studieze holocaustul în şcoli? Ascunzând unele adevăruri dovedite prin documente autentice şi înlocuindu-le cu unele îndoielnice, sau cu amintiri greu sau imposibil de verificat? Acesta să fie modul în care vor învăţa copiii şi nepoţii noştri istoria în cadrul orelor de „Holocaust în România", sau cum se vor numi ele? Se va preda în şcoli un singur punct de vedere, cel care incriminează România? Se va pomeni ceva despre cauzalitatea fenomenului antisemit? Vor afla elevii şi despre vinovăţia unor lideri evrei, a unor instituţii evreieşti şi unor doctrine politice evreieşti la iniţierea şi întreţinerea politicilor antievreieşti? Când se va vorbi despre evreii care au fost deportaţi în Transnistria, se va arăta şi motivaţia autorităţilor române? Se va spune ce făceau unii evrei împotriva românilor? În mod normal, predarea holocaustului în şcolile noastre ar trebui însoţită şi de includerea în programă a unor teme privitoare la suferinţele pe care unii evrei le-au provocat cu ştiinţă, intenţie şi uneori metodic, unor români.

Sunt foarte multe întrebări şi multe răspunsuri de primit din discuţia propusă de acest articol. După părerea mea şi a multor altor intelectuali, oprirea de la publicare a documentelor din această carte dovedeşte, mai mult decât alte probe istorice, că liderii comunităţii evreieşti din România nu joacă cinstit în disputa din jurul acuzaţiilor de genocid împotriva evreilor în România celui de al doilea război mondial. Nu facem istorie topind cărţile care nu ne convin şi nu băgăm pumnul în gură adevărului. Realmente, prin modul în care ne acuză, eu îi percep pe aceşti oameni (?) adversari. Topirea unei cărţi cuprinzând documente autentice dovedeşte, în acelaşi timp, faptul că cei care au cerut această topire sunt conştienţi că afirmaţiile lor sunt bazate pe fals şi minciună. Numai aşa au ajuns să se ferească de documente adevărate şi să le dorească topite. De ce liderii lor din S.U.A. au procedat la fel schimbând sensul şi mesajele din Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington? Acesta este modelul care se promovează asupra României, în asistenţa complice a clasei politice româneşti. Profesorul Ion Coja, mereu acuzat de către evrei de antisemitism, acuză pe care eu n-am reuşit s-o identific, cel puţin până în prezent, arăta că, pe un ring de box, într-un asemenea moment al disputei, arbitrul opreşte meciul, îl declară învins pe cel care săvârşeşte gestul nesportiv de a folosi procedee neregulamentare şi necinstite şi îl exclude din viaţa sportivă. Asemenea gesturi şi poziţii ale liderilor evrei ne îndeamnă să fim mai vigilenţi şi mai atenţi cu propria istorie. Personal, ca cercetător al epocii contemporane, mi-am pus adeseori problema încadrării corecte a raporturilor româno-evreieşti din această perioadă a istoriei. Concluziile le-am tras cu toată obiectivitatea de care simt că sunt în stare, încercând să mă postez în situaţia de a judeca, în robă, cu maximă bună-credinţă, total dezinteresat, neangajat politic în nici un fel şi fără să am măcar simpatii politice, mergând la vot efectiv dintr-o datorie cetăţenească, ca şi pe timpul comuniştilor, fără să pot identifica vreo şansă pentru aspiraţiile mele de etică politică, naţionale şi umane. Conform rezultatelor cercetărilor mele, ca şi ale altor cercetători, acuza de genocid (holocaust) împotriva poporului român trebuie cercetată în continuare, până la clarificarea tuturor problemelor asupra cărora unii acuzatori se pronunţă actualmente după „ureche", pe baza unor mărturii făcute la peste jumătate de secol de la evenimente, de către persoane care s-au decis să vorbească în amurgul vieţii, sau pe baza unor afirmaţii care trebuie să ajungă să fie probate ştiinţific. După părerea mea, poporul evreu are datorii de recunoştinţă faţă de poporul român, ceea ce el a recunoscut timp de câteva decenii. Această părere corespunde cu părerea pe care au avut-o liderii laici şi religioşi evrei din România şi din lume, în perioada de până la lovitura de stat din decembrie 1989, când, cu complicitatea „emanaţilor", a fost declanşată o agresiune împotriva fiinţei naţionale româneşti. Una dintre componentele acestei agresiuni este şi acuzarea României de genocid împotriva evreilor.

În cercul care a avut acces la cartea tipărită au fost şi oameni care au sustras de la topire câteva exemplare, ceea ce a permis ca, după nouă ani, în 2003, comitetul director al Uniunii Vatra Românească, filiala Bucureşti, să hotărască republicarea lucrării. Ea a apărut cu titlul iniţial, Situaţia evreilor din România, Vol. I (1939-1941) partea întâi, coordonatori, Locotenent-colonel Alesandru Duţu, Dr. Constantin Botoran, Bucureşti, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, 2003, 408 pagini.

------------------------------------------------

[28] Silviu Cristache, Evreii din România. Aspecte geografice, Bucureşti, Editura TOPFORM, 2003, p. 60. footer