Revista Art-emis
Cu Pamfil Şeicaru în exil PDF Imprimare Email
Dr. Ovidiu Vuia   
Miercuri, 04 Ianuarie 2012 22:06
Dr. Ovidiu Vuia„Unirea Naţională, ideea forţă a României moderne, în perspectiva istorică şi în complexul politic european".
(Pamfil Şeicaru Madrid, Editura Carpaţi, 1959)

E bine să se ştie că între Anglia şi Franţa erau deosebiri esenţiale. Englezii vroiau să continue lupta. Într-o scrisoare a reginei Victoria, adresată lui Napoleon al III-lea, aceasta era de părere că pacea survine prea devreme. Dacă mai luăm în considerare o notaţie a ei din carnetul său intim reiese că pentru regina Angliei, o înţelegere, cu francezii, pentru a izgoni pe austrieci din Italia, ar fi fost ruşine pentru Anglia. Într'un cuvânt, regina Angliei ca şi politicienii ei, erau legaţi sufleteşte de tratatele Sfintei Alianţe din 1815, pe când Napoleon reprezenta principiul naţionalităţilor, cel mai de temut adversar pentru politica Albionului. În atari condiţii, întâlnirea de la Osborne, din August 1857 nu putea să ducă la rezultate pozitive: regina Victoria s-a ţinut ferm pe pozitiile ei luate împotriva lui Napoleon al III-lea, favorabil principiului naţionalităţilor. În ce ne interesează, consortul reginei, Albert, credea că un stat român sub un prinţ străin ar fi însemnat un început de destrămare a imperiului otoman ceea ce nu era de dorit, nici pentru Anglia, nici pentru Franţa. Deci conform tezei engleze ideia unirii politice a Moldovei cu Valahia a fost sacrificată. În compensaţie, i s-a acordat lui Napoleon unirea administrativă, a Justiţiei, a organizării militare, a legislaţiei etc. La rândul ei Anglia dădea Franţei o satisfacţie, recunoştea anularea alegerilor, revizuirea listelor electorale şi ulterior să se procedeze la alte alegeri. În tot acest timp Gortceacov ducea o intensă operaţie diplomatică, el ceda lui Napoleon în chestia nationalităţilor în Italia şi România sigur fiind că un Bonaparte pe tronul României, va provoca efecte nedorite la Londra. Austria, după acordul de la Osborne, într-un ziar din Frankfurt susţinea că în curând guvernul otoman va decreta anularea alegerilor moldovene, deoarece împăratul a părăsit definitiv ideia unirii.

În Moldova, Vogoride recurgea la toate falsurile electorale sfidând prescripţiile tratatului de pace de la Paris. Când s-a cunoscut mârşăvia lui Vogoride reacţia a fost generală, poporul era convins că Vogoride urmărea să restaureze regimul fanariot. Pentru a preîntâmpina tulburările ce se puteau isca, guvernul turcesc ceruse Franţei dreptul de a interveni milităreşte în Moldova. În loc de asta, consulul Franţei la Iaşi a trimis, prin ambasadorul francez Touvenel, la 18 Iunie 1857, un raport în care descrie toate fără-de-legile lui Vogoride. Şi fiindcă dovezile nu dădeau dreptul la alte interpretări, Anglia s-a văzut obligată să recunoască furtul alegerilor şi să propună altele noi. Oricât de perfidă ar fi fost la un moment dat politica Albionului, ea nu putea să accepte înşelatoriile electorale decât cu preţul de a călca drepturile câştigate după o luptă ce nu putea fi decât democrată. Desigur, s-ar putea susţine că Anglia, satisfăcută în ce priveşte alegerea unor domni pământeni nu avea de ce să mai fie împotriva unirii Principatelor, mai ales că metodele aplicate împotriva Unioniştilor de turci şi austrieci, nu ar fi făcut decât să ştirbească prestigiul Angliei, de altfel necompatibil cu morala tradiţională a istoriei engleze, iar pe vremea lui Churchill englezii îşi vor trăda aliaţii numai pentru a-şi salva propria piele. După întâlnirea de la Osborne, Turcia şi Austria nu şi-au văzut speranţele împlinite, mai mult chiar, Vogoride şi-a dat seama că anularea alegerilor însemna înfrângerea Turciei, căreia i s-a anunţat cu brutalitate să renunţe la ideia că ultimul paşă putea să-şi îngăduie orice, în Principate. Astfel, la 17 Septembrie 1857, consulul Victor Place putea să raporteze lui Walewschi că noile alegeri s-au efectuat în cea mai perfectă legalitate, drept urmare din 85 de alegători numai doi au fost ostili unirii. E de reţinut că marile puteri, pe lângă urmărirea intereselor proprii, manifestau un respect deosebit şi aveau grijă ca principiile democrate să fie întocmai aplicate. Să recunoaştem că acest simţ a slăbit mult la cei ce conduceau Conferinţa păcii de la Paris, în primul război mondial, şi a dispărut cu desăvârşire la învingătorii celui de al doilea război mondial, împinşi numai de morbul răzbunării. În Divanul valah, Gh. Bibescu susţine cu căldură ideia aducerii pe tron a unui prinţ străin, deşi el era principalul candidat la domnie: „Numai el ar putea să ne aducă, odată cu forţa materială de care avem nevoie, acea forţă morală pe care i-o vor da alianţele şi raporturile lui cu capetele încoronate. Numai el ne poate mântui de aceste uri, de aceste rivalităţi pe care dorinţa de a ocupa primul loc le face să nască şi le întreţine între noi rivalităţi care vor creşte dacă nu se face unirea, ameninţând să se întindă până în clasele de jos şi sfârşind prin a face din această ţară nenorocită, o vastă arenă, în care toate forţele se vor istovi, în care toată vitalitatea se va stinge în lupta de partide şi de fracţiuni."

Discursul lui Gh. Bibescu, a impresionat prin înălţimea la care a situat problema şi prin nobleţea gândirii politice, scrie maestrul nostru. Ambele divanuri ad-hoc au votat în patru puncte dorinţele românilor, însoţite de un memoriu explicativ înaintat Comisiei de anchetă, cu sediul la Bucureşti:
- Garantarea autonomiei ţării lor, conform capitulaţiilor încheiate între ţările româneşti şi Poarta otomană în 1393, 1460 şi 1512, ca şi neutralitatea ţării moldo-valahe;
- Unirea Munteniei şi Moldovei într-un singur Stat, sub un singur guvern;
- Prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană, cu moştenirea tronului, moştenitorii lui trebuind să îmbrăţişeze religia ţării;
- Guvern constituţional reprezentativ şi conform vechilor obiceiuri ale ţării, o singură adunare bazată pe o lege electorală foarte largă, în scopul de a reprezenta interesele generale ale poporului român.
Discuţia a durat aproape două luni, iar Convenţia din Paris a fost semnată la 19 August 1858. Nu voi mai reda hotărârile acesteia dar subliniez că punct cu punct ele sunt străbătute de ideile propuse de englezi când se stipula că Valahia şi Moldova vor purta numirea oficială de Principate-Unite, sub suzeranitatea Porţii şi garanţia colectivă a Puterilor, dar vor continua să formeze două State separate, cu doi domnitori aleşi pe viaţă care îşi vor exersa puterea separat. O comisie centrală comună ambelor ţări, va stabili un fel de unire generală. Deşi ceea ce ni se propunea era mai mult decât insuficient, în faza respectivă urma să se organizeze alegerile celor doi domni, urmând să aibe loc la trei saptămâni după publicarea listelor. Prin noile dispozitii, Turcia era înlăturată din comisia interimară ce urma să numească în Moldova pe caimacamii, Ştefan Catargi, Anastase Panu şi Vasile Sturdza, iar în Valahia, Emanoil Băleanu, Ion Manu şi Al. Filipescu.

Alegerea domnitorului în Moldova urma să se facă pe 5 Ianuarie. Dar la întrunirea ţinută pe ziua de trei a aceleiaşi luni, discuţiile au fost furtunoase datorită divergenţelor iscate între partizanii ţăranilor şi proprietarii de pământ, care nu vroiau să cedeze. Kogălniceanu, furios, a părăsit reuniunea, ceea ce ar fi putut deruta pe Unionişti să nu se înţeleagă în ce priveşte alegerea domnului. În acel moment s-a ridicat deputatul Nicolae Pisoski, care printr-un gest patetic, a pus un revolver pe masa adunării ameninţând că se va împuşca dacă deputaţii vor pleca fără să desemneze candidatul pentru tron. Şi fiindcă pe faţa lui Pisoski se putea citi hotărârea de a se împuşca, o tăcere grea se lăsase în salon, nimeni nu avea curajul să rupă tăcerea. Tot Pisoski pronunţase numele lui Alexandru Cuza, colonelul demisionat din armată fiindcă a refuzat să falsifice listele electorale, pe când era prefect de Covurlui, sub Vogoride. Cunoscut ca spirit liberal, de o impecabilă corectitudine şi patriot fără prihană, până la urmă, Alexandru Cuza a fost ales în unanimitate, dejucându-se planurile antiunioniste ale Turciei şi Austriei. Nicolae Pisoski fusese sub Mihai Sturdza prefect de Botoşani în 1849, apoi de la 1854 la 1856, prefect de Iaşi. După alegerea lui Cuza a intrat în armată, ajungând în 1863 locotenent-colonel. Îl iubea şi îl aprecia pe Cuza; cu toate că era intimul prieten al lui Cuza, s-a ţinut, spre cinstea lui, în umbră. După abdicarea lui Cuza a demisionat din armată şi a dus o viaţă retrasă, fără a se mai implica în politică. Fără îndoială, nu s-a contestat valoarea intervenţiei lui Pisoski în Adunarea moldavă, propunând alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, dar nu aş vedea acţiunea sa ca una strict personală. Cuvântul Unioniştilor ţăranişti, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, ne pare strâns legat de intervenţia lui, bineînţeles fără să-i diminueze meritele şi curajul de care a dat dovadă.Pamfil Şeicaru

La rândul lor, deputaţii valahi au urmat sfatul tânărului Boerescu, cel ce a cerut colegilor săi, să arate putere de voinţă şi să-l aleagă şi ei pe Alexandru Cuza. Se profita de faptul că nu s-a prevăzut de către Convenţia de la Paris ce se va întâmpla dacă acelaşi domn va fi ales în amândouă Principatele şi astfel, valahii alegându-l tot pe Alexandru Cuza, reuşesc la 24 Ianuarie 1959 să înfăptuiască unirea Principatelor într-un singur Stat sub un singur guvern şi domnitor, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza. Se poate constata că într-o Europă democrată, până la urmă voinţa dreaptă a unui popor se poate impune, în mod exemplar, ceea ce astăzi rămâne cu totul străin mentalităţii de slugă supusă arătată Europei de politicienii români. Desigur, românii în 1859 au avut de partea lor unele evenimente internaţionale favorabile. La 20 Iulie 1858, la Plombieres, împăratul Napoleon al III-lea împreună cu Cavour au pus bazele acordului prin care asigurau unitatea Italiei. Această înţelegere a rămas secretă până la 1 Ianuarie, la receptia din Tuileries a corpului diplomatic, împaratul i-a spus lui Huebner, ambasadorul Austriei: „Regret că raporturile noastre cu guvernul dvs. au devenit mai puţin prietenoase decât în trecut." În luna August s-a încheiat la Varşovia acordul împăratului Franţei cu Alexandru al II-lea, ţarul Rusiei, primul fiind reprezentat de vărul lui, prinţul Napoleon Bonaparte. În atare împrejurări neprielnice, simţind trupele ruseşti la graniţele sale, Austria nu putea interveni în Principate, pe când Turcia rămasă singură - Anglia nu o mai îndemna să fie intransigentă - a acceptat Unirea Principatelor, ca pe un fapt împlinit. Coincidenţa face ca pe ziua de 24 Ianuarie 1859 să apară broşura „Napoleon III şi Italia" pe care vice-contele La Gueronnière a scris-o după ce împăratul i-a dictat ideile principale. În ea, se confirma teza lui Cavour că situaţia nu mai putea continua în aceeaşi formă, şi se subliniază că forţa italiană pentru a învinge un inamic aşa ca Austria, are nevoie de un ajutor din afară. O frază a fost citită cu multă emoţie de toţi italienii: „Italia reprezintă în istorie ceva mai mult decât ideia de naţionalitate: reprezintă civilizaţia."

După proclamarea lui Alexandru Ioan Cuza, domn al Valahiei, a plecat la Iaşi o delegaţie din care făcea parte, episcopul de Arges, Kreţulescu, C.A. Rosetti, Slătineanu şi Al. Florescu, spre a prezenta noului domn omagiul Naţiunii. Reţinem sunătoarele cuvinte pe care le adresa C.A. Rosetti, cel ce-i va fi curând, un înverşunat duşman şi va săpa la temelia tronului conducând ceea ce a fost numită pe drept, o monstruoasă coaliţie: „Primeşte, deci ales al României, în acelaşi timp cu coroana Valahiei pe care am venit să ţi-o aducem, inimile a două milioane şi jumătate de români care ne-au însărcinat să ţi le oferim cu iubire şi respect, şi să te asigurăm că atâta timp cât vei purta steagul unirii, naţionalităţii, dreptăţii şi libertăţii, Valahii ca şi Moldovenii te vor urma ca un singur om." Cuza în 1861 face o vizită la Constantinopol unde a fost primit cu mari onoruri, la începutul lui Decembrie Turcia şi puterile semnatare ale tratului din Paris au recunoscut unirea celor două Principate. În consecinţă, comisia centrală de la Focşani a fost desfiinţată, iar guvernul mutat la Bucureşti, care devine capitala României. Cele două adunări s-au contopit într-una singură, ministerul din Iaşi şi Bucureşti demisionând, domnitorul a format un singur guvern. În ziua de 24 Ianuarie 1862 domnul ţării a deschis primul Parlament al României. Cele două Principate iau numele de România, ceea ce ar părea o noutate. Şi totuşi numele România este foarte vechi: „Haşdeu l-a descoperit într-un text de Jordanes scris în secolul al Vl-lea, cu referinţă la spaţiul dacic înainte de acest secol."
În „Niebelungen", Cântecul Nibelungilor se găseşte un vers în care se arată constanta folosire a numelui de român: „Der herzoge Râmunc uzer Vlachen lat
Mit sieben hundert Manen Kom en fur si gerannt" („Ducele Râmunc din ţara Valahilor, cu şapte sute de oameni călărea înaintea ei")

„Pentru istoricul Onciu („Originile Principatelor române" şi Românii din Dacia Traiană") acest Râmunc, duce al Valahiei, nu era altul decât Banul Olteniei, aparţinând puternicii dinastii numită mai târziu Basarabă." Deci dând Principatelor-Unite numele de „România" nu se inova, ci se scotea din străfunduri de istorie blazonul de nobleţă a naţiei. Şi primul domn al României a fost un român." Alexandru Ion Cuza a realizat reforma agrară, a organizat armata ţării, Justiţia şi a lichidat bunurile mănăstireşti închinate şi exploatate de călugării greci. S-a tradus cu uşoare modificări Codul civil, francez. În 1864 a promulgat legea instrucţiei publice, declarând învăţământul de toate gradele, gratuit) iar cel primar obligator. (Sub guvernarea anului 2001, învăţământul universitar, în cea mai mare parte, e plătit cu taxe grele, sfidând tradiţia statului nostru modern ctitorit de Al. I. Cuza şi declarat gratuit.) S-a înfiinţat o facultate de litere,s-a promulgat legea Curţii de conturi şi legea Consiliului de stat etc. Fără îndoială, împotriva memoriei lui Cuza s-a întrebuinţat calomnia sau s-a aşternut tăcerea. Abia în 1903 apare cartea lui Xenopol în două volume „Domnia lui Cuza Vodă" care a făcut dreptate marelui domn român. Amintirea lui Cuza a rămas neştearsă în sufletele ţăranilor, acestia i-au păstrat o emoţionantă fidelitate, întreţinând, în acelaşi timp, teama la cei cari îl detronaseră. Abia în 1912 s-a inaugurat monumetul lui Cuza-Vodă la Iaşi. S-a admis de autorităţi aşezarea statuii în Piaţa Unirii, mulţumită insistenţelor înverşunate ale studenţilor şi intelectualilor. În 1907, când se făcea represiunea răscoalelor ţărănesti, umbra marelui domn s-a aşternut mustrătoare asupra ţării ca o neputincioasă ocrotire a ţărănimii. Şi maestrul continuă pe acelaşi ton de mare admiraţie, cuvenită de bună seama de cel ce merita să i se spună „domnitorul ţăranilor": „Dintr-un exces de slugărnicie s-a scăzut valoarea operei imense de aşezarea Statului român, realizată de Alexandru Ion Cuza; s-a lăsat să se creadă că Statul român modern a luat fiinţă la 10 Mai 1866, ceea ce este o îndrăzneaţă falsificare a istoriei. Citind „Domnia lui Cuza-Vodă" de A.D. Xenopol, ne dăm seama ce mare domn a fost românul Alexandru Ion Cuza şi ce greu atârnă în cumpăna istoriei cei şapte ani de domnie".

Eram dator să amintesc, în puţine cuvinte, celor cari vor să uite că bazele României moderne au fost statornicite între 1859 şi 1866 de domnul român Alexandru Ioan Cuza. În spiritul ideilor lui Pamfil Şeicaru aş dori să adaog faptul că prin sărăcirea progresivă a ţărănimii cât şi lipsa de preocupare pentru dezvoltare a unei clase mijlocii, amândouă componente sociale productive, Monstruoasa coaliţie, îndepărtând de la domnie pe românul Alexandru Ioan Cuza a clătinat din temelii rânduiala Statului român. Singura clasă valabilă pentru politicienii acelor vremuri era negustorimea şi oamenii de afaceri cei ce le permiteau îmbogăţirea cât de repede făcută nu spre folosul ţării, ci sugându-i din toate puterile seva ei de viaţă. Din 1866 s-a instalat în România o stare social-economică şi culturală total nepotrivită sufletului românesc, autentică pseudomorfoză, ameliorată întrucâtva după primul război mondial, descrisă pe plan cultural de Junimea lui Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu ca forme fără fond, ceea ce material se consumă până la declanşarea unui sistem în lanţ, catastrofic constituit din desele răscoale ţărăneşti ce au avut loc în ţările române între anii 1866 şi 1907. Era vorba de o democraţie falsă ce nu-i găsesc asemănare decât cu sistemul social dezvoltat în România după evenimentele din decembrie 1989. Astăzi ca şi ieri, conducătorii ţării nu sunt înteresaţi decât să-şi umple, indiferent prin ce mijloace, buzunarele şi încă vreo câteva cufăraşe, şi asta cât mai mult, repetând cuvintele lui Ludovic al XV-lea, „după mine, potopul". (Fragment din volumul „Cu Pamfil Şeicaru în exil", vol. II, Editura Rita Vuia, 2008)

Ovidiu Vuia - Note bio-bibliografice:

S-a născut in Arad la 18 martie 1929, ca unic fiu al avocatului Tiberiu Vuia şi al Veturiei Vuia născuta Bixa. A urmat clasele primare şi liceul în oraşul natal. S-a îinscris la Universitate pentru studiul istoriei artelor. Între anii1948-1954 a urmat cursurile Facultăţii de Medicina din cadrul Universităţii din Cluj.
Din martie 1955, este asistent la Universitatea din Cluj, apoi director al Clinicii de Neurologie. În mai 1969 este angajat ca asistent in neuropatologie la Institutul de Neurologie al Academiei Române din Bucureşti. Beneficiază de o bursă de studii la Institutul Max-Planck din München (1970 - 1971). După absolvirea cursului i se oferă poziţia de neuropatolog la Institutul de Neuropatologie din Giessen, unde a ocupat şi funcţiile de profesor şi director al Institutului. Decedează la sfârşitul lui septembrie 2002.

Volume publicate:
„Ostrovul Luminilor", Madrid, Editura Carpati, 1979;
„Cuminţenia cerului, sau din singurătăţile lui Anaxandros - Poezii" (Editura Coresi 1987;
„Profesor Ion Nistor", Bruxelles, Editura Nistru, 1987;
„Mihai Eminescu", Editura Coresi 1989;
„Cântece pentru România", Editura Coresi 1990),
„La masa tăcerii neamului", Editura Rita Vuia, 1991;
„Cartea unui pelerin al poeziei - Sonete şi tertine", Editura Rita Vuia, 1995; „Misterul mortii lui Eminescu", Editura Paco 1996),
„Despre boala şi moartea lui Eminescu", Bucureşti, Editura Făt-Frumos, 1997; „Itinerare lirice", Bucureşti, Editura Făt-Frumos, 1997;
„În gradinile lui Apolo, Vol I-II", Ramnicu Valcea, Editura Almarom, 1999;
„Spre adevaratul Eminescu", Râmnicu Vâlcea, Editura Almarom, 2000;
„Icoane pentru altarul vesniciei, Vol I-II", Râmnicu Vâlcea, Editura Almarom, 2001;
„Sub zodia cărţii şi a studiului (Cu Pamfil Seicaru în exil), Vol I-III", Râmnicu Vâlcea, Editura Almarom, 2003. footer