Revista Art-emis
Impactul problematicii Holocaustului asupra României contemporane (4) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Corvin Lupu   
Joi, 15 Decembrie 2011 22:09
Prof. univ. dr. Corvin Lupu„Art. 6: Negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 8:
(1) Constituie contravenţie si se sancţionează cu amenda de la 2.500 lei (RON) la 15.000 lei (RON):
a) răspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe, precum si deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri de către o persoana juridică;
b) utilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe de cătreo persoana juridică;
(2) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), dacă este săvârşită în interesul artei sau stiinţei, cercetării ori educaţiei." (Extras din Ordonanţa de Urgenţă A Guvernului României nr. 31 din 13 martie 2002)

II.

După evenimentele din decembrie 1989, sectorul românesc al Muzeului Holocaustului din Washington a fost reorganizat şi, spre surprinderea declarată a unor oficialităţi române, fosta linie a fost modificată. Noul sector românesc prezintă România ca important factor generator de Holocaust, al doilea ca dimensiune după Germania. Rabinul Moses Rosen a dat şi el un nou verdict total surprinzător, declarând în 1990 că: „Holocaustul a început în România !" Dumnezeu nu l-a mai îngăduit şi în acelaşi an a decedat. Autorităţile române au reacţionat. A fost trimis la Washington Raul Şorban, personalitate arhicunoscută pentru sprijinirea evreilor în al doilea război mondial. El a explicat celor de la Muzeul Holocaustului că se afirmă neadevăruri şi că trebuie aduse strict necesare corecţii textelor din muzeu, în conformitate cu adevărul istoric. N-a putut obţine nimic. Se schimbase orientarea, obiectivele politicii comunităţilor evreieşti faţă de noua Românie post-decembristă, care nu mai era supusă dictaturii ceauşiste, ci Occidentului care o preluase. Preşedintele Ion Iliescu a încercat şi el o înlăturare din muzeu a textelor care incriminează România pentru Holocaust. Tot fără succes, după care, în veşnica domniei sale căutare de sprijin şi putere, a trecut cu arme şi bagaje de partea intereselor unor lideri evrei, etnie din rândul căreia face parte şi soţia sa, Nina. La intrarea în sectorul românesc este o fotografie mare reprezentând un tren cu vagoane de vite păzit de soldaţi români. Nu au existat decât două trenuri integrale cu evrei deportaţi. De regulă, cei deportaţi erau duşi în grupuri mici, după cum fuseseră identificaţi ca cetăţeni periculoşi pentru siguranţa statului şi armatei române, aflată în cumplitul război contra Uniunii Sovietice şi bolşevismului. Deportaţii erau făptuitori de acte antiromâneşti, antigermane, sau alţi condamnaţi de justiţia de atunci.

Pe măsura trecerii timpului, după 1989, acuzaţiile împotriva românilor s-au extins şi au început să fie lansate din mai multe părţi. S-a ajuns să se afirme că din România s-au trimis la moarte aproximativ 400.000 de evrei. Această cifră figurează pe inscripţia de la Templul Coral din Bucureşti. Cifra este de-a dreptul fabuloasă. Cum de n-a ştiut nimeni? Avem arhive militare, poliţieneşti, ale Jandarmeriei şi serviciilor de informaţii. N-a apărut aşa o acuză nici în perioada în care ura faţă de regimul Antonescu era colosală şi se căutau cu lumânarea toate motivele care să justifice măsurile luate împotriva tuturor membrilor acelui regim. Nu mă refer numai la omorârea conducătorilor, ci şi la deportările la Canalul Dunăre - Marea Neagră, în Bărăgan, întemniţările, confiscările de averi, trimiterile la „munca de jos", persecuţiile politice etc. Acum timpul a făcut să dispară majoritatea martorilor, a funcţionarilor de stat, a militarilor din regiune, acum în Transnistria ura faţă de România este destul de accentuată, ţara noastră sprijinind, inclusiv cu arme, luptătorii anti-Smirnov din timpul războiului din Transnistria, din prima parte a ultimului deceniu al secolului trecut. În general, România a sprijinit grupările filo-române, aflate în minoritate în Republica Moldova. În aceste condiţii, acuzele sunt greu verificabile şi dreptatea este de partea celor mai puternici şi a celor care controlează mass-media internaţională. Românii nu sunt în această situaţie, în schimb, evreii sunt. Este evident că cel mai mare număr de evrei morţi în România s-a înregistrat cu ocazia pogromului de la Iaşi, din 29 şi 30 iunie 1941. Referitor la acest pogrom s-au vehiculat tot felul de cifre şi trebuie să recunoaştem, că în perioada naţional-comunistă cifra exactă nu a fost dată publicităţii în mod real. Cel care a scos documentul cel mai important la lumină a fost profesorul universitar Cristian Troncotă. Într-un raport întocmit la 23 iulie 1943, cu nr. 1503, semnat G. Criticus şi I. Liveanu, rezidenţi ai Centrului Informativ Iaşi al S.S.I.-ului şi înaintat lui Eugen Cristescu se arăta: „Avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că în zilele de 7-8 şi 9 iulie a.c., împlinindu-se după calendarul evreiesc doi ani de la dezordinile din zilele de 29 şi 30 iunie 1941, din localitate, familiile evreieşti ieşene care au avut morţi cu ocazia acestor dezordini au făcut parastase în toate sinagogiile locale, pentru pomenirea acestor morţi. Cu care ocazie s-a constatat, după tablourile de la toate sinagogile, că numărul acestor morţi a fost de 13.266, dintre care 40 de femei şi 180 de copii." Legat de cifrele evreilor omorâţi în timpul regimului legionar din România, un document semnat de Wilhelm Filderman şi Matatias Carp, secretarul organizaţiei comunităţilor evreieşti din România, precizează cifra de 120 (una sutăşidouăzeci). Serviciul Special de Informaţii a elaborat un document prin care a precizat şi cum s-a realizat pretextul pogromului de la Iaşi, din 29 şi 30 iunie 1941. Ei au realizat o diversiune prin care s-a tras cu armele asupra trupelor din organizaţie „Todt". Nu a fost nici un motiv, dar după diversiune s-au declanşat masacrele.[21] De la această cifră şi până la cea înscrisă pe placa de la Templul Coral din Bucureşti este foarte mult şi nu au mai fost pogromuri, doar crime. Este evident, cum arată şi reputatul cercetător Cristian Troncotă, că dacă vreo instituţie a statului român, sau conducătorul statului, ar fi fost implicaţi în vreun fel în pogromul de la Iaşi, S.S.I. nu ar fi mai făcut eforturi pentru stabilirea cu precizie a cifrei morţilor în aceste evenimente, a le consemna şi a le înregistra pentru viitor. Autorităţile statului român au reuşit să dejoace unele masacre de evrei proiectate de germani. Un exemplu important de acest fel este cel legat de tentativa de evacuarea evreilor din oraşul Galaţi, din toamna anului 1943. Germanii au cerut evacuarea oraşului de evrei, sub motivul că armata germană care urma să se retragă prin acest oraş nu s-ar fi simţit în siguranţă. Cu acest prilej se intenţiona un masacru similar cu cel de la Iaşi, autorităţile române bănuind că germanii ar fi dorit ca acest eveniment să complice relaţiile internaţionale ale României, care încerca atunci să se apropie de Aliaţi. Pentru contracararea intenţiilor germane, s-au deplasat la Galaţi Traian Borcescu, director în cadrul S.S.I. şi colonelul magistrat Radu Ionescu, care au dejucat încercările germane de a comite masacrul.[22] După părerea mea, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, ar trebui să cerceteze aceste documente, să expună copii ale lor la Muzeul Holocaustului şi să comande statui pentru cei doi înalţi ofiţeri şi funcţionari români, care au evitat masacrarea evreilor din Galaţi. Dacă ei nu o vor face, poate vor ridica românii statuile. Au fost şi oficialităţi române care au propus în scris măsuri împotriva evreilor. Astfel, generalul Racoviţă, comandantul Armatei a IV-a de la Bacău, a înaintat mareşalului Antonescu un raport în care propunea evacuarea evreilor din Moldova pentru stoparea definitivă a sabotajelor şi acţiunilor informative în favoarea sovieticilor, în spatele armatei române. Ion Antonescu a studiat raportul împreună cu generalul Piky Vasiliu şi cu Eugen Cristescu şi l-a respins, apreciind că supravegherea informativă este suficientă.[23] Şi Antonescu merită statui, dar nu ne lasă ordonanţa domnului Năstase Adrian, transformată în lege, să le ridicăm. Privitor la masacrele din Transnistria, există documente în Arhivele S.S.I. care atestă că ele au fost comise de germani, la instigarea unor colaboratori ai lor, legionari.[24] Iată că astăzi, când pe plan internaţional există o concurenţă evidentă între Europa, condusă de Germania şi Franţa şi Statele Unite ale Americii. Iată că liderii evrei care ne învinovăţesc pentru genocid, ne aduc în situaţia de a transfera, în spiritul adevărului istoric, responsabilităţile împotriva Germaniei, ţară care a plătit peste poate pentru vina faţă de evrei şi care, evident, s-a săturat să tot fie acuzată, în cazul de faţă de către români, aflaţi în defensivă faţă de acuzele la care ne referim, români care se află în anticamera Uniunii Europene, conduse în linia întâi de Germania. Iată şi alte implicaţii ale fenomenului.

Documentele arhivelor militare şi de informaţii ale României, cercetate până în prezent, atestă faptul că în iulie 1940, când s-a cedat Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa, în urma Ultimatumului Molotov, cetăţeni români minoritari, mai ales evrei, s-au manifestat cu mare ostilitate faţă de armata şi autorităţile române aflate în retragere. În paralel, alte grupuri de evrei din Vechiul Regat al României, au cerut să fie trecute dincolo de Prut, sub autoritate sovietică.[25] S-au creat în acest fel noi precedente care adânceau fisura dintre evrei şi români. Desigur că evreii nu bănuiau că după un an românii se vor întoarce, iar unii dintre ei se vor răzbuna. Un număr mare de evrei a fost omorât de către armata română la Odesa, în timpul operaţiunilor de cucerire a Crimeei şi în timpul eforturilor de menţinere a controlului militar asupra acestei regiuni a Uniunii Sovietice. Era război şi funcţionau legile războiului. În Odesa se afla un număr foarte mare de evrei. Majoritatea lor au luptat făţiş împotriva armatei române. Mulţi evrei s-au retras în cunoscutele Catacombe ale oraşului, ca partizani. Ei au pricinuit mii de morţi în rândurile armatei române. Chiar şeful partizanilor din catacombe a recunoscut acest lucru.[26] România a pierdut războiul şi a plătit. Uniunea Sovietică a extorcat de aproximativ şapte ori mai multe despăgubiri de război decât a stabilit Conferinţa de pace de la Paris (1946-1947). Conducătorii României au fost executaţi. Miniştrii şi mulţi alţi demnitari ai guvernului Antonescu au luat calea gulag-ului creat de ocupaţia sovietică în România, de unde, majoritatea, nu s-au mai întors. Credem că este suficient. În anul 1997, procurorul general al României, Sorin Moisescu, a promovat recurs în anulare pentru o serie de hotărâri judecătoreşti de condamnare a unor demnitari ai regimului Antonescu. Ei erau morţi demult, dar toate condamnările lor au fost însoţite de confiscarea totală a averilor. Familiile lor au fost aruncate pe stradă, copiii n-au avut voie să studieze şi au ajuns la „munca de jos". Suferinţele acestor familii au fost mari. Recursul în anulare urmărea restituirea bunurilor confiscate, care ar fi fost o mică recompensă faţă de suferinţele îndurate. Cu atât mai mult cu cât condamnaţii nu luaseră împrumuturi din băncile ţării, ca să plece cu ele în străinătate, cum au făcut alţii, mai ales comercianţii şi industriaşii evrei. Recursul în anulare nu a fost mediatizat, dar s-a aflat direct la Washington. Doi membrii ai Congresului S.U.A., de origine evreiască, pe nume Alfonse D'Amato şi Christopher Smith, au transmis o scrisoare deschisă preşedintelui Emil Constantinescu şi au cerut stoparea demersului procurorului general Sorin Moisescu. Preşedintele Emil Constantinescu a executat pe loc recomandarea-ordin, a intervenit şi a stopat recursul în anulare, eliberându-l din funcţie pe apropiatul său Sorin Moisescu, pe care ulterior l-a numit preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie. Congresmenii americani au scris cu acest prilej că Ion Antonescu „s-a aflat pe partea greşită a istoriei". Părerea lor este una, iar a da sentinţe de acest fel, este alta. Pentru mine şi mulţi alţii, pe partea greşită a istoriei nu se află Ion Antonescu, ci liderii americani care şi-au dat mâna cu bolşevicii, au împărţit sferele de influenţă şi ne-au condamnat la supunere faţă de inamicii noştri. Antonescu şi românii învinuiţi astăzi au pierdut doar războiul. Se mai pune o întrebare: ce fel de democraţi sunt congresmenii americani care, având o problemă cu justiţia din România cer intervenţie din partea preşedintelui României. Unde este democraţia? Unde este statul de drept cu puterile separate? Când au scris scrisoarea şi au cerut intervenţia preşedintelui, cei doi congresmeni ştiau că povestea cu democraţia este doar o gogoriţă.

Scrisoarea congresmenilor americani, apărută în presă, a trezit o serie de reacţii şi în rândul evreilor din România. Iată ce scria de la Sinaia Barbul Bronstein în ziarul „România Liberă" din 11 decembrie 1997. O „voce" din public: „Mă numesc Barbul Bronstein, sunt născut şi trăiesc ca român în această ţară - a treia generaţie - am astăzi 73 de ani şi vă pot spune, fără nici o teamă de a greşi cu ceva, că eu, alături de foarte mulţi coreligionari de-ai mei, atâţi câţi au mai rămas, dar şi cu urmaşii lor, cu care am ocazia să mă văd şi să discut şi să trecem în revistă viaţa noastră în anii care au trecut şi vremurile grele de care a avut parte tot globul aproape, apreciem mai clar acuma în lumina a tot ce s-a întâmplat în ultima jumătate de veac că se face cea mai mare greşeală şi nedreptate din istorie de a-l socoti pe Ion Antonescu fascist, legionar, extremist, un om care a dus la pierzanie evreimea din România. Nu ştiu ce sursă de informaţie au avut Senatorii Congresului făcând afirmaţiile pe care şi le-au permis a face preşedintelui Constantinescu, dar ştiu că ele sunt total exagerate şi neexacte... Am fi aşteptat şi am fi primit cu multă căldură şi înţelegere o intervenţie din partea susnumiţilor senatori, privind impulsionarea activităţii organelor abilitate de a face lumină şi a stabili adevărul şi vinovăţiile de rigoare privind represiunea şi genocidul comunist înfăptuit în România în ultima jumătate de veac de nomenclatura roşie, ca să nu mai vorbesc de drepturile omului, drepturile minorităţilor, dreptul de proprietate...Nimeni din cei care au trăit în România, înainte şi în timpul războiului şi din păcate şi după nu mai vrea să accepte teza comunistă a masacrării evreilor în timpul războiului şi cu atât mai mult cifrele aberante care se lansează ca baloane de săpun şi care se contrazic unele pe altele. Au cunoştinţă domnii senatori de testamentul lăsat în anul 1957 de Preşedintele comunităţii evreilor din România, în acest post tot timpul războiului şi până când a fost izgonit de comunişti din ţară, Dr. Wilhelm Fielderman, persoana cea mai îndreptăţită de a fi tratat această problemă..."

A fost uşor de sesizat că există o strategie foarte coerentă a comunităţilor evreieşti, sprijinite de Israel şi S.U.A. privitor la acuzarea României:
1. România a fost acuzată de complicitate la genocid, respectiv la holocaust;
2. România a fost forţată să recunoască, prin glasul reprezentanţilor poporului, că a comis holocaust;
3. României i s-au cerut compensaţii financiare de 50 de miliarde de dolari;
4. România trebuie să înceapă să discute problema obligaţiilor financiare, ceea ce înseamnă o recunoaştere parţială a obligaţiilor;
5. România trebuie să recunoască în totalitate, până la cetăţeanul de rând, vinovăţia şi obligaţiile financiare; şi 6. Executarea vinovăţiei, respectiv plata sumelor solicitate. Este surprinzător, supărător şi de neacceptat, modul în care unii cetăţeni evrei, dar şi pseudo-„analişti" români, grăbiţi să fie în ton cu timpul şi având un dezvoltat simţ de „slugoi" (să fie asta singura şansă de viitor a românilor ?), au afirmat public că evreii au fost „vânduţi la bucată".[27] Dincolo de urâţenia exprimării, conţinutul este neadevărat. Nu doresc nici pe departe să mă transform în avocatul unui regim politic care nu a plăcut multor români, între care mă găsesc şi eu. Ca cercetător, nu pot să nu arăt că evreii, saşii şi alte categorii de persoane care emigrau reprezentau o pierdere pentru societatea românească planificată. Totul se planifica. Specialiştii de vârf, tehnicienii, maiştrii, muncitorii etc. Statul român finanţa cetăţeanul de la naştere până la absolvirea facultăţii. Nu mai insist. Sumele care s-au încasat nu acopereau nici pe departe cheltuielile statului cu creşterea şi pregătirea cetăţenilor de până la emigrare, pentru sănătate, concedii de maternitate şi medicale, şcolarizare, transport gratuit, tabere şcolare şi studenţeşti, manuale şcolare, diverse subvenţii etc. În plus, pentru fiecare emigrant, statul rămânea cu un loc de muncă descoperit, pentru care trebuia pregătit un alt om. Eu nu văd un abuz în faptul că se cerea restituirea parţială a acestor cheltuieli ale statului pentru cei care doreau să emigreze. Este evident că statul de atunci nu avea de gând să finanţeze pregătirea unor cadre valoroase pentru S.U.A., Germania, sau Israel, cum se întâmplă astăzi, când cei mai valoroşi tineri ai noştri sunt preluaţi gata şcoliţi pe banii noştri în aceste ţări şi în altele. Situaţia de astăzi mi se pare dezavantajoasă pentru România, nu cea de atunci. În analiză, trebuie să ne transpunem timpului respectiv şi situaţiilor de atunci. În nici un caz sumele încasate de statul român nu se pot socoti „vânzare la bucată". Expresia s-a folosit şi în alte numeroase cazuri. Emigraţia evreilor şi germanilor din România nu se permitea pentru a se obţine respectivele sume de bani care se percepeau şi care nu însemnau aproape nimica pentru România. Este necesar doar să facem o socoteală a PIB-ului real de atunci al ţării, a lichidităţilor aflate la dispoziţia statului, pentru a ne da seama că acele sume obţinute de pe urma emigranţilor erau insignifiante. Să ne gândim doar la dimensiunea investiţiilor uriaşe care se făceau, sau la faptul că România îşi permitea să renunţe, în primăvara lui 1989, la clauza naţiunii celei mai favorizate din partea S.U.A., care reprezenta totuşi 700 milioane de dolari anual, încercând să nu permită imixtiuni în linia politică care se promova atunci şi pe care foarte mulţi români nu o agreau. Categoric nu pentru bani se permitea emigrarea! Evreilor şi germanilor li se permitea emigrarea datorită relaţiilor foarte bune existente între România, pe de o parte şi Israel, Germania şi S.U.A., pe de altă parte. Erau interese politice şi economice de anvergură care întreţineau decizia Bucureştiului de a permite emigrarea. Cei care au acces la informaţii şi cunosc în esenţă fenomenele de atunci, înţeleg foarte bine cele afirmate aici.

Eu cred că lipsa totală de credibilitate a acelor evrei care acuză România mult peste limitele adevărului istoric apare şi prin simplul motiv al deosebirilor atât de mari între ceea s-a afirmat în primii aproximativ 45 de ani de la evenimente şi ceea ce se afirmă după înlăturarea regimului ceauşist. Când s-a minţit şi când s-a spus adevărul? Este sigur că una dintre imaginile României a fost proiectată mincinos şi rău intenţionat şi oricum proiectanţii sunt identificaţi ca falsificatori ai istoriei, acuzatori mincinoşi şi în tentativă (până în prezent) de extorcare de fonduri din munca poporului român. Din punct de vedere moral şi juridic, nu sunt cu nimic mai buni decât recuperatorii din lumea interlopă pe care poliţiile de pretutindeni îi vânează cu disperare. Sunt doar mai puternici, chiar intangibili, în acest moment al istoriei. Poate doar într-un viitor, când Europa va deveni mai puternică, asemenea fenomene îngrozitoare să nu se mai petreacă pe continentul nostru. Să-şi ţină obiceiurile pe continentele lor, în Israel şi în S.U.A. Ceea ce a început să fie vehiculat după 1990 privitor la presupusul holocaust provocat de români, exagerându-se o serie de cifre şi fapte, într-un mod incalificabil şi care trebuie neapărat corectat, este o mistificare pe faţă a istoriei contemporane care-i compromite grav pe aceia dintre evrei, oficiali şi neoficiali, care fac afirmaţii învinovăţitoare, după peste 60 de ani de la evenimente şi după ce zeci de ani ne-au mulţumit pentru contrariul celor pe care le afirmă astăzi. Oare suntem chiar atât de proşti? De altfel, Saul Brukner, deghizat în român sub numele Silviu Brucan, ne-a spus mai demult că suntem stupid people. Oare merităm în aşa măsură să-şi bată unii joc de poporul român şi istoria sa?

Suferinţa evreilor a fost un lucru indiscutabil, aşa cum arătam şi putem să admitem chiar că a fost mai mare decât a altor popoare. Acest lucru însă nu poate în nici un fel argumenta exagerările care se practică, nu poate argumenta învinovăţirea continuă a unor popoare prin intermediul autorităţilor care le-au condus într-o anumită epocă istorică, nu poate argumenta extorcările unor popoare de bani, de la generaţii născute după, sau mult după evenimentele de referinţă. Aceste atitudini sunt foarte periculoase şi în perspectivă. În loc de respect şi consideraţie pentru suferinţele evreilor, exagerările, învinovăţirile agresive, încercările de continuare a extorcărilor de bani, pot crea antipatie, pot conduce la o continuă deschidere de răni şi o continuă „plată de poliţe". Istoria universală oferă numeroase exemple de acest fel.

-------------------------------------------
[21] Cristian Troncotă, op. cit., p. 118-119. Privitor la cifra evreilor ucişi în timpul dictaturii legionare, vezi p. 243. Privitor la diversiunea care a precedat pogromul de la Iaşi, vezi p. 399.
[22] Ibidem, p. 119.
P23] Ibidem, p. 315.
P24] Ibidem, p. 376.
P25] Cristian Troncotă, Glorie şi tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944), Bucureşti, Editura Nemira, 2003, p. 75.
26] Ibidem, p. 83.
[27] O asemenea afirmaţie s-a făcut la Realitatea TV, către sfârşitul lunii ianuarie 2005, această expresie fiind folosită şi la promovarea emisiunii, zilnic, de mai multe ori, în perioada premergătoare derulării emisiunii. În cadrul acesteia, scriitorul şi comentatorul Stelian Tănase a afirmat, printre altele, că, după al doilea război mondial, evreii erau anticomunişti, ceea ce este o aberaţie. Au fost evrei persecutaţi, în primul cele câteva sute de evrei, informatori ai Siguranţei Statului, care au fost infiltraţi între comunişti. Unii dintre ei au fost depistaţi şi au suportat consecinţele. Alţii, care nu au fost anticomunişti, au menţinut însă legături cu S.U.A. sau Marea Britanie, ceea ce i-a plasat în atenţia organelor de Securitate. În orice caz, soarta lor a fost totdeauna mai bună decât a românilor învinovăţiţi de aceleaşi fapte. În situaţii de vină similară, românul era mai aspru pedepsit decât evreul, decât minoritarii, în general. Acest lucru era vizibil şi în cadrul unor procese, când pedepsele pentru aceleaşi fapte erau diferite, ca şi în cazul unor măsuri administrative, la vremea aceea, toate fiind controlate de partidul comunist. Citindu-i unele cărţi şi ascultându-l pe Stelian Tănase, mi-am creat convingerea că este un om cult şi inteligent. Astfel, afirmaţiile lui sunt, după părerea mea şi mai grave, însemnând că este un om de rea credinţă, care nu poate fi scuzat pentru simplul motiv că este evreu. Dacă ar fi prost, ar fi scuzabil. Dar nu este. footer