Revista Art-emis
Impactul problematicii Holocaustului asupra României contemporane (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Corvin Lupu   
Marţi, 06 Decembrie 2011 23:21
Prof. univ. dr. Corvin LupuArt. 6: Negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 8:
(1) Constituie contravenţie si se sancţionează cu amenda de la 2.500 lei (RON) la 15.000 lei (RON):
a) răspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe, precum si deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri de către o persoana juridică;
b) utilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe de cătreo persoana juridică;
(2) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), dacă este săvârşită în interesul artei sau stiinţei, cercetării ori educaţiei." (Extras din Ordonanţa de Urgenţă A Guvernului României nr. 31 din 13 martie 2002)

***
Situaţia evreilor din România celui de al doilea război mondial şi tratamentul aplicat lor în acea perioadă, au fost apreciate la superlativ, în mod repetat de liderii laici şi religioşi ai comunităţii evreieşti din România, în frunte cu Wilhelm Fielderman, personalitate de o moralitate şi integritate niciodată pusă la îndoială, sau măcar umbrită. El a avut cuvinte de mulţumire faţă de mareşalul Ion Antonescu, faţă de mitropolitul Bălan al Ardealului, faţă de poporul român, în general. României i s-au adus mulţumiri repetate din partea comunităţilor evreieşti de pretutindeni. În anul 1955, aflat cu domiciliul în New York, Wilhelm Fielderman a declarat: „(...) În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor-nazişti. Trebuie să subliniez că populaţia română nu este antisemită, iar vexaţiile de care au suferit evreii au fost opera naziştilor germani şi a Gărzii de Fier. Am fost martor al unor mişcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momentele de grea încercare din timpul infernului nazist în Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aş aminti doar câteva exemple:
- graţie intervenţiei energice a mareşalului Antonescu, a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina;
- el a dat paşapoarte în alb, pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol;
- graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzistorie, care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.
Menţionez acestea pentru a sublinia faptul că Poporul Român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul Ţării, şi-a demonstrat sentimentele de umanitate şi moderaţie politică."

Pe aceeaşi linie cu Wilhelm Fielderman, iată ce declara Moshe Carmilly Weinberger: „Atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiaţii evrei şi a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale. (...) Evreimea a pierdut 6 milioane din membrii săi; lumea şi-a pierdut umanitatea, la fel şi iubirea creştinească a aproapelui. Poporul român s-a străduit în schimb să-şi salveze credinţa în omenie. Iar noi, evreii, îi suntem şi îi rămânem recunoscători pentru aceasta." A sperat Moshe Carmilly Weinberger că poporul evreu va rămâne recunoscător, dar iată că nu este aşa. Barbul Bronştein arăta, la rândul său: „(...) Se face cea mai mare greşeală şi nedreptate din istorie de a-l socoti pe Ion Antonescu fascist, legionar, extremist, un om care a dus la pierzanie evreimea din România. Nimeni din cei care au trăit în România, înainte şi în timpul războiului, nu mai vrea să accepte teza masacrării evreilor în timpul războiului şi cu atât mai mult cifrele aberante care se lansează."

Istoricul evreu Nicolae Minei Grünberg, fost redactor şef adjunct la revista Magazin Istoric, emigrat în Occident în perioada dictaturii comuniste, scria: „În România, holocaustul nu a avut loc tocmai pentru că, cu foarte puţine şi nesemnificative excepţii, călăii cu zvastică nu numai că nu s-au bucurat de concursuri binevoitoare, oferite din proprie iniţiativă, dar s-au lovit de refuz în tentativele lor de a recruta complicităţi, cu caracter privat şi oficial, pentru organizarea deportărilor sau a altor acţiuni de genocid (...) Deportările dincolo de Nistru, efectuate de autorităţile antonesciene, nu au avut drept scop, fie el mărturisit sau ascuns, exterminarea celor în cauză. Pieirea unui număr dintre ei are trei cauze principale: abuzurile comise de anumiţi reprezentanţi ai autorităţilor care au delapidat fondurile alocate pentru achiziţia de alimente; excesele criminale ale unor elemente degenerate din organele de pază şi supraveghere; intervenţia asasinilor nazişti organizaţi în Einsatzkommando-uri, care, în plină retragere pe frontul de est, au pătruns cu forţa în lagăre, exterminând pe deţinuţi. Victimele din această categorie reprezentau un multiplu important al totalului: Râbniţa, de pildă, a fost înecată în sânge de hitlerişti, numai doi deportaţi scăpând cu viaţă. Dar şi în această privinţă, România înscria, în 1943 şi 1944, un alt fapt unic în analele celui de-al doilea război mondial: readucerea în ţară a tuturor supravieţuitorilor, care s-a operat fără a se ţine seama de furibunda împotrivire a Wermachtului, a SS-ului, a Gestapoului, de imensele riscuri implicate de această încălcare a dispoziţiilor naziste, de dificultăţile de transport şi aprovizionare etc. (...)" Închei şirul acestor preluări de citate cu afirmaţiile lui Alexandru Şafran, rabinul şef al Genevei, care între anii 1941 şi 1944 a fost mare rabin al evreilor din România, privitoare la o personalitate dintre cele mai acuzate pe nedrept de genocid, profesorul universitar George Alexianu: „(...) În întreaga lui viaţă şi activitate profesională, şi mai ales în perioada neagră a războiului, George Alexianu a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitatea evreiască din România. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept. Întreaga-i suferinţă să-i fie de izbavă".[3]

În timpul regimului antonescian, şeful Serviciului Special de Informaţii a fost Eugen Cristescu. Acţiunile iniţiate de statul român erau cunoscute de S.S.I., care era implicat în toate operaţiunile speciale şi delicate. Neimplicarea S.S.I. în acţiuni antievreieşti este şi ea o dovadă a faptului că acţiunile împotriva unor evrei, pentru simplul motiv că erau evrei, au fost „opera" unor persoane particulare, nicidecum a statului român. Iată ce afirma Wilhelm Fielderman despre şeful serviciului secret antonescian, la procesul acestuia din mai 1946: „Indirect m-am adresat în timpul războiului acuzatului [Eugen] Cristescu în diverse chestiuni în legătură cu evreii şi întotdeauna am găsit bunăvoinţă la el. Am fost câteodată informat de d-sa de măsurile ce se pregăteau contra evreilor[4], pentru a le preîntâmpina. Ştiu că a fost un adversar al legionarilor şi a avut de suferit din această cauză. Nu cred că acuzatul să fi avut vreun amestec în chestiunea masacrelor, deportărilor şi a pogromului de la Iaşi. Ştiu că a intervenit pentru suprimarea semnului distinctiv al evreilor. Ştiu că a fost împotriva deportării şi a intervenit pentru aducerea mea în ţară."[5] Ce temei avem să-i credem pe aceia dintre anonimii şi dovedit rău intenţionaţii lideri de astăzi ai Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România şi nu pe Wilhelm Fielderman, personalitate remarcabilă, necontestată a timpului său, trăitor al acelor vremuri, cu viziune de la vârful societăţii româneşti, printre altele şi doctor în Drept la Sorbona? Autorităţile statului nu au trecut cu vederea acţiunile antievreieşti, încercând să le prevină, informând organele centrale şi propunând măsuri de contracarare. Iată un exemplu din foarte multele altele de acelaşi fel. La 1 aprilie 1942, şeful Poliţiei de Siguranţă din Iaşi trimitea directorului general un raport în care arăta: „Chestura Poliţiei Iaşi cu nr. 67.951/1942 ne raportează că în seara zilei de 26 martie 1942, trei militari germani şi doi civili au efectuat o amănunţită percheziţie la Sinagoga din strada Nemţească nr. 12, care a durat o oră şi că un grup de legionari printre care Horia Hulubei şi Rică Mihăilescu, informatori ai Consulatului German, urmăresc să organizeze anumite înscenări împotriva evreilor ca să găsească la ei arme şi material subversiv, cu scopul de a se crea un pretext pentru noi dezordini de genul celor din Iaşi-1941. Cu onoare propunem să se intervină la Comandamentul Militar German, ca pe viitor să nu mai procedeze la nici o acţiune cu caracter judiciar, fără asistenţa organelor poliţieneşti legale, în conformitate cu acordul intervenit între România şi Germania."[6]

În primii ani ai existenţei statului Israel, ca urmare a respectului de care se bucura România pentru tratamentul aplicat evreilor, guvernul de la Tel Aviv a acceptat să încalce în favoarea României embargoul impus de S.U.A. statelor din zona comunistă de influenţă pentru importurile de utilaje de foraj petrolier. Evreii i-au ajutat pe români şi le-au vândut asemenea utilaje, procurate de ei din S.U.A., pentru refacerea instalaţiilor româneşti distruse de bombardamentele, în special anglo-americane. De altfel, între România şi Israel s-au încheiat mai multe acorduri secrete, încă nepublicate. În mod normal, cel puţin unele dintre ele îndeplinesc condiţiile legale de vechime pentru a fi puse la dispoziţia cercetătorilor. Avem numeroase motive să credem că aceste acorduri ar putea să contrazică multe dintre afirmaţiile care se fac astăzi faţă de relaţiile dintre români şi evrei, din perioada trecută. Imediat după al doilea război mondial, la conducerea României au ajuns un mare număr de evrei, care au deţinut unele dintre cele mai importante funcţii în stat şi în serviciile de informaţii şi represiune, aşa cum am arătat mai sus. Aceşti evrei, ca şi comuniştii români, unguri şi romi (pe atunci se numeau ţigani), nu au avut nici un motiv să-l menajeze pe mareşalul Ion Antonescu şi regimul său, pe care l-au acuzat de o mulţime de fapte, reale şi ireale, unele exagerate, altele obiective. De ce aceşti activişti de vârf, generali de securitate, comandanţi de penitenciare, miniştri etc., nu au lansat acuzele de astăzi asupra autorităţilor române din epoca Antonescu? Nu cumva pentru că aceste acuzaţii nu sunt reale? Nu cumva pentru că atunci liderii evrei nu puteau să-şi permită să întoarcă adevărul pe dos, existând majoritatea martorilor în viaţă? Nu cumva pentru că atunci erau în viaţă prea numeroşi evrei de rând, oameni care se bucuraseră de ocrotire şi nu ar fi acceptat să se propage asemenea minciuni de către liderii lor ? Nu cumva pentru că liderii adevăraţi ai evreilor, cei ca Wilhelm Fielderman, care a fost şi el deportat, nu acceptau blasfemia? Nu cumva pentru că, la ora aceea, comunităţile evreieşti nu aveau nici o speranţă ca o asemenea acuză să poată fi însoţită de o revendicare de 50 de miliarde $, aşa cum se întâmplă în prezent? Încă nu începuse transformarea suferinţei reale a evreilor într-o uriaşă afacere. Astăzi se aduc acuze grave românilor pe baza unor aşa zise mărturii ale unor persoane care se declară supravieţuitori ai deportărilor din anii războiului, din Transnistria. Pot fi ele astăzi probe? De ce n-au făcut plângeri imediat după război, când evreii erau „la putere", când se vânau toţi vinovaţii de fapte de război împotriva învingătorilor în general şi a evreilor în mod special. Atunci, după război, nu se ierta nimic din ceea ce astăzi acuză aceşti evrei supravieţuitori ai deportării în Transnistria. Repet întrebarea: de ce oare n-au acuzat la timp ? Se reclamă infracţiuni atât de grave, care învinovăţesc grav un stat, doar după şase decenii. După opinia mea, nu este acceptabil, chiar dacă din punct de vedere juridic genocidul nu se prescrie.

După ocuparea României de către U.R.S.S. şi declanşarea procesului de introducere în ţară a unei dictaturi de model sovietic şi de distrugere a elitelor naţionale româneşti, principalele funcţii în conducerea ţării au fost preluate de reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, mai ales evrei, dar şi unguri, ruşi, ţigani şi alţii. Majoritatea dintre ei şi-au schimbat numele, deghizându-se în români. Această deghizare cu aspect de fenomen larg, este discutabilă din punct de vedere moral. Ascunderea numelor reale urmărea, în multe cazuri, acţionarea sub nume românesc împotriva românilor. Dintre români, cel mai uşor făceau carieră cei care aveau soţii evreice, rusoaice, sau unguroaice. La un moment dat, Gheorghe Gheorghiu-Dej a intenţionat să se căsătorească. A fost avertizat de generalul sovietic Susaikov, preşedintele Comisiei Aliate de Control în România, că nu ar fi indicat să-şi ia soţie evreică, pentru că Stalin o va „rupe" cu evreii. Această ruptură se va produce după anul 1949, după ce Stalin a intrat în posesia bombei atomice şi după ce devenise evident că noul stat Israel va fi indestructibil legat de S.U.A. şi, ca urmare, Uniunea Sovietică se va orienta spre susţinerea statelor musulmane. Mai târziu, când Gheorghe Gheorghiu-Dej va declanşa politica comunismului naţional şi mai ales în timpul domniei lui Nicolae Ceauşescu, activiştii, securiştii şi militarii şcoliţi la Moscova şi cu soţii din rândul minoritarilor aveau să nu mai fie „la modă". Ei se vor simţi marginalizaţi şi „trădaţi" şi vor reprezenta o grupare care a fost ostilă politicii de independenţă a ţării, mai ales faţă de Moscova. Ea va aştepta mereu momentul răfuielii şi revenirii la putere, lucru care s-a întâmplat după lovitura de stat din decembrie 1989. Elementele provenind din rândul minorităţilor naţionale, mai ales evreii, au jucat un rol foarte însemnat în conducerea societăţii româneşti. Rolul şi influenţa lor în partid, securitate, administraţie, ministere, a fost mult mai mare decât ponderea acestor minorităţi naţionale în societatea românească. De cele mai multe ori, zelul lor bolşevic, ura împotriva „duşmanilor comunismului", sau a „elementelor mic-burgheze", a „chiaburilor", a intelectualilor români etc., a fost deosebit. Acest zel bolşevic a fost, în multe cazuri, catalizat de resentimente naţionale faţă de români, care veneau din secole trecute.

Referitor la rolul evreilor în societatea românească, semnificative sunt părerile transmise de Petru Groza lui Emil Bodnăraş, în ziua de 23 iunie 1949. Printre altele el arăta: „Pentru mine un lucru este clar: americanii şi englezii au făcut în România diverse experienţe, au jucat pe diferite cărţi, au jucat pe cartea Maniu şi n-au reuşit, au jucat pe cartea bandelor de spioni şi de sabotori reacţionari, tot peste mână, au jucat pe cartea legionarilor şi n-au reuşit; au jucat pe cartea greco-catolicilor...acum joacă pe cartea ungurilor catolici, nu vor reuşi. Ei au însă o carte pe care se poate juca cu mult mai mult succes; este cartea sioniştilor, cartea evreilor. Formal, sioniştii nu activează ca organizaţie politică, în fond însă îi găsim multiplicaţi în zeci de mii de exemplare, infiltraţi în viaţa noastră politică, economică, de partid, administrativă...Americanii joacă acum pe cartea evreilor şi...cu câteva zeci de mii infiltraţi în aparatul nostru de stat, economic, politic şi cultural, nu este greu de jucat pe această carte. Nu vă faceţi iluzii că îi puteţi schimba. Negustorii de ieri, jucătorii de la bursa neagră nu-i puteţi transforma, chiar dacă vin şi vă demonstrează că l-au citit pe Marx şi că-l studiază pe Lenin...Un alt aspect: Academia noastră în frunte cu Traian Săvulescu...A fost alaltăieri la mine, plângând: nu mai poate. Este o bătaie de joc cu Academia. Toată Academia în ce priveşte încadrarea, repartizarea de funcţionari, atribuirea de sarcini este dirijată de Roller, ajutat de o evreică care nu are decât 21 de ani şi care face politică de cadre. Eu m-am opus ca Roller să fie numit academician. Partea proastă este că el ştie că eu m-am opus, pentru că la voi în partid atitudinea mea nu a fost conspirată. Puteam să-l fac eu pe Roller asistent, puteam să-i dăm lui Roller un loc de frunte în Academie, un loc politic de seamă, dar să nu ne batem joc de Academie şi să venim cu Roller răsărit peste noapte, putem spune. Istoria României să n-o mai poată citi nimeni decât din publicaţiile lui Roller...Istoria românilor, dacă nu are pecetea evreului Roller, nu mai poate fi învăţată?...Las la o parte deformaţiile pe care le găsim în istoria lui Roller...Un alt exemplu: Arghiropol a fost la noi secretar general la Preşedinţie. Trei ani de zile l-am folosit pe acest om într-o funcţiune înaltă, ne-a făcut servicii aşa cum i-am cerut şi aşa cum s-a priceput. Nu a avut niciodată o atitudine duşmănoasă. Mi s-a cerut totuşi să-l dau afară pe Arghiropol. Am înţeles dorinţa partidului şi m-am executat. Aflu că Arghiropol trăieşte azi din pomană, nu i se poate găsi un serviciu. Arghiropol, fost secretar general în regimul nostru, trebuie să se ducă zilnic la oficiul de plasare să-şi găsească un loc de muncă. Acum patru zile, a venit plângând la mine: i s-a găsit un loc de muncă, fie portar la U.C.B., fie taxator la tramvai. Dar dacă Arghiropol s-ar chema Haimsohn, ar găsi repede un post foarte bun...Şi tocmai atunci îmi vine Ana Pauker, era la mine acasă pare-mi-se şi îmi spune: Pătrule, vreau să-ţi prezint un tânăr care are să-ţi placă...era viitorul meu secretar general Hodoş, şi el tot evreu...Într-o zi văzându-l că munceşte foarte mult, i-am spus în glumă: dragă Hodoş, ai nevoie de un ajutor, caută-ţi un băiat bun care să te ajute. Hodoş a acceptat această propunere şi, într-adevăr, a doua zi a apărut ajutorul lui, tot evreu...La Lugoj, şeful securităţii este Klink, tot evreu. Dacă vom analiza de ce la un moment dat am avut sute de ţărani fugiţi în munţi şi alăturaţi bandelor lui Uţă, vom găsi că toate acestea se datorează prostiilor, actelor duşmănoase ale lui Klink, care la un moment dat a vrut să aresteze la Teregova vreo 40 de ţărani. Ţăranii au fugit în pădure şi după ei au mai fugit şi alte câteva zeci de ţărani, rudele şi prietenii primilor. Abia după ce am intervenit eu la Teohari (Georgescu n.a.) şi am pus ordine la Teregova, am dat ţăranilor posibilitatea să se reîntoarcă...Fireşte, cu un Klink la Securitate la Lugoj, cu un Epstein în partid la Caransebeş şi cu alţii ca ei la Arte, Academie, Comerţ, Planificare, Industrie, în toată ţara, nu ne putem aştepta decât la consecinţele dezastruoase pe care le constatăm...În magazinele de stat este o cifră recunoscută şi de Ana Pauker, avem 97 % evrei...Ministerul de Externe este plin de evrei, coloana a cincia a pătruns şi acolo..." [7]

NOTĂ:
Prin utilizarea generalizată a termenului ANTISEMIT se comite o eroare/confuzie majoră sistematică. Urmăriţi, vă rog, explicaţiile DEX:
SEMÍT, -Ă, semiți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă și prin aspect fizic, din sud-vestul Asiei, nordul și estul Africii, căruia îi aparțin astăzi arabii, sirienii, evreii etc. 2. Adj. Care aparține semiților (1), privitor la semiți; semitic. - Din fr. sémite.
Sursa: DEX '98
ANTISEMITÍSM s. n. Atitudine (politică, socială etc.) ostilă față de evrei.- Din fr. antisémitisme. (??? s.n.)
Sursa: DEX '98 |
Explicaţiile ambigui menţionate, ale DEX, fac posibilă comiterea unei eroari/confuzii regretabile, frecvent şi deliberat practicată: antisemit = anti-arab, anti-sirian, anti-evreu... (Redacţia)

--------------------------------------------------

[3] Citatele prezentate au fost preluate din Ion Coja, Holocaust în România?, Bucureşti, Editura Kogaion, 2002, pp. 5, 8-9, 13-14. Privitor la delapidările din fondurile destinate deportaţilor din Transnistria, despre care a relatat istoricul Nicolae Minei Grünberg, autorul arată că este vorba şi despre fondurile delapidate de fruntaşi ai evreilor care „dijmuiau" banii trimişi de Joint şi alte organizaţii internaţionale evreieşti.
[4] Este vorba despre acţiuni iniţiate de germani, legionari, funcţionari locali etc. Ele nu erau iniţiate de statul roman. De altfel, în aprilie 1941, un grup de intelectuali legionari au afirmat că rebeliunea legionară îi viza prioritar pe Eugen Cristescu şi Alexandru Rioşanu, pe care îi învinuiau că au luat apărarea „jidoviţilor". Vezi Cristian Troncotă, Eugen Cristescu asul serviciilor secrete româneşti, Bucureşti, Editura ROZA VÂNTURILOR, 1994, p. 75.
[5] Cristian Troncotă, op. cit., p. 8.
[6] Cristian Troncotă, op. cit., p. 118.
[7] Gheorghe Buzatu, Mircea Chiriţoiu, Document inedit, în „Dosarele istoriei", Anul III, nr. 2 (18), footer