Mircea Vâlcu-MehedinţiSpre deosebire de istorici, care interpretează faptele culese din izvoarele vremii, în această colecţie, documentele de arhivă, pe care le public, nu vor fi comentate (interpretate). Voi interveni numai pentru explicitarea celor ce succed. Aşadar, las cititorului libertatea de a le analiza, după propriu-i discernământ. Materialele documentare din aceste „Fonduri" întregesc informaţiile din perioada 1890 - 1950. Majoritatea documentelor sunt culese din Fondurile Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Serviciul Special de Informaţii, Corpul detectivilor, Ministerul de Interne, Direcţia Generală a Poliţiei, Casa Regală, Monitorul Oficial. Documentele respective sunt reproduse întocmai după originalul existent în dosarele Arhivei Naţionale - Direcţia Arhive Istorice Centrale. Nu am adăugat nici o virgulă, nu am făcut nici o corectură, nici chiar ortografică. Am eliminat, totuşi, frazele de prisos lăsând, pe cât mi-a fost posibil, esenţialul din lucrarea respectivă; spaţiul cărţii nu-mi permitea să o public în întregime. Datorită faptului că informatorii şi agenţii de siguranţă au fost (şi sunt şi astăzi) din toate mediile sociale, nu trebuie să avem pretenţia ca vocabula lor să fie scrisă - în notele respective - corect, gramatical. Nota trebuia să aibă o singură calitate: să conţină adevărul. Foarte multe din aceste documente, redate în prezenta lucrare, sunt rapoarte ale agenţilor de siguranţă, poliţailor, referate şi dări de seamă ale comisarilor speciali sau şefilor de brigăzi şi divizii de siguranţă. (La fiecare „Notă" a agentului din D.P.S.G. sau din S.S.I. sau din C.D., am trecut codul agentului – care consta dintr-un număr sau un nume codificat, de cele mai multe ori indescifrabil (am găsit multe „note" pe care nu era scris nici codul şi nici numărul „notei"), iar la sfârşitul fiecărui referat, raport sau dare de seamă, am trecut numele cu care era semnat documentul (Repet: unele nume nu sunt citeţe sau alte referate sunt nesemnate). Spre edificarea cititorului (cine doreşte să cerceteze înscrisul complet), am trecut la nota de subsol denumirea fondului de arhivă, numărul şi anul respectiv al dosarului. Am cercetat numai aceste fonduri de arhivă, precum şi interpelările deputaţilor de seamă, deoarece rapoartele, notele, telegramele cifrate sau necifrate, referatele şi dările de seamă - adresate Directorului General al Siguranţei sau Şefului Serviciului Special de Informaţii -, întotdeauna au reflectat realitatea pură (obiectivă); este de la sine înţeles că documentele oficiale din administraţia de stat, „nu puteau cădea în greşeala de a critica regimul politic existent, la putere", iar publicaţiile apărau interesele patronului respectiv sau ale oficialităţii, deci erau subiective, de aceea nu le-am socotit drept material documentar credibil. Aşadar, acestea nu au făcut obiectul colecţiei.

Subliniez: Funcţionarii de siguranţă erau obligaţi să raporteze ceea ce au constatat la „obiectivul" încredinţat lor spre supraveghere. Acest deziderat constituie şi astăzi - ca de totdeauna, exceptând perioada din ţara noastră între anii 1946 şi 1990 - „legea strictă a oricărui organ de spionaj sau contraspionaj din lume". Informaţie corectă înseamnă putere. Statul care nu stăpâneşte informaţia este un stat mort. Având o informaţie nealterată de subiectivism, conducerea statului poate lua măsurile de rigoare (măsuri de apărare sau contraatac). Această regulă este valabilă, atât pe timp de pace, cât şi în război - fie el rece sau cald. De aceea am ales, ca o cale de cunoaştere a adevărului nud, publi¬carea unor documente esenţiale din respectivele fonduri de arhivă. Redau mai jos, articolul pe care l-am intitulat „Scurt istoric al P.N.Ţ."

Situaţia internă a României prezentată de conducerea partidului Naţional-Ţărănesc. [ ]

PNŢ este format la originea sa din două partide, naţional şi ţărănesc. Cel dintâi a fost creat în Transilvania, acum aproape un secol. El a avut îndoitul caracter, de revoluţionar şi naţional [...], a condus revoluţia dela 1848 [...], a organizat rezistenţa Românilor contra agresiunii maghiare, precum şi ultima revoluţie, în 1848, care s'a încheiat cu eliberarea Transilvaniei. Conducătorul revoluţiei din 1918 a fost dl. Iuliu Maniu, unul din creatorii României Mari şi preşedintele PNŢ. [...]. Ceace este necesar să se reţină acum, priveşte numai origina şi acţiunea revoluţionară a lui, atât pe plan naţional cât şi pe plan social. [...]. Partidul Ţărănesc îşi are obârşia în stările sociale din vechiul regat. Până la 1918, structura socială a vechiului regat era mai degrabă semi-feudală. Pe de altă parte latifundiile continuau să existe, numeroase, alături de o ţărănime săracă, fără pământ şi analfabetă, iar pe de altă parte burghezia era, încă, în formaţie. Ea se compunea mai ales din funcţionari şi din afacerişti pe socoteala Statului. Era firesc ca din timp în timp să isbucnească răscoale ţărăneşti, cum a fost cea din 1907. Era de asemenea natural ca în sânul ţărănimii să se desvolte şi curente politice. Aici este origina partidului ţărănesc, ale cărui începuturi sporadice sunt dela sfârşitul veacului trecut, dar a cărui închegare se face abia după primul război mondial. Personalitatea proeminentă, în jurul căreia se desvolta acest partid era domnul Ion Mihalache [...] lupta politică [...] este dusă de cele două partide în colaborare, până în 1926, când ele fuzionează şi crează partidul naţional-ţărănesc [...]. Obiectivele programatice ale PNŢ sunt azi mai la stânga decât ale labour-party-ului englez. [...]. La 1928 noul partid a format Guvernul. [...]. Guvernarea a fost intermitendă şi de scurtă durată, fiindcă între timp venise în ţară Regele Carol II, care luă locul fiului Său. Noul Rege era un om influenţabil, orgolios, grandoman, cu înclinări autoritare. El urmări instaurarea unui regim personal. Unul din primele mijloace întrebuinţate în acest scop a fost intriga între oamenii politici şi divizarea partidelor. El ataca - cu aceste mijloace – partidele naţional-ţărănesc şi liberal. PNŢ luă poziţie contra politicii Regelui Carol. Acesta reuşi să abolească regimul constituţional şi să-l înlocuiască cu o tiranie personală, coruptă şi abjectă, ca toate tiraniile.

Carol al II-lea credea că este în nota vremii, de aceea el detaşă România de alianţele ei fireşti şi o integră în Axă. Aceasta nu a fost suficient ca să evităm arbitrajul dela Viena, prin care am pierdut Ardealul de Nord, tratatul dela Craiova, prin care am fost siliţi să cedăm Dobrogea de Sud şi în sfârşit să evacuăm Basarabia şi Bucovina de Nord. Dezastrul ţării provoacă abdicarea lui Carol. Antonescu a fost beneficiarul acestor evenimente. El a călcat cuvântul dat lui Maniu, de a reface un guvern naţional. Antonescu, militar ambiţios, pentru a rămâne stăpân pe situaţie, se uni cu legionarii contra partidului naţional-ţărănesc. /Spusele referitoare la Antonescu nu sunt adevărate. Antonescu i-a invitat la guvernare şi pe Maniu şi pe Brătianu, dar aceştia au refuzat propunerea. Era mai uşor să stai deoparte şi să critici, decât să pui umărul la o guvernare deosebit de grea, din acele vremuri. Antonescu nu a fost niciodată împotriva partidelor istorice, atât Maniu cât şi Brătianu puteau merge oricând doreau la el. Maniu i-a trimis chiar şi scrisori cu critici, referitoare la unele aspecte ale conducerii lui Antonescu. Cei doi (Maniu şi Brătianu), şi membrii partidelor lor, nu au suferit cu nimic de pe urma regimului Antonescu. Când au venit comuniştii la putere, au fost arestaţi mii de ţărănişti (mai puţin liberali, care întotdeauna au lăsat-o mai uşor cu criticile contra puterii). Antonescu nu a arestat niciunul. Cei care au fost ucişi de legionari, la Închisoarea Jilava, au fost masoni. Toţi. Ucişi fără ştirea lui Antonescu, el fiind plecat din ţară. Chiar şi Preşedintele Federaţiei Uniunilor Evreieşti, avea acces la Mareşalul Ion Antonescu. În volumul 14 „Antonescu. Guvernarea sa" şi volumul 16 „Situaţia Evreilor" public câteva documente originale, scrisori critice ale Preşedintelui Federaţiei către Mareşalul Ion Antonescu, referitoare la unele măsuri potrivnice evreilor, luate de către legionari. De fiecare dată, Antonescu a numit o comisie - din care făcea parte şi un evreu, numit de Federaţie - pentru cercetarea celor sesizate, Antonescu luând, bineînţeles, măsuri împotriva vinovaţilor. Sunt documente de arhivă, originare, nu fapte inventate de-ale evreilor de astăzi. Eu am scrisoarea lui Antonescu trimisă celor doi (Maniu şi Brătianu) în care le scrie că s-a aliat cu legionarii, fiindcă cei doi au refuzat guvernarea alături de el. Scrisoarea a apărut şi pe Internet, de aceea consider că nu mai este necesar să o public şi eu – (n.a.).

Aceasta a schimbat de adversar continuând de acum încolo lupta contra lui Antonescu şi a legionarilor. La 22 Iunie 1941, Antonescu aruncă ţara în război contra Uniunei Sovietice. /Iar un neadevăr. Fostul Rege Mihai era Comandantul Suprem, iar Generalul Ion Antonescu era doar Comandantul Armatei; dacă regele nu dorea război contra aliaţilor, trebuia să dea ordin pentru aceasta. Puţini ştiu că fostul rege Mihai a fost avansat Mareşal, de către Consiliul de Miniştri, înaintea Generalului Ion Antonescu. În volumul 12 "Regele", public documentul respectiv – (n.a.).Acum începe marea tragedie a României, a cărei perspective îngrozea întreaga naţiune. Domnul Maniu s'a făcut imediat ecoul acestei îngrijorări şi a prezentat – puţine zile mai târziu – lui Antonescu un protest, contra trecerei trupelor române peste Nistru. [...]. Când se va scrie istoria celor patru ani, 1941-1944, se va vedea că până în Iunie 1944, singur Partidul Naţional Ţărănesc şi preşedintele său – ajutat de partidul liberal – au pregătit eşirea ţărei din război şi alipirea ei de Naţiunile Unite. (Există documente ale Serviciului Special de Informaţii, în care i se raportează lui Antonescu, absolut toate acţiunile întreprinse de către Maniu şi aliaţii săi, pentru întoarcerea armelor contra Germaniei, dar, aceasta, spre sfârşitul războiului, când se vedea clar că Germania va pierde, că pe la început şi la mijloc, n-au îndrăznit să comploteze - n.a.). Evoluţia evenimentelor până la 5 Noembrie 1944. Cu puţin timp înainte de 23 August 1944 [...] PNŢ şi-a asociat, pe lângă liberali, pe social-democraţi şi comunişti. Aceştia din urmă au fost inexistenţi în tot timpul regimurilor tiranice ale lui Carol II şi Antonescu, sau cel mult au servit ca agenţi informatori ai Siguranţei Statului. Totuşi, puţinii comunişti, care existau în România /mai mult evreii erau comunişti - n.a./, au început să creeze la începutul anului 1944 acele dubluri ale lor ce au apărut în toate statele din Sud-Estul european. Aceste dubluri aveau [...] un îndoit rol. Ele trebuiau să umple golul lăsat prin dispariţia formaţiunilor politice de dreapta şi să camufleze pe comuniştii, faţă de care popoarele din Sud-Est aveau mare aprehenziune. Aşa au apărut „Uniunea Patriotică" [...], „Frontul Plugarilor" [...], „Apărarea Patriotică". Conducătorii acestor grupări sunt comunişti şi fac parte din conducerea superioară a Partidului Comunist. Organizaţiunile sunt întrunite în Frontul Naţional Democratic (FND), din care fac parte şi Social-Democraţii. Înainte de 23 August 1944, ţărăniştii au iniţiat un front democratic. Comuniştii au încercat să introducă în front şi anexele de mai sus. N-au reuşit. Se constitue astfel, la 22 Iunie 1944, Blocul Naţional Democrat, format din PNŢ, PNL, PSD şi PC. Blocul sprijină guvernul prezidat de Generalul Sănătescu, care a dat lovitura dela 23 August, /subl.n./ rămânând la guvernare până la 5 Noembrie 1944. În această perioadăcomuniştii creează în fiecare fabrică, întreprindere etc. „comitetele de fabrică", pentru organizarea de manifestaţii contra guvernului (subl.a.).

Pe de altă parte organizează ocuparea prin violenţă a prefecturilor şi primăriilor din toată ţara. (subl.a.) Spre sfârşitul lui Octombrie anarhia este în plin. Datorită presiunilor străzii, guvernul Sănătescu demisionează, formând al doilea guvern Sănătescu, compus din 5 reprezentanţi PNŢ, 4 liberali şi 6 din FND (comunişti). Aceste partide încheie un pact: comuniştii vor dezarma gărzile lor, se va intensifica efortul de război al României, se va executa armistiţiul, orice reforme sociale fiind amânate până la încetarea ostilităţilor, se va înceta ocuparea prin violenţă a prefecturilor şi primăriilor şi păstrarea ordinei interne. Niciuna din aceste condiţii nu-i respectată de către comunişti. (subl.a.) Nedezarmându-şi gărzile, ministrul de interne intervine. Se crează astfel primul conflict cu comuniştii (Bodnăraş), după o săptămână de la constituirea noului guvern Sănătescu. Atacurile comuniştilor asupra prefecturilor şi primăriilor continuă. Se hotărăşte de către Consiliul de Miniştri numirea prefecţilor şi primarilor, prin acordul grupărilor din guvern. Acţiunea este sabotată de comunişti. Un incident între doi beţivi, într-o cârciumă, dă pretext comuniştilor să-l declare pe ministrul de interne (N. Penescu - ţărănist) „asasin". Muncitorimea este scoasă în stradă. Guvernul Sănătescu demisionează. Se constitue guvernul Rădescu, cu aceiaşi miniştri, excluzându-l pe ministrul de interne şi război. Comuniştii nu reuşesc să pună mâna pe aceste ministere. Primul Ministru preia internele, dar este atacat în presă de secretarul comunist de la Interne - Teohari Georgescu (pe nume adevărat: Samuil Tescovici - n.a.). Primul Ministru dă un decret-lege desfiinţând toate subsecretariatele Ministrului de Interne. Teohari Georgescu refuză părăsirea ministerului. Presa comunistă îl atacă pe Primul Ministru, concomitent cu suprimarea presei de dreapta, de către Sindicatul Artelor Grafice. La 6 Martie 1945 se constitue Guvernul Groza. Guvernele SUA şi Marii Britanii nu recunosc cabinetul Groza. (subl.a.) Se încep astfel acţiunile de comunizare a administraţiei de Stat, a armatei, a jandarmeriei, a magistraturii, a învăţământului, se suprimă dreptul la întruniri, a presei de opoziţie, se dă frâu liber abuzurilor, teroarei, se înfiinţează lagărele comuniste, (subl.a.) Tribunalul Poporului, amestecul străin (al ruşilor) şi reacţiunea populară în toate acestea.

Comunizarea administraţiei. Se continuă atacarea prefecturilor şi primăriilor, fiecare judeţ devenind administraţie autonomă (crea şi încasa impozite, numea pe judecătorii poporului, pe profesori, medici, poliţai, gardieni publici, etc., toţi ai poporului). Totodată se acaparează ministerele de interne (Teohari Georgescu) şi de război. Teohari Georgescu numindu-i pe prefecţii comunişti din cele mai rele şi incompetente elemente, dispreţuite de populaţie. (subl.a.) Acestea sunt totdeauna cele mai zeloase, mai ales că niciodată nu pot spera la vreun loc de conducere în societate. Odată ajunse la locurile de conducere au început terorizarea şi flămânzirea populaţiei (subl.a.) pe care erau chemate s'o administreze. Aşa de pildă, fiecare sat trebuia să dea lunar o cotă de vite cornute, cai, oi, lapte, unt, brânză, grăsimi, făină, etc., pentru executarea armistiţiului şi întreţinerea trupelor sovietice (două milioane de ostaşi). Guvernul Rădescu demisionează, în urma cererii formale şi violente făcute de Andrei Vâşinski, Comisar Adjunct al afacerilor externe al Uniunii Sovietice. M.S. Regele este ameninţat cu înlăturarea dacă nu constitue un guvern al FND, prezidat de dr. Petru Grozea. Pentru a se da o aparenţă de guvern reprezentativ, în sensul rezoluţiilor de la Yalta, se introduc în Cabinet Tătărăscu şi doi amici ai săi, ca miniştri de Finanţe şi Economie Naţională şi un fost naţional-ţărănist, fără nici o situaţie în PNŢ, ca ministru al Cooperaţiei. (Tătărescu se mai făcuse odată unealta unei tiranii). În final, întreg aparatul administrativ este „epurat" sau „comprimat" şi trece astfel sub controlul comunist. Comunizarea justiţiei. Se întrebuinţează, în general, aceleaşi mijloace. Legea epurării magistraţilor a fost folosită ca prim mijloc pentru eliminarea din magistratură a elementelor care ar fi putut opune rezistenţă acţiunii partidului comunist. Legea nu reuşeşte, în cea mai mare parte a magistraţilor, de aceea, ministrul de justiţie, Pătrăşcanu, face o lege prin care se suspendă inamovibilitatea magistraturei pe termen limitat. Astfel s'au îndepărtat de la Curtea de Casaţie, Curtea de Apel şi Tribunale, cei mai buni magistraţi. Aceştia sunt înlocuiţi cu magistraţii care au făcut declaraţii de devotament faţă de regim sau cei consideraţi ca asimilabili. Parchetele şi celelalte instanţe suferă aceleaşi modificări. Magistratura trebue să judece nu în conformitate cu legea, ci în sensul „intereselor poporului". Se creează „Tribunalul special al Poporului" pentru judecarea „criminalilor de război şi al celor vinovaţi de dezastrul ţării". Ulterior legea care organiza acest tribunal, a fost modificată în sensul că sunt asimilaţi criminalilor de război acei care ar combate regimul „democratic".

Primele condamnări la moarte sunt pronunţate nu atât contra adevăraţilor criminali de război, ci îndeosebi împotriva generalilor, pentru a răspândi teama în armată şi a grăbi astfel comunizarea ei. Constituţia oprea legificarea pedepsei cu moartea, dar Înalta Curte de Casaţie a respins recursul făcut de primii condamnaţi la moarte de către acest tribunal, şi prin care se cerea declararea de neconstituţională a legei. M.S. Regele a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. (Dar după acceptul tacit al său de asasinare a patrioţilor de frunte, naţionalişti - n.a.).

Comunizarea învăţământului Şi aici s'a aplicat legea epurării. Ministrul Educaţiei Naţionale este membru P.S.D., care duce o activitate în sânul partidului de desfiinţare a social-democraţiei şi de fuziune cu comuniştii. Are un dublu obiectiv: Captarea corpului didactic (profesori universitari, secundar şi de învăţământ primar) şi schimbarea totală a bazelor învăţământului, în general, în scopul de a se crea o ambianţă comunistă în tineret. S'a încercat coruperea corpului profesoral prin aceleaşi mijloace clasice: ameninţări şi avantagii. În ceea ce priveşte metodele întrebuinţate pentru a se educa în sens comunist tineretul, ele au fost aceleaşi de care s'au servit naziştii în Germania, pentru a crea o anumită mentalitate noilor generaţii.

Comunizarea armatei. Efortul României în războiul contra Germaniei a fost considerabil. El trebuie cu atât mai mult apreciat, cu cât în acelaşi timp ţara era obligată să execute clauzele severe ale armistiţiului. Contrar stipulaţiilor armistiţiului, armata română a fost obligată să-şi reducă materialul de război prin predarea în totalitate sau în parte a armamentului nostru. De asemenea, după 23 August 1944, multe divizii româneşti au fost capturate de ruşi şi efectivele luate ca prizonieri de război, cu toate că se alăturaseră trupelor sovietice. (subl.n.). Mii de ostaşi români - ofiţeri şi soldaţi - au fost trimişi în minele din Siberia, de unde doar câţiva s-au înapoiat în ţară, majoritatea murind de foame, frig etc. din cauza condiţiilor inumane de muncă - (n.a.). La sfârşitul lui Februarie 1945, Comandamentul Sovietic a dezarmat toate trupele române din Bucureşti. În timp ce armata română se umplea de glorie pe câmpiile Ungariei, pe străzile Budapestei, sau în munţii Cehoslovaciei, camarazii lor din Garda Regală şi unităţile aflate în Capitala ţării erau umilite. (subl.a) Comuniştii voiau să fie stăpâni la Ministerul de Război. Ei au găsit pe generalul Vasiliu-Răşcanu, ofiţer fără valoare militară şi care avea un dosar privitor la speculaţii ilicite cu devize - care s'a oferit să execute ordinele, ori de unde ar fi venit, cari urmăreau dezarmarea morală a armatei române. Armata rusă a capturat mare parte din armata română - cu tot materialul care se afla la 23 August 1944 pe frontul din Moldova - deşi convenţia de armistiţiu semnată la 12 Septembrie proclama că Romănia încetând ostilităţile împotriva Naţiunilor Unite, a început războiul contra Germaniei. În vreme ce armata română, care executase ordinele Regelui, (aici se pune o întrebare foarte importantă: Dacă armata română executa ordinele Regelui, de ce Mareşalul Antonescu a fost asasinat de către bolşevici, fiind socotit criminal de război, fără ca Regele să-i comute pedeapsa? Regele, în loc să fie tras la răspundere pentru decretarea războiului împotriva URSS-ului şi Occidentalilor, el fiind, conform Constituţiei, Comandantul Suprem al Armatei şi, totodată, el era singurul ce putea declara război sau pacea; nu primul ministrul, adică Ion Antonescu! a fost decorat cu cel mai înalt ordin sovietic, a fost cadorisit şi cu două avioane? – (n.a.) - dezarmată, se îndrepta spre lagărele de prizonieri, /iar, în acelaşi timp – (n.n.) o divizie, formată din prizonieri români, denumită Tudor Vladimirescu, venea spre ţară îmbrăcată în uniformă sovietică şi înzestrată cu armament sovietic. (subl.a.).
Mai târziu, a fost adusă în ţară încă o divizie, denumită „Horia, Cloşca şi Crişan" Aceste două mari unităţi au constituit nucleul viitoarei armate comuniste. Ele au devenit pepiniera „comisarilor politici" (politruci - n.a. ), destinată să bolşevizeze trupele întoarse de pe front. Ministrul de război, Vasile Răşcanu, a „epurat" armata de „reacţionari" şi a făcut o nouă încadrare.
Dezorganizarea şi comunizarea jandarmeriei şi poliţiei. Cheia de boltă a acţiunei de comunizare forţată a ţărei este M.I. Tirania comunistă nu putea apăsa poporul românesc, fără să aibă la dispoziţie aparatul poliţienesc, jandarmeria şi concursul parchetelor civile. Iniţial s'a aplicat legea epurării funcţionarilor publici, pentru a se elimina din poliţie funcţionarii compromişi în timpul regimului Antonescu.
Teohari Georgescu, ajungând ministru, în afară de cei compromişi i-a îndepărtat din funcţii pe cei capabili, dar şi pe cei care nu dădeau garanţii totale de adeziune la noul regim. În locul lor au fost numiţi comunişti fără nici o pregătire intelectuală şi profesională (ca în aparatul administrativ, magistratură, economie, armată, învăţământ etc.). Posturile cele mai înalte din Siguranţa Statului şi Prefectura Poliţiei au fost ocupate de comuniştii cei mai fanatici. Aceştia aveau să dezlănţuie teroarea cea mai crâncenă, în deosebi contra naţional-ţărăniştilor. /Printre aceştia se aflau şi tatăl lui Petre Roman şi al lui Tismăneanu - n.a.). În jandarmerie s'au aplicat aceleaşi metode de „democratizare" ca în armată.
Suprimarea drepturilor de întrunire ale PNŢ. După interzicerea presei naţional-ţărăniste (înainte de 6 Martie - n.a.) şi a adunărilor, s'a dezlănţuit prigoana împotriva membrilor de partid. Se rechiziţionează sediile, se fac arestări masive în mijlocul nopţii, se reînfiinţează lagărele pentru adversarii politici. Cuvântul „reacţionar" cuprinde cu el tot ceeace este contrar comunismului şi „democraţiei", în înţelesul comunist al termenului.
Se fac diferite provocări (la sediile PNŢ se introduc diferite pachete cu manifeste contra guvernului), se arestează şi se deţin în beciurile Siguranţei şi Poliţiei, fără emiterea vreunui document oficial, a o mulţime de tineri din PNŢ, ca şi cei care încearcă sau se adună în vreo sală publică. Sunt mii de astfel de cazuri. Abuzuri, lagăre, teroare.

Notă:
Articolul prezentat este inclus în Colecţia: „Dezvăluiri - Faţa necunoscută a Istoriei României. Memoria Istoriei", Editura Mircea Vâlcu-Mehedinţi.

----------------------------------
[ ] F.C.R. Diverse, dosar 6 (fără dată)