Revista Art-emis
Drepturile şi interesele permanente ale României (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu   
Joi, 29 Septembrie 2011 18:51
Buzatu GheorgheDrepturile şi interesele permanente ale României din perspectiva reglementărilor internaţionale, a realităţilor istorice şi geopolitice [1]

„Fii om, fii drept şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor intrigilor şi urilor, este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată." (Ion Antonescu, 1 ianuarie 1941)

Nu va fi linişte în acest colţ al Europei, – şi nu va fi dreptate adevărată în lume, - cât timp nu se va face sau nu-şi va face dreptate Poporul Românesc. Şi se va face. (Ion Antonescu, 25 martie 1941)

După 1918, „noi – consemna, în zilele care precedau nemijlocit prăbuşirea ROMÂNIEI MARI în 1940, eminentul publicist care era Romulus Seişanu, autorul celui dintâi Atlas istoric, geopolitic şi etnografic al României[2] şi cel care avea să fie condamnat în 1945 în aşa-zisul proces al ziariştilor de către oribilul „Tribunal al Poporului", dimpreună cu Nichifor Crainic, Radu Gyr, Stelian Popescu, Pamfil Şeicaru, Pan Vizirescu, Romulus Dianu ş.a. – nu ne-am mărit Ţara, nici prin anexiuni forţate, nici prin cuceriri, nici prin nesocotirea voinţei populaţiunilor din teritoriile alipite. Noi am liberat ce a fost înlănţuit; am unit ce a fost despărţit prin silnicie; am sfărâmat hotarele nefireşti şi le-am înlocuit cu cele fireşti şi drepte; am pus pământul nostru strămoşesc sub domnia celor în drept să-l stăpânească; am aşezat pe temelii solide şi nepieritoare aşezământul armonios al Statului unitar român, şi am dovedit că urmărim o politică de pace şi de bună înţelegere cu toţi vecinii, dar şi o politică de veghe necurmată la frontiere"[3]. În context, se reţinea recunoaşterea ilustrului geograf francez Emmanuel de Martonne în sensul că „dintre toate ţările create în Europa, sau transformate după război [1914-1918], forma cea mai fericită o are România, căci ea se apropie de un cerc, adică de figura care are cea mai mare suprafaţă şi cel mai mic contur. Or, conturul sunt frontierele sale. Avem de-a face cu un Stat bine condiţionat: o ţară completă cu munte, câmpie, coline, regiuni forestiere şi descoperite, agricole, pastorale şi industriale"[4]. La scurt timp după dezastrul din 1940, România, mutilată şi batjocorită, complet izolată în exterior, grav ameninţată pe plan intern şi internaţional dinspre imperialismele mari sau mici, vecine sau mai depărtate, avea să fie cuprinsă - nu fără voinţa proprie a Generalului/mai apoi a Mareşalului Ion Antonescu, şeful Guvernului şi Conducătorul Statului Român – de vâlvătăile Războiului Mondial din 1939-1945, cea mai mare conflagraţie militară a tuturor timpurilor.

În desfăşurările politico-diplomatice şi militare intervenite, nimic n-a fost întâmplător. Întrucât, pentru a reintra în deplinătatea drepturilor sale istorice, grav încălcate în 1940, pentru refacerea unităţii naţionale integrale şi pentru afirmarea intereselor sale fundamentale, România, cu începere de la 22 iunie 1941, a participat la conflictul mondial din 1939-1945. Chiar dacă alături de Reichul lui Adolf Hitler, un aliat cu siguranţă incomod şi compromis, hrăpăreţ şi detestat, la nivel naţional ori mondial. Se adaugă precizarea, numaidecât necesară şi logică, în ordinea lucrurilor, că, de partea cealaltă, Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii, de exemplu, aliindu-se cu Stalin împotriva lui Hitler, n-au făcut cumva o „alegere" ceva mai ... fericită! Dar, se vede cât de colo, triumfase, cum altfel la vremuri de restrişte, străvechiul adagiu: La război ca ... la război! Iar, pentru această situaţie, României avea să i se afle culpa finală. Aceea că, în vreme ce Naţiunile Unite, în frunte cu SUA, URSS şi Marea Britanie, au repurtat victoria în 1945, România – deşi a susţinut şi a fost susţinută de o serie de „aliaţi" europeni, în marea lor majoritate (Hitler, Mussolini şi vasalii lor), exceptându-l pe Mannerheim, odioşi sau, cel puţin, deocheaţi[5] – l-a pierdut. Or, după cum e stabilit cu rigurozitate în istorie, „dreptul" obligatoriu la judecată nu aparţine decât învingătorilor; niciodată şi nicidecum celor învinşi! Dar, deşi angrenaţi în război, unul mondial şi total în toate privinţele, de prin 1942-1943, după unele succese militare şi politico-diplomatice iniţiale, lipsiţi şi de şanse, Bucureştii s-au preocupat să prepare temeiurile păcii ce avea a succede războiului în plină desfăşurare. Mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, ca vicepreşedinte al Guvernului şi titular al departamentelor Afacerilor Străine şi Propagandei Naţionale, au afirmat cu tărie, la Bucureşti sau în faţa liderilor de la Berlin, că românii nu-s „un popor de misiune mondială"[6], dar au identificat „traiectoria" neamului ca fiind una de factură şi proporţii europene[7]. S-a cristalizat, în consecinţă, ideea că, indiferent de cursul şi de soarta ostilităţilor, România nu-şi putea îngădui a se dezinteresa de pacea de mâine[8], impunându-se o acţiune conjugată vizând, în esenţă, două obiective: – unul propagandistic şi, celălalt, organizatoric, de documentare. Devansând oarecum lucrurile, vom preciza că, la 6 martie 1943, Mihai Antonescu a motivat necesitatea absolută de a se începe „a pregăti, într-un sistem organizat, întregul material documentar cu care Ţara noastră, de o parte, să-şi desăvârşească propaganda internaţională, iar, pe de altă parte, să-şi pregătească apărarea drepturilor şi înfăţişarea revendicărilor sale la Conferinţa de Pace (subl. ns.)"[9].

În aprecierea faptelor, trebuie luat în consideraţie acest element decisiv, şi anume că iniţiativele ministrului de Externe al României şi-au avut sorgintea şi s-au desfăşurat nu în perioada în care situaţia pe Frontul de Est era defavorabilă forţelor Axei, ci, din contra, atunci Wehrmachtul şi trupele aliate dispuse pe teritoriul URSS se aflau în culmea expansiunii şi succeselor lor, o dată cu declanşarea şi desfăşurarea ofensivei spre sud-est (28 iunie – 18 noiembrie 1942)[10]. Evident preocupat de destinul României în perspectiva războiului şi a organizării lumii postbelice, Mihai Antonescu a opinat – apreciem – cu sinceritate atunci când a precizat: „... Toţi avem datoria să înţelegem că reorganizarea europeană depinde de puterea cu care fiecare stat va şti să-şi afirme nu numai pe câmpurile de bătaie puterea şi prezenţa lui, dar depinde şi de metoda, de puterea de persuasiune, de forţa de convingere şi de prezentare a adevărului, a rosturilor şi răspunderilor pe care se va rezema ordinea Europei de mâine. Poporul român are toate însuşirile pentru ca să contribuie la ordinea de mâine, la reconstrucţia Europei, pentru că este un popor curat, întreg, cu puteri de muncă şi cu puteri de jertfă. Depinde prin urmare de apărarea pe care o facem drepturilor lui ca să-i aşezăm destinul în matca pe care Europa o va deschide popoarelor de mâine (subl. ns.)"[11].

„Fiecare popor are drepturile şi îndatoririle sale. Să se respecte drepturile noastre şi ale fraţilor noştri, aflaţi azi în afara graniţelor noastre, după cum noi respectăm pe ale străinilor, rămaşi în interiorul graniţelor noastre. Mai puţin decât atât nu ni se poate pretinde şi mai mult decât atâta nu putem da." (Ion Antonescu, 8 decembrie 1940)

Maresalul Antonescu si Mihai Antonescu in BanatPotrivit documentaţiei existente, în fapt Mihai Antonescu (foto alaturi de maresalului Ion Antonescu, la o vizita in Banat), deja la 18 mai 1942 avansase, în cadrul Consiliului de Miniştri, o serie de instrucţiuni pentru constituirea organismului destinat să se ocupe, prioritar şi exclusiv, cu problemele pregătirii participării României la viitoarea Conferinţă de Pace. Preparativele anticipate au rezultat direct din experienţa Congresului Păcii de la Paris din 1919-1920, precum şi din exemplul oferit pe atunci de diplomaţia horthystă, în privinţa căreia Mihai Antonescu aflase că, „în pivniţele Ministerului Afacerilor Străine ungar şi într-o clădire specială la Budapesta, Ungaria are pregătite sute de volume cu tot materialul pentru Conferinţa de Pace, orişicare i-ar fi tendinţa"[12]. Constatând că noi „nu ne-am trezit"[13], liderul diplomaţiei române a decis că sosise momentul pentru ca să se „treacă serios" la muncă[14]. Realităţile momentului erau tragice în viziunea demnitarului: „ ... Cu pământul frânt, cu graniţele sfâşiate, prăbuşiţi în mândria şi în drepturile noastre, – încă stăm într-o beatitudine şi aşteptăm ca alţii să ne facă istorie?! – fie de pe malurile Tamisei, fie de la Directoratul lui Auswärtiges Amt[15], fie de la Roma, fie de la Moscova", de unde şi concluzia naturală care se impunea: „Neamul românesc nu trebuie să-şi împrumute conştiinţa din capitalele lumii, ci trebuie să-şi trăiască conştiinţa propriei lui răspunderi (subl. ns.)"[16]. Organismul în sarcina căruia au fost concentrate preparativele în vederea forumului mondial postbelic a fost denumit simplu – Biroul Păcii[17], deşi ulterior (1942-1944) s-au făcut adesea referiri fie la o Comisie[18], la un Consiliu[19] sau la un Oficiu de Studii, care însă, trebuie precizat pentru evitarea confuziilor, au reprezentat segmente şi n-au acoperit niciodată întregul. Beneficiind de toată susţinerea Mareşalului[20], Mihai Antonescu a procedat, în iunie-iulie 1942, la organizarea şi impulsionarea Biroului Păcii[21] potrivit unor principii dezvoltate atât în şedinţa de constituire a organismului din 16 iunie 1942[22], cât şi la reuniunile unora dintre comisii[23]. Răspundem cu toţii – a insistat Mihai Antonescu – pentru „pregătirea materialului pentru apărarea drepturilor noastre şi înfăţişarea revendicărilor româneşti în faţa Conferinţei de Pace (subl. ns.)"[24]. Sub aspect doctrinar şi organizatoric, discursurile rostite de Mihai Antonescu la reuniunile din 16 iunie 1942[25], la fondarea Biroului Păcii, şi, mai ales, la 19 august 1942[26], în cursul dezbaterilor vizând strângerea materialului documentar pentru Conferinţa Păcii[27], au fost fundamentale[28]. Reţinem formularea scopului acţiunii, motivată din start, adică la 16 iunie 1942, în prezenţa a numeroşi invitaţi de prestigiu (miniştri şi oameni de ştiinţă şi cultură, diplomaţi, ziarişti)[29]: „Domnilor Miniştri, Domnilor, un dicton bătrân şi plin de înţelepciune spunea: «Si vis pacem para bellum». Cred că la acesta omul modern trebuie să adauge un nou dicton: Dacă vrei să câştigi războiul, trebuie să pregăteşti pacea (subl. ns.)"[30].

Au existat, în condiţiile precizate, temeiuri serioase, pentru care, în cazul membrilor Biroului Păcii, acesta a rămas în memoria lor drept Comisia Mihai Antonescu. Se impune a preciza, în acest loc, că, opera încredinţată Biroului Păcii şi membrilor comisiilor sale a fost de excepţională semnificaţie politico-diplomatică, ştiinţifică şi naţională, cu rezultate eficiente în perioada următoare, la fel a fost surprins cu realism misiunea ce incumba viitorului forum mondial, care trebuia să ajungă la o „soluţiune de echilibru"[31]. A funcţionat cu siguranţă şi o deficienţă majoră a sistemului conceput provenind direct din viziunea iniţiatorului care, situând Germania lui Hitler în centrul demonstraţiilor şi aşteptărilor[32], o trecea deja între învingători. Ceea ce nu a fost cazul! Cu toate acestea, posibilitatea de-a expune şi acţiona sau de a se manifesta, o dată mai mult şi mai stăruitor, pentru apărarea intereselor distincte ale României a fost importantă, pe alocuri chiar decisivă, faptul atestând, în ultimă instanţă, că ţară nu era ocupată de Axă, ci satelit al sistemului, cu o anume libertate de acţiune, pe plan intern sau extern[33]. Cu titlu de exemplu, reamintim că, pentru susţinerea declaraţiilor sale, Mihai Antonescu a pus, el însuşi, la dispoziţia Biroului Păcii[34] numeroase documente privind negocierile sale cu liderii nazişti, iar dintre acestea desprindem scrisoarea nr. 74 865 trimisă la 10 octombrie 1941 pe adresa lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucureşti (1941-1944). Documentul în discuţie cuprindea o tulburătoare pledoarie pentru Transilvania, amintindu-ne astăzi nouă – indiscutabil şi semnatarului, la vremea lui – de declaraţia celebră a lui N. Titulescu din 1915 pe aceeaşi temă, pe care în fapt o imita: „ ... De la Mareşalul Antonescu, mândria Neamului şi expresia lui, până la cel din urmă cetăţean al acestei Ţări, nu este unul singur care să se dezonoreze, trădând drepturile României asupra Transilvaniei. Ardealul - atenţiona expeditorul - nu este pentru noi, Domnule Ministru, un pământ, un teritoriu.
Ardealul este cetatea în care am trăit şi am suferit două mii de ani.
În Carpaţii Ardealului ne-am zidit viaţa şi am păstrat împotrivirea năvălitorilor şi a hoardelor slave, ieri ca şi azi.
În Carpaţi ne-am întemeiat cele dintâi Principate Româneşti continuatoare al lumii romane antice.
În Carpaţi a răsărit ordinea spirituală, care a stat temelie morală a acestui Neam de-a lungul veacurilor.
Carpaţii sunt pentru noi leagănul trecutului nostru, al mitologiei şi al credinţei noastre, de care nu ne poate despărţi nimeni [...]
Ardealul nu este un pământ.
Ardealul suntem noi toţi.
Ardealul este sufletul nostru.
Nu poate nimeni să ne aibă întregi fără suflet (subl. ns.)"[35].

________________________________________
[1] Studiu introductiv la Atlasul publicat prin grija Mareşalului Ion Antonescu şi a lui Mihai Antonescu (ediţia princeps – Bucureşti, 1942) – Spaţiul istoric şi etnic românesc, ediţie anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2011.
[2] Titlul complet al ediţiei întâi în franceză – La Roumanie: la terre roumaine à travers les âges: Atlas historique, géopolitique, ethnographique et économique, Bucarest, Universul, 1938, 200 pages; România: Atlas istoric, geopolitic, etnografic şi economic, ediţia a II-a de Adrian Năstase, Bucureşti, Editura ARED, 2000, XX – 204 p.
[3] Vezi Frontierele noastre, în „Familia", seria III, an. VII, nr. 3-4/martie – aprilie 1940, p. 22.
[4] Ibidem, p. 7.
[5] La 18 iulie 1941, în memoriul trimis generalului I. Antonescu, Iuliu Maniu, subliniind că susţinea războiul României pentru eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, îşi exprima însă rezerve faţă de alianţa cu Reichul nazist şi sateliţii săi, apreciind că „şi tovărăşia de arme de până acum, impusă de împrejurări, este cât se poate de supărătoare (subl. ns.)", mai ales că Bucureştii nu primiseră dinspre Berlin, până atunci, după cum şi ulterior, „nici o satisfacţie în problema Transilvaniei" (cf. Ion Calafeteanu, ed., Iuliu Maniu – Ion Antonescu. Opinii şi confruntări politice. 1940-1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 80). În acelaşi sens, diplomatul Gh. Barbul s-a exprimat fără rezerve: „Personal, nu găsesc întru nimic mai grav, nici mai ruşinos să fi fost aliat cu Hitler decât aliat cu Stalin (subl. ns.)" (cf. Gh. Buzatu, Trecutul la judecata istoriei. Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 265).
[6] Arhivele Naţionale ale României, Arhiva Istorică Centrală, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Cabinetul Militar, dosar 1 075/1943, f. 3 (Expunerea lui M. Antonescu în faţa Biroului Păcii, Bucureşti, 6 martie 1943) (În continuare, se va cita: ANIC, fond PCM – CM).
[7] Ibidem, f. 14.
[8] Ibidem, f. 3.
[9] Ibidem, f. 2.
[10] Gh. Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945, Iaşi, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, 1995, p. 25.
[11] ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 21 (expozeu rostit la 16 iunie 1942 în faţa Comisiei pentru strângerea materialului documentar în vederea Conferinţei de Pace).
[12] Ibidem, f. 59 (expozeul rostit la 19 august 1942 la Consiliul în vederea strângerii materialului documentar pentru Conferinţa de Pace). Mai mult decât atât, în 1919-1920, la Paris, „Ungaria s-a prezentat la Conferinţă şi a obţinut drepturi numai datorită meşteşugitei sale propagande şi sistemului său serios de a-şi înfăţişa documentarea (subl. ns.)" (ibidem, f. 52).
[13] Ibidem, f. 52-53.
[14] Ibidem, f. 70.
[15] Ministerul de Externe din Berlin.
[16] ANIC, fond PCM – CM, dosar 514, f. 53
[17] Mioara Anton, Biroul Păcii şi propaganda în interes naţional, în „Dosarele istoriei", Bucureşti, nr. 12/2005, p. 25.
[18] La reuniunea constitutivă din 16 iunie 1942 (ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 1-39).
[19] Ibidem, f. 40-126 (stenograma reuniunii din 19 august 1942).
[20] Cf. Mihai Antonescu, , Cluj-Napoca, 1991 (Cuvânt înainte de Ion Ardeleanu).
[21] Vezi Ion Ardeleanu, „Biroul Păcii": Proiecte privind soluţionarea problemei frontierelor României şi bune relaţii în Balcani (19421943), în „Europa XXI", Iaşi, vol. I-II/1992-1993, p. 128-132; Petre Otu, Biroul Păcii, în „Document", Bucureşti, nr. 1/2000, p. 42-49; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti Mileniul III, 2005, p. 447-468; Gh. Buzatu, G. Rotaru, Stalin, Hitler, Antonescu, R. Vâlcea, Rotarymond, 2007, p. 215-252; Mioara Anton, Biroul Păcii şi propaganda în interes naţional, p. 24 şi urm.; Petre Otu, ed., Pacea de mâine. Documente ale Comisiei constituite în vederea pregătirii Conferinţei de Pace după cel de-al doilea război mondial (1942-1944), Bucureşti, Editura Militară, 2006; Gh. Buzatu, Horia Dumitrescu, eds., România Mare în ecuaţia păcii şi războiului (1919-1947), Iaşi, Demiurg, 2009; Gh. Buzatu şi colaboratori, România în ecuaţia războiului şi păcii (1939-1947), I-II, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2009; ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2010. Relevăm în context că datorăm istoricului militar Petre Otu cel mai consistent volum consacrat Biroului Păcii. Beneficiind de un titlu inspirat, Pacea de mâine, volumul reuneşte unele dintre documentele esenţiale (datând mai ales din 1942) relativ la activitatea comisiilor Biroului Păcii; de asemenea, el beneficiază de un amplu studiu introductiv, care, în afara unor minime deficienţe, reprezintă contribuţia cea mai serioasă în domeniu (ibidem, p. 5-43). Astfel că, în consecinţă, de-acum cunoaştem mai bine care a fost opera Biroului Păcii, cum şi-a desfăşurat activitatea, care au fost etapele, cine a fost cuprins şi care au fost rezultatele concrete ale organismului. În egală măsură, se desprind concluzii interesante privind rolul şi locul României în desfăşurarea conflagraţiei mondiale din 1939-1945, s-a extins perspectiva în abordarea diplomaţiei Bucureştilor în context, fiind posibile noi şi originale concluzii.
[22] ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 1-32. Tot atunci s-au organizat cele 7 comisii ale Biroului Păcii (I – istorică; II – presă şi propagandă; III – etnică, biologică şi statistică; IV – politică; V – juridică; VI – economică; VII – financiară) (ibidem, f. 35-39), succedate aleatoriu de o comisie pentru reluarea tratativelor cu Bulgaria (idem, dosar 512, filele 270-284, 285-315, 316-341, 349-366) sau o alta maghiară (ibidem, f. 69-73). Referitor la componenţa comisiilor, se impunea prezenţa unor personalităţi, membri ai Academiei Române şi profesori universitari, îndeosebi istorici, precum: Gh. Brătianu, C. C. Giurescu, Vladimir Dumitrescu, I. Lupaş, I. Nistor, Gh. Fotino, Victor Papacostea, I. Petrovici ş.a. (Comisia I); Alexandru Marcu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Pamfil Şeicaru, I. Simionescu ş.a. (II); Silviu Dragomir, Anton Golopenţia, Sabin Manuilă, Simion Mehedinţi, Vintilă Mihăilescu, Valer Pop, Romulus Vuia ş.a. (III); Eftimie şi Ervin Antonescu, Gh. Barbul, N. Daşcovici, Gh. Davidescu, Romulus Dianu, Gh. Fotino, Mircea şi Horia Grigorescu, Gh. şi Radu Meitani, Al. Oteteleşanu, Valer Pop, Gh. Sofronie, Pamfil Şeicaru, I. G. Vântu, Ovidiu Vlădescu, Virgil Veniamin ş.a. (IV); Eftimie şi Ervin Antonescu, Ion Finţescu, D. D. Gerota, Radu Meitani, Al. Oteteleşanu, Ilie Popescu-Spineni, Gh. Sofronie, I. G. Vântu, Ovidiu Vlădescu ş.a. (V); C. Buşilă, Grigore Antipa, Eftimie Antonescu, Victor Bădulescu, Valeriu Bulgaru, I. Christu, N. Cornăţeanu, D. D. Gerota, Aurel Gociman, Gh. Ionescu-Siseşti, I. Lapedatu, Gh. Leon, M. Nasta, Gh. Strat ş.a. (VI); N. Stoenescu, Mircea Vulcănescu, Victor Bădulescu, I. Lapedatu, M. Nasta, Gh. Leon ş.a. (VII) (ibidem, f. 35-39).
[23] Idem, dosar 512/1942, passim (stenogramele reuniunilor dintre 17 iunie şi 13 august 1942 ale diverselor comisii).
[24] Idem, dosar 514/1942, f. 44.
[25] ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 1-39.
[26] Ibidem, f. 40-126.
[27] Ibidem, p. 293-331.
[28] După cum şi intervenţiile sale ulterioare, tot în faţa Biroului Păcii, la Bucureşti, în 6 martie 1943 (ANIC, fond PCM, dosar 1 075/1943, f. 2-36), 13 martie 1943 (ibidem, f. 84-111) şi 20 martie 1943 (ibidem, f. 112-125) sau la Sibiu, în 19 iulie 1943, în prezenţa lui Ion Antonescu (ibidem, f. 127-191).
[29] Dintre care reţinem: Ion Petrovici, N. Stoenescu, C. Buşilă, C. Pantazi, Gh. Jienescu, Mircea Vulcănescu, Alexandru Marcu, Grigore Antipa, Eftimie şi Ervin Antonescu, Alexandru Bădăuţă, Gh. Barbul, Gh. I. Brătianu, I. Chinezu, N. Daşcovici, Gh. Davidescu, Romulus Dianu, Silviu Dragomir, Vladimir Dumitrescu, Ion Finţescu, G. Fotino, D. D. Gerota, C. C. Giurescu, Aurel Gociman, Mircea şi Horia Grigorescu, I. Lapedatu, Gh. Leon, I. Lugoşianu, Sabin Manuilă, Simion Mehedinţi, Radu şi Gh. Meitani, Grigore Niculescu-Buzeşti, I. Nistor, Alexandru Oteteleşanu, Z. Pâclişanu, Petre şi Victor Papacostea, Valer Pop, Ilie Popescu-Spineni, Pamfil Şeicaru, I. Simionescu, N. Smochină, Gh. Sofronie, Ilie Şteflea, Gh. Strat, I. G. Vântu, Ovidiu Vlădescu, Romulus Vuia ş. a.) (ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 1-3).
[30] Ibidem, p. 4; Petre Otu, ed., Pacea de mâine, p. 296. M. Antonescu avea să revină asupra acestui dicton la 6 martie 1943 (ANIC, fond PCM, dosar 1 075/1943, f. 2).
[31] Ibidem, f. 3.
[32] A se vedea declaraţia lui Mihai Antonescu în sensul că, după rapturile lui Stalin şi Molotov din 1940, „în faţa primejdiei bolşevice, în faţa ameninţării de agresiune totală din partea Rusiei, România nu se putea rezema, nu se mai poate rezema decât pe Germania, iar această adeziune nu este un joc întâmplător de echivocuri oculte ci o linie de conservare în faţa unei primejdii totale (subl. ns.)" (ibidem, f. 47, expozeul din 19 august 1942).
[33] Cf. Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 175 şi urm.
[34] A se vedea şi modul în care, în 1943, a dispus organizarea arhivei personale (ANIC, fond PCM – Cabinetul civil M. Antonescu, dosar 362, f. 233 şi urm. – Biroul Păcii, în inventarul original al fondului).
[35] ANIC, fond PCM, dosar 1 075, f. 150-151. footer