Revista Art-emis
Dumitru Bălaşa - Un Deceneu al zilelor noastre PDF Imprimare Email
General mr. (r) Conf. Univ. Dr. Ilie Gorjan   
Joi, 22 Septembrie 2011 14:56
Ilie GorjanLa 3 aprilie 1995, viaţa mi-a oferit prilejul de a-l cunoaşte pe Dumitru Bălaşa, cu siguranţă unul dintre cei mai împătimiţi cercetători în domeniul formării şi evoluţiei poporului român. Reprezentam Inspectoratul General al Jandarmeriei Române la unitatea de jandarmi din Drăgăşani, unde se desfăşura ceremonia depunerii jurământului militar de către o nouă serie de încorporare şi aniversarea a 145 de ani de la înfiinţarea Jandarmeriei Române. În timpul ceremoniei s-a prezentat la tribuna amenajată pe platoul unităţii un preot în vârstă, cu o barbă impunătoare, care s-a recomandat a fi preotul Dumitru Bălaşa şi care mi-a cerut permisiunea să ia cuvântul. Deşi nu-l cunoşteam şi nici nu fusese inclus în desfăşurătorul ceremoniei, am avut inspiraţia să-i acord posibilitatea de a vorbi în faţa tinerilor recruţi, personalului unităţii, oaspeţilor şi invitaţilor din afara instituţiei, ca şi numerosului public prezent la faţa locului constituit din părinţii, rudele şi prietenii celor care depuneau jurământul. A început să vorbească. Tăios, clar, cu un timbru sonor, specific oamenilor demni, siguri pe cunoştinţele lor şi pe veridicitatea celor afirmate. Spunea lucruri care mă uimeau, dar le rostea cu atâta persuasiune, încât pe loc m-am convins de justeţea afirmaţiilor sale. Îl priveam, şi dintr-o dată am avut senzaţia că în faţa noastră se afla însuşi marele preot Deceneu, cel care, în timpul regelui Burebista şi în perioada imediat următoare, prin vastele sale cunoştinţe în domeniul matematicii, astronomiei, geografiei şi medicinii, a contribuit decisiv la devenirea istorică a poporului dac până la cucerirea sa de către romani. În cadrul mesei festive desfăşurată după ceremonie, l-am descusut cu o sinceră curiozitate cu privire la teoriile pe care tocmai le prezentase în cadrul ceremoniei, teorii care îmi zdruncinaseră, pur şi simplu, cunoştinţele acumulate până atunci în domeniul istoriei dacilor, formării şi evoluţiei poporului român. Mi-a oferit atunci lucrarea „De la Zamolxe la Iisus Hristos", apărută în 1993 la Editura „Cuget Românesc", lucrare pe care, odată ajuns la Bucureşti, am citit-o cu creionul în mână pe nerăsuflate. Am reluat-o a doua şi a treia oară cu aceeaşi curiozitate şi aceeaşi pasiune.

Citeam cu nesaţ şi simţeam o ardere lăuntrică teribilă la gândul că noi, ca popor, ne putem prezenta mândri în faţa istoriei umanităţii, mândri de originea noastră, de vechimea noastră, de cultura, civilizaţia, tradiţiile şi izbânzile noastre de-a lungul mileniilor. L-am căutat pe Dumitru Bălaşa la el acasă, la Drăgăşani. Acolo, am comentat conţinutul cărţii pe care mi-o oferise, l-am chestionat, i-am cerut explicaţii suplimentare, dovezi, argumente în susţinerea afirmaţiilor sale. L-am rugat să-mi vorbească despre sine, despre devenirea sa socială şi profesională. Atunci am realizat că mă aflu în faţa unui cercetător de anvergură naţională, un adevărat titan în domeniu, un om cu o operă ştiinţifică vastă, care, aşa cum afirmă profesorul Zenovie Cârlugea, „se situează pe linia marilor noştri tracologi, ce consideră că dacii, ca popor, nu au pierit, că provinciile dacice sunt unităţi administrative străbune, eliberate de sub opresiunea migratorilor şi a imperialiştilor de mai târziu, provincii ce alcătuiesc Daco-România de astăzi".[1] La acea întâlnire, preotul Dumitru Bălaşa, mi-a oferit şi alte lucrări ale sale, pe care le-am parcurs cu aceeaşi pasiune, descoperind cunoştinţe noi cu privire la subiectul în cauză. Nedumerit de contradicţiile dintre ceea ce învăţasem la istorie în timpul şcolii şi ceea ce susţinea Dumitru Bălaşa şi, contrariat de unele critici la adresa lui venite din partea unor istorici, m-am decis să procur şi alte lucrări referitoare la dacologie. Efortul n-a fost zadarnic pentru că am descoperit o multitudine de autori şi de cărţi referitoare la mult controversata origine, formare şi evoluţie a poporului român, constatând cu satisfacţie că Dumitru Bălaşa nu este o prezenţă singulară pe acest tărâm al ideilor. Iată ce scris I. Al. Brătescu – Voineşti în 1942: „Au fost întotdeauna şi sunt încă şi astăzi teribili specialişti, faţă de cei ce îndrăznesc să emită ipoteze, care zdruncină valoarea operelor lor. Ce sentiment de cruţare poate avea un învăţat faţă de cel care emite o ipoteză care, dacă s-ar adeveri, ar însemna aruncarea la coş a tot ce a scris el pe baza unei ipoteze contrarii? Era cu atât mai uşor specialiştilor istorici să reducă la neant valoarea operei lui N. Densuşianu, cu cât ipoteza lui, care aducea o clătinare credinţei obşteşti că noi suntem urmaşii Romei, apărea tuturor ca un act de împietate, o micşorare a valorii titlului de nobleţe. N-a pierit nicio limbă a Dacilor, pentru că ei n-au avut o altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba Romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul fapt că Dacii vorbeau latineşte. Limba Dacilor n-a pierit. Ea a devenit în Italia întâi limba Romanilor care era o formă literară a limbii Daciei, iar mai târziu limba italiană; aceeaşi limbă a Dacilor, dusă în Franţa a ajuns întâi limba Galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit întâi limba Iberilor, iar cu timpul limba spaniolă, iar aici a devenit cu vremea limba noastră românească".[2]

În esenţă, întemeindu-şi afirmaţiile pe o bogată şi diversificată bibliografie, Dumitru Bălaşa încearcă să demonstreze în opera sa că dacii, nu numai că n-au dispărut ca popor, ci ei, ca ramură a numerosului neam al tracilor, au fost cel mai vechi popor care a trăit pe un teritoriu denumit de cercetătoarea americană Marija Gimbutas „Vechea Europă", şi din trupul lor s-au desprins cei care au înfiinţat Roma, concluzionând că „Dacii şi Romanii sunt de acelaşi sânge şi fraţi buni".[3] Afirmaţiile sale, deloc neştiinţifice şi puerile cum spun unii, sunt confirmate de numeroşi autori şi cercetători, unul dintre aceştia fiind Napoleon Săvescu, ale cărui argumente sunt chiar mai incisive decât cele ale preotului Dumitru Bălaşa. Astfel, Napoleon Săvescu se întreabă retoric cum e posibil ca, în timp ce doar 14% din teritoriul dacic (şi pentru o perioadă de doar 165 ani) a fost cucerit de Imperiul Roman, adică de trupe de mercenari analfabeţi, care de-abia puteau închega două vorbe în latină, aceştia ne-au învăţat pe noi o limbă, pe care ei înşişi nu o vorbeau cum trebuie? Cum să ni-i închipuim pe ţăranii daci, locuind prin văi şi munţi, dealuri şi păduri, repezindu-se să înveţe latina? Şi nu numai ei, cei din teritoriul ocupat de romani, dar şi dacii liberi din teritoriul de 86% al Daciei neocupată de romani? Cum să ne închipuim că ţăranii daci, care nu aveau nici dicţionare, profesori, caiete sau creioane, au putut învăţa atât de bine latineşte, încât au realizat cea mai unitară limbă latină cunoscută, pe care latinii înşişi nu au fost în stare să o realizeze nici măcar la ei acasă în Peninsula Italică?[4] Îşi susţine aceste teorii dând un exemplu foarte sugestiv, şi anume, dacă ungurii n-au reuşit în aproape 1000 de ani de ocupaţie a Transilvaniei să-şi impună limba maghiară în acel teritoriu, nici romanii nu puteau face acelaşi lucru în doar 165 de ani de ocupaţie a 14% din Dacia.

pr Balasa DumitruVasile Lovinescu, pornind de la afirmaţia lui Herodot cum că „Tracii erau cel mai numeros popor după indieni", susţine că acest lucru ar fi de neînţeles dacă am înţelege prin Traci numai pe vechii locuitori ai Bulgariei de astăzi. În realitate, afirmă Lovinescu, Herodot îngloba sub acest nume pe toate celelalte popoare de aceeaşi rasă, adică pe Tracii propriu-zişi, pe dalmaţi, panonieni, ilyri, geţi, agathyrşi, sarmaţi, sciţi etc. Toate aceste popoare, continuă el, aparţineau marii rase geto-trace.[5] Acelaşi autor conchide că geto-tracii locuiau pe teritoriul ocupat astăzi de Bulgaria, Yugoslavia, Albania, Ungaria, România, Ucraina şi Rusia meridională până la Volga, iar în privinţa limbii afirmă că singură România, cea mai târzie cucerire a Romei, a păstrat o limbă 70% latină cu predominanţa rasială dacică, deşi puternic impregnată în câmpie cu elemente slave. Cea mai bună dovadă este aceea că sunt în Epir, în Macedonia şi în Dalmaţia câteva resturi ale triburilor trace, care vorbesc româneşte, şi cum n-a existat niciodată colonizare românească în acele locuri, faptul nu poate fi explicat decât într-un singur fel: aceste triburi şi românii sunt ultimii reprezentanţi ai rasei autohtone a geto-tracilor, identitatea de limbă explicându-se prin comunitatea rasială.[6] Curios e faptul că chiar italianul Indro Montanelli, referindu-se la originea romanilor, susţine că în anul aproximativ 2000 î.d. Hr. „coboară în Italia populaţii nordice care se contopesc cu indigenii liguri şi siculi; de aici se crede că au luat naştere umbrii, sabinii şi latinii".[7] În aceeaşi ordine de idei, Titus Livius atribuie naşterea Romei lui Romulus şi Remus, descendenţi din legendarul Eneas, cel care a părăsit Troia după ce a fost cucerită de greci şi s-a aşezat cu oastea şi însoţitorii săi în peninsula Italică. Or, se ştie că Eneas, ca de altfel toţi locuitorii Troiei, erau din acelaşi neam cu geţii, adică din marele neam al tracilor.[8] Că suntem una dintre cele mai vechi civilizaţii din lume o afirmă şi Isabela Iorga, care-şi întemeiază ipotezele pe descoperirile realizate de Nicolae Vlasa în 1961 la Tărtăria.[9] Ce rol are Tărtăria în această chestiune, ne răspunde Paul Lazăr Tonciulescu în lucrarea sa „De la Tărtăria la Ţara Luanei" unde, cu argumente ştiinţifice, demonstrează, citând izvoare demne de crezare, că tăbliţele descoperite la Tărtăria sunt mai vechi cu 1000 de ani decât cele descoperite în Sumer şi, întrucât asemănarea dintre ele e de necontestat, concluzionează că scrierea cea mai veche din lume poate fi localizată în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi nu în Sumer, aşa cum s-a considerat până în prezent.

O pledoarie deosebit de interesantă pro domo sua aparţine lui Constantin N. Bărbulescu, finul preotului Dumitru Bălaşa, realizată în lucrarea „Atlantida – colonia zeilor", o carte plină de teorii şi ipoteze, deloc de neglijat, cu privire la similitudinea dintre fostul continent Atlantida şi Ţara Zeilor cum numea N. Miulescu pământul Daciei noastre străbune.[10] În celebra sa lucrare „Getica", nu mai puţin celebrul istoric Vasile Pârvan emite ipoteze cu valoare istorică de netăgăduit precizând că „neamurile daco-getice, cu aşezările lor caracteristice numite davae, s-au întins încă din vremi imemoriale spre nord până în Silezia, în Posen, în Galiţia şi Podolia, iar spre sud-vest, năvălind peste traci, până în Rhodope şi pe Valea Mariţei, trecând chiar dincolo de Hellespont în Asia Mică".[11] Nu pot trece cu vederea una dintre sursele de inspiraţie ale preotului Dumitru Bălaşa, şi anume monumentala lucrare „Dacia preistorică" scrisă de Nicolae Densuşianu, o lucrare, care, aşa cum subliniază prefaţatorul ei, Dr. C. I . Istrati, „conţine o dublă revelaţiune. Ni se arată în ea, mai târziu un om extraordinar de cult, de larg văzător, şi urmărind cu o hotărâre de fier ideea pentru dovedirea căreia şi-a dat el liniştea şi viaţa. În al doilea rând, ni se descoperă un trecut, aproape de tot necunoscut, trecut de fală pentru Dacia, timp de glorie nemărginită pentru cei care au stăpânit aceste locuri şi pe care Densuşianu ni-i arată, ni-i dovedeşte, ca străbunii noştri direcţi".[12] Referindu-se la limba geţilor şi a dacilor, Nicolae Densuşianu consideră cu deplin temei că „există o mare asemănare între limba geţilor şi limba latină întrucât fondul ambelor limbi era comun". Aduce ca prim argument cărţile „Ponticele" şi „Tristele" ale poetului latin Publius Ovidius Naso (exilat la Tomis de către împăratul Augustus pe motiv că volumul de poezie „Ars Amandi" al poetului ar fi constituit cauza desfrânării fiicei împăratului, Iulia), care amintesc de modul de vorbire al geţilor şi sarmaţilor, o limbă pe care poetul o învăţase aşa de bine în 6 ani, încât adeseori îşi atribuia titlul de poet dac şi sarmat. După Ovidiu, limba geţilor era o limbă barbară, însă o limbă barbară latină. Limba dacilor avea un caracter latin şi după Horaţiu, contemporanul lui Ovidiu, mai spune Densuşianu, pornind de la una din odele lui Horaţiu dedicată lui Mecena, în care poetul se exprimă astfel: „Eu, care sunt un copil născut din părinţi săraci, şi pe care tu, Mecena, îl onorezi cu iubirea ta, eu nu voi muri... Peste puţin timp, şi încă mai repede decât Icar, fiul lui Dedal, eu voi vedea ţărmurii Bosporului, care mugesc, şi ca o pasăre frumos cântătoare voi zbura prin deşerturile nisipoase ale Geturilor şi prin câmpiile Hyperboreilor. Pe mine mă vor cunoaşte locuitorii din Colchis şi Dacii, care se prefac că nu se tem de armele noastre; pe mine mă vor învăţa Iberii cei isteţi şi cei care beau apă din Rhodan". Din acest fragment, concluzionează Densuşianu, rezultă o listă a popoarelor barbare, ce includea şi dacii, care vorbeau şi în timpurile lui Augustus o limbă rustică latină, iar câmpurile Hyperboreilor, la care se referă Horaţiu, erau „şesurile cele întinse de la Dunărea de jos".[13]

Columna lui Traian îi oferă prilejul lui Nicolae Desunşianu să argumenteze asemănarea dintre limba vorbită de daci şi cea a romanilor. Astfel, pe columnă sunt două basoreliefuri care „ne înfăţişează o deputaţiune de ţărani daci, care, văzându-se ameninţaţi de legiunile romane, se prezintă înaintea împăratului, ca să ceară pace. Cu gesturile agitate ale mâinilor şi în atitudinea unor oameni care îşi expun nevinovăţia lor, ei se adresează de-a dreptul împăratului, fără interpreţi, şi tot fără interpreţi le răspunde şi Traian". Şi încheie Densuşianu şirul argumentelor cu o scenă din istoria lui Dio Cassius, care scrie, că „după terminarea războiului (105-106 – n.m.), Traian trimise pe câţiva reprezentanţi ai dacilor la Senat, ca să se confirme pacea. Ambasadorii lui Decebal fură introduşi în Senat, unde după ce depuseră armele, împreunară mâinile lor după modul captivilor, rostiră oarecari cuvinte, precum şi rugarea ce o făceau, apoi consimţiră la pace şi îşi ridicară armele de jos". Concluzionează Densuşianu că Senatul a priceput limba dacilor, altfel nu ar fi fost posibil ca să fi considerat valabile nişte promisiuni de supunere rostite într-o limbă pe care nu ar fi priceput-o.[14] Şirul lucrărilor care sprijină sau coincid cu punctele de vedere ale preotului Dumitru Bălaşa ar putea continua, dar ele sunt atât de numeroase încât nu ar putea fi incluse toate în economia acestui studiu. Cert este faptul că Dumitru Bălaşa[15] rămâne în istoriografia românească drept unul dintre cei mai consecvenţi şi pricepuţi creatori de idei, teorii, principii ştiinţifice, care, în interesul poporului român, trebuie luate în seamă şi adăugate la tezaurul cultural al românilor de pretutindeni. Umbrele timpului se vor aşterne peste cel care a fost Dumitru Bălaşa, dar niciodată umbrele uitării, pentru că prin vasta sa operă va rămâne veşnic viu în amintirea şi conştiinţa celor care l-au cunoscut, preţuit şi admirat.

__________________________________
[1] Dumitru Bălaşa, Dacii de-a lungul mileniilor, Editura Orfeu, Bucureşti, 2000, pag.7.
[2] Dr. Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, Editura Axa, Botoşani, 2002, fila de gardă.
[3] Dumitru Bălaşa, Basmul romanizării – dacii, întemeietorii Romei, Fundaţia Artelor Dor, Craiova, 1998, pag.1.
[4] Dr. Napoleon Săvescu, op. cit., pag.28 şi 49.
[5] Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreană, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1996, pag.15.
[6] Ibidem, pag.16.
[7] Indro Montanelli, Roma – o istorie inedită, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, pag.365.
[8] Titus Livius, Ab urbe condita (de la fundarea Romei), Editura Minerva, Bucureşti, 1976, pag.1-11.
[9] Isabela Iorga, Mistere ale pământului românesc, Editura Antet XX Press, Filipeştii de Târg, pag.74.
[10] Constantin N. Bărbulescu, Atlantida – colonia zeilor, Editura Antet XX Press, Filipeştii de Târg, 2006.
[11] Vasile Pârvan, Getica, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, pag.33.
[12] Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Editura Arhetip, Bucureşti, 2002, pag.LIII.
[13] Ibidem, pag.1064.
[14] Ibidem, pag.1065.
[15] O familie predestinată parcă pentru creaţie genială întrucât fiul fratelui său a fost celebrul pictor Sabin Bălaşa. footer