Contribuţia domnului Şerban Alexianu la lucrarea: „1940 - Omagiu profesorului Ioan Scurtu”, volumul II. Muzeul Vrancei - Coordonatori: Gheorghe Buzatu, Marusia Cristea, Horia Dumitrescu, Cristina Păuşan-Nuică, Iaşi, Editura Demiurg, 2011

Şerban Alexianu este fiul profesorului universitar, doctor în ştiinţe juridice GEORGE ALEXIANU, vreme de aproape trei ani Guvernator al Transnistriei şi membru ex officio al Consiliului de Miniştri (19 august 1941-1944). Se pare că Mareşalul nu l-a cunoscut personal pe George Alexianu înainte de a-l numi guvernator. În alegerea sa, Mareşalul a ţinut seama de renumele de profesionist, de onestitatea şi loialitatea faţă de Ţară, pe care o avea profesorul. George Alexianu a făcut parte din „lotul Antonescu" alături de Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalul Constantin Z. (Pichi) Vasiliu, condamnaţi la moarte şi executaţi la 1 iunie 1946, la Jilava, pentru vini imaginare - „crime împotriva păcii şi a umanităţii." O apreciere privind activitatea profesorului George Alexianu în Transnistria a avut-o mareşalul Petain, care, adresându-se ambasadorului român de la Vichy şi doamnei Cantacuzino, a declarat: „Cea mai mare glorie a Dumneavoastră, a românilor, se poate considera modul civilizat şi uman în care aţi administrat Transnistria şi realizările obţinute."[1] (Nota redacţiei)

***
Paradigme. Într-o epocă de necontenite seisme sociale, când tot mai mulţi oameni simpli sunt atraşi spre marea aventură a colectivităţii umane, se naşte o curiozitate firească de a descifra cauzele şi desfăşurarea reală a evenimentelor, de a afla tâlcul lor adânc, atât de greu de obţinut. Istoria încetează să mai constituie zona de atracţie proprie a unui grup de specialişti, devenind bunul comun al unor pături largi. Parcurgem o perioadă în care mijloacele de comunicare în masă contribuie substanţial la difuzarea nestăvilită a informaţiilor. Milioane de oameni urmăresc cu o pasiune reală, evenimentele istorice petrecute în perioade mai vechi sau mai noi, văzând în istorie nu un muzeu al faptelor petrecute de mult şi fără semnificaţii actuale, ci, letopiseţul unor evenimente care în ultimă instanţă stau la geneza propriei lor situaţii actuale, sau şi mai mult la ceea ce ne-am putea aştepta în viitor. Iată, din nou, o încercare de evaluare succintă făcută acum, a celor două decenii postcomuniste. Răspunsul este unul sigur şi scurt: un nou început ratat, O mare catastrofă. În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale care inaugurează de fiecare dată o nouă etapă în evoluţia societăţii. Decembrie 1989 a fost un astfel de eveniment crucial. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre, au fost lamentabil şi cu bună ştiinţă ratate şi astfel România împarte cu Bulgaria şi Albania ultimele locuri din clasamentul ţărilor foste comuniste, în ceea ce priveşte progresul spre lumea nouă, visată de milioane de oameni ajunşi la sfârşitul celui de al doilea război mondial, sub tirania modelului bolşevic al comunismului. Revoluţiile sunt judecate prin prisma cauzelor, actorilor, efectelor şi implicaţiile lor, de scurtă, medie sau lungă durată. Nu vom cunoaşte, probabil niciodată, toate detaliile, intrigile sau manevrele din acel decembrie '89, dar putem surprinde liniile principale, faptele cele mai semnificative, consecinţele palpabile şi de necontestat. Cum spunea recent distinsa gânditoare Agnes Heller, toate revoluţiile moderne, şi nu numai, au fost trădate. Toate au fost acompaniate de iluzii deşarte şi mai totdeauna exagerate. Revoluţiile pornesc de la consensul celor care spun Nu vechiului regim! Urmează divergenţele, distonanţele, conflictele, rivalităţile, facţiunile. Când se ajunge la momentul afirmativ, taberele se despart: unii vor ruptură categorică cu trecutul, alţii susţin forme mai mult sau mai puţin mărturisite de continuitate. Se invocă necesitatea liniştii pentru a împiedica împlinirea dezideratelor revoluţionare! Vă mai amintiţi sloganul repetat ad nauseam de partida comunistă legată de Iliescu „Un preşedinte pentru liniştea noastră!" S-a jucat atunci o tragicomedie a imposturii. Noii lideri autoproclamaţi tribuni ai revoluţiei au utilizat tehnici bizantine de manipulare pentru a amortiza direcţia anticomunistă pornită de jos în sus. Deci, ceea ce s-a petrecut a fost o contrarevoluţie sau, dacă vreţi, o lovitură de palat.

Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost executaţi în urma unei sinistre farse judiciare, având cel puţin două scopuri: în primul rând să li se astupe vocea, să nu poată vorbi despre cine erau de fapt noii lideri şi, în al doilea rând, pentru a genera o fantasmă punitiv colectivă, un mit întemeiat pe sângele titanilor ucişi. Reconcilierea naţională este de neconceput câtă vreme ceea ce s-a petrecut în decembrie '89 şi în perioada care a urmat rămâne învăluit în ceaţa mistificărilor tulburi şi a adevărurilor obscene.
Grupul din care făceau parte şi foşti agenţi sovietici dovediţi, a încercat şi a reuşit să oprească, mai exact spus, să încetinească sau să împiedice impulsul revoluţionar anticomunist. Discursul noii puteri s-a centrat pe necesitatea restabilirii ordinii. A fost vehiculat pericolul terorist - s-a tras din ordin după 25 decembrie - pentru a-i ţine pe oameni în casă şi a crea o stare de panică universalizată. În câteva zile, a devenit orbitor de clară prăpastia dintre făgăduinţele noii puteri şi realitatea sordidă a practicilor ei. La douăzeci de ani de la evenimentele din decembrie, actorii implicaţi încă ne mai servesc legende din dorinţa de a se prezenta drept demiurgi ai căderii fostului regim. Tocmai de aceea trebuie să respectăm curajul disidenţilor şi să nu confundăm manevrele de palat cu veritabila opoziţie. Fracţionismul de partid nu va echivala niciodată cu opoziţia sau disidenţa. Ion Stanomir oferă ceea ce consider soluţia pentru stoparea campaniei de mistificare a adevărului: „Refuzul amneziei înseamnă hotărârea antagonică de a oferi victimelor demnitatea şi decenţa înmormântării. Vocea celor de azi este fidelă celor care nu mai sunt, în încercarea de a constitui un monument din cuvinte şi emoţii, ca un semn al neuitării". Pentru mulţi dintre cei interesaţi de viata acestei ţări sunt foarte instructive comparaţiile - făcute schematic, bineînţeles - cu alte intervale de timp ale istoriei naţionale. Iau două exemple de perioade cu o întindere de două decenii, precum aceea scursă de la căderea regimului communist: prima: 1859-1878; a doua, 1918-1938. În primul caz, perioada a fost marcată de un progres uluitor: de la Unirea Principatelor (1859), care pune bazele statului român modern, la câştigarea independenţei (1877-1878). Politica de reforme a lui Cuza, în primul rând, reforma agrară (1864) şi cea de modernizare promovată viguros de Carol I au făcut ca statul român să se smulgă din înapoierea determinată în primul rând de dominaţia otomană şi de efectele endemice ale corupţiei fanariote şi să se modernizeze rapid. Progresele au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic, social, cultural. Să nu uităm că, în acest interval, apar „Junimea", Kogălniceanu şi Eminescu, Creangă, Coşbuc şi alţi mari gânditori ai românismului.

A doua perioadă: 1919-1938. Ieşită dintr-un război pustiitor şi lovită de o criză economică de o duritate nemaiîntâlnită (1929-1933), România a izbutit, totuşi, să înregistreze un remarcabil progres în toate direcţiile, 1938 fiind anul de vârf al României interbelice. Adaug că numai în plan cultural, strălucirea este orbitoare: de la cei vârstnici, precum Rebreanu, Sadoveanu, prin cei mijlocii, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Goga, la cei tineri - Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica. Şi pe câţi i-am omis... Veţi gândi poate, că am ales două perioade excepţionale, care nu pot sluji ca termen de comparaţie cu intervalul 1989-2009. Nu este aşa. Am ales aceste două perioade tocmai pentru că ele sunt cele mai potrivite spre a fi comparate. În toate cele trei cazuri, avem de-a face cu înnoiri: în 1859, aşa cum am spus, se aşează temelia statului român modern; în 1918, se desăvârşeşte unitatea naţională a românilor; la 22 decembrie 1989, se închide „paranteza" comunistă deschisă în 1944/1945 de ocupantul sovietic şi se reintră pe făgaşul firesc al societăţii româneşti. Putem fi de acord, din păcate, că la cea mai sumară comparaţie, perioada post-decembristă apare cu o întristătoare sărăcie de rezultate. Aceste ultime două decenii au inclus anii de război total, care ne-au divizat profund şi în care tot ce era mai rău sau mai urât din (aproape) fiecare din noi a ieşit în mod trufaş la iveală. Suntem liberi, este adevărat, dar a progresat în vreo direcţie România de azi? Sunt, astăzi, românii mai fericiţi, există un mare ideal naţional care să-i mobilizeze pe români? În raport cu 1858-1878 sau 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne-au dat decât infime temeiuri de satisfacţie şi deloc mândrie.

Înainte de a continua, cer îngăduinţa de a-mi explica poziţia de principiu. În opinia mea, nu ştiu câtă dreptate am, o veţi judeca singuri, nu facem un seviciu unui om bolnav, prăpădit şi terminat de boală, spunându-i că arată minunat. Avem obligaţia de a rosti adevărul: arăţi îngrozitor, eşti terminat, mergi la medic, tratează-te. Aceiaşi atitudine în cazul celor ce vreau să spun: să nu ocultăm adevărurile supărătoare, dureroase; le ştim, le cunoaştem şi ne lovim de ele în fiecare clipă. Să încercăm să spunem ferm adevărul, pentru ca lumea noastră, societatea noastră să ştie care-i sunt metehnele şi să încerce în vreun fel să le înlăture. Triumfalismul este un vechi păcat al românilor, potenţat de regimul comunist. Haideţi să avem tăria – chiar dacă ne supără, chiar dacă ne doare de a striga „de pe acoperişuri" (vorba Evangheliei) adevăruri pe care le-am voi nerostite sau de care nu dorim să luăm cunoştinţă. Se pune în mod firesc întrebarea: de ce în ultimi 20 de ani românii nu au mai fost în stare să repete performanţele din cele două perioade pe care le-am amintit? Părerea mea, fără a fi istoric, este că în perioadele de progres succesele sunt asigurate de conjugarea eforturilor elitei politice şi intelectuale cu angajarea plenară a maselor într-un proiect naţional, mobilizator şi stimulator. În 1859, generaţia paşoptistă (M. Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, P. P. Carp) cu cea care vroia Unirea şi Independenţa. În 1918, generaţia Marii Uniri (Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu, N. Iorga) s-a aflat la unison cu societatea românească care vroia „România Mare" şi afirmarea ei pe plan european. Din 1989, societatea românească a fost profund şi intenţionat divizată, lipsită de o idee sau de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau, în primul rând unirea Basarabiei cu România. Pe scurt, intenţionat sau nu, nici clasa politică şi nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure ceva prin noul început din Decembrie '89 şi să beneficieze de imensele posibilităţi oferite de conjuncture ivită. A existat sau există un plan pentru viitorul României? S-a gândit cineva, atunci sau măcar acum, după 20 de ani, la viitorul ţării, ori s-a dorit şi s-a urmărit intenţionat ca să nu mai existe un viitor pentru ţara asta? Pentru a explica marea ratare postdecembristă a României, este necesar să examinăm cele două paliere - clasa politică şi societatea - şi să plasăm eşecul în perspectiva duratei lungi a istoriei. La nivelul clasei politice, cred că în perioada postdecembristă, ea a întrunit trei superlative: cea mai incompetentă, cea mai lacomă şi cea mai arogantă din istoria României. Lipsită de pricepere şi experienţă, avidă doar de căpătuială şi sigură de impunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogăţească. A jefuit cum nici bolşevicii nu au făcut-o, şi nici atât de huliţii fanarioţi. Responsabilitatea ei în situaţia catastrofală a ţării de azi este imensă.

Astăzi vedem că industria este lichidată, agricultura la pământ, sistemul de sănătate în colaps, învăţământul în criză, individualitatea României pe plan internaţional inexistentă. Criza economică nu a făcut decât să agraveze relele care au precedat-o, iar incompetenţii guvernanţi nu au ştiut să atenueze sau să prevadă corect şocul crizei care ne-a lovit. De ce? Pentru că în fruntea ţării au fost puşi de 20 de ani, oameni care fac lucruri de mântuială, pentru că aceiaşi lideri politici de ieri sau de azi, ori discipolii lor bine antrenaţi se opun cu forţa schimbărilor, modernizărilor, alinierilor la lumea civilizată. Pentru că de 20 de ani România merge înainte teribil de împiedicat şi doar împinsă de la spate de Occident. Pentru că în tot acest răstimp politicienii aşa-zis români se pierd în intrigi politice, conflicte inutile şi războaie personale. Pentru că de 20 de ani în România a împărţi puterea a însemnat nu a împărţi răspunderea ci a liberaliza corupţia, punând ţara sub semnul fatalismului, indiferenţei şi a superficialităţii. În toţi aceşti ani, politicienii au devenit anexe ale propriilor scaune şi produc poveşti cu găinari, mafioţi şi îmbogăţiţi peste noapte. Pentru că, de 20 de ani, nu lasă nimic în urma lor decât hoţie şi jaf, iar întâmplările fericite ale istoriei noastre recente ţin mai de grabă de gesturi spontane decât de strategii gândite şi bine puse la punct. Întrucât cei mai cunoscuţi lideri de 20 de ani fac politică în propriul interes de portofel, nu de interes naţional. Marea majoritate a politicienilor autohtoni gândesc pe termen scurt, fiindcă sunt interesaţi mai mult de ascensiunea lor politică şi de propriile lor situaţii bine consolidate, decât de evoluţia bună a ţării. Planurile lor de viitor se desfăşoară între două campanii electorale şi tot ceea ce fac în această perioadă are legătură cu parvenirea lor imediată sau cu perpetuarea legăturilor clientelare care să le asigure lor şi familiilor lor bunăstarea totală. Cei mai mulţi politicieni îşi doresc puterea pentru ei însăşi, fără să le mai treacă prin cap că ar trebui să lase ceva în urma lor, nici chiar după ce s-au căpătuit. Continuă să se zbată pentru funcţii importante, să aibe din ce în ce mai mult fără să mai aibe alte preocupări sau fără să aibe idealuri sau planuri pentru ţară. Fericirea lor pare să fie dată de puterea pe care o deţin.

Ziarista franceză Françoise Giroud, ajunsă ministrul culturii prin anii '70, povestea în interesanta ei carte „Comedia Puterii" că a încercat multă vreme să înţeleagă ce-i face pe miniştrii atât de fericiţi? „Este vorba de dilatarea eului provocată de funcţie. Eul se umflă, se dilată, se etalează se leagănă mângâiat, curtat solicitat, fotografiat, insultat, caricaturizat, alimentat de tot arsenalul ce-l înconjoară, cu sentimentul importanţei sale." Liderii politicii români nu-şi recunosc astfel de orgolii, nici măcar post-factum, ei vor doar să domnească peste debandada instituţională autohtonă ce nu trebuie deranjată cât mai mult posibil, consecvenţi în lipsa de consecvenţă, înţepeniţi în rutină şi birocraţie, interesaţi mai mult să fie plăcuţi şi să le fie lor bine şi să profite cât mai mult decât ca să fie măcar un pic eficienţi. De aceea, planurile lor de viitor sunt doar de ordin personal, fără nici o legătură cu ţara sau cu interesul naţional. Anii din urmă, prin evenimentele sale, au marcat profund echilibrul vieţii politice româneşti şi retrospectiv vor fi priviţi ca un ani în care nu oameni politici ci presa şi oamenii de afaceri din spatele lor au jucat rolul central, restul societăţii şi al lumii găsindu-se constant la remorca acestora, fie în calitate de victimă, fie în calitate de părtaş. Implicarea celor mai puternici oameni de afaceri nu a mai fost discretă ori ocultă, cum se obişnuia până acuma, ci făţişă şi agresivă. Din culise au trecut în prim-planul vieţii politice. Noutatea suplimentară este că aceşti oameni de afaceri care controlează cu toţii importante şi influente mijloace de presă şi afaceri au ţinut să se manifeste public ca patroni ai marilor manevre politice. Sensul acestei noutăţi ar putea fi acela că lumea politică a devenit atât de dependentă de instrumentele mediatice de facere şi desfacere a imaginii publice, încât ea nu mai evoluează numai sub constrângerea ciclurilor electorale, cum este normal, ci, în primul rând, sub autoritatea marilor afaceri şi a patronilor trusturilor de presă. Intervenţia oligarhilor în campania electorală a transmis opiniei publice mesajul că ei, oamenii de afaceri, refuză să devină politicieni pentru a-şi atinge scopurile (ca până acum), sustrăgându-se astfel constrângerilor de ordin electoral, sub care stau toţi politicienii într-o democraţie. Ei vor să aibe fructele politicii, fără servituţile ei. Ei vor să-i aibe pe politicieni în slujba lor, fără a fi şi ei în slujba cuiva (a electoratului, de pildă). Semnificaţia acestor evoluţii este că oameni de afaceri cu cea mai mare putere mediatică şi financiară şi-au propus să controleze în mod autoritar statul, menţinându-se însă în afara lui sau, dacă nu cumva, deasupra lui? Ei vor să se folosească de stat din afară, ca şi cum nu i-ar fi cetăţeni, iar poziţia lor privilegiată le-ar permite în mod „legal" a-l transcende.

Dacă România profundă se zbate în grele dificultăţi şi deznădejdi, clasa politică purtată şi condusă de marii oameni de afaceri prosperă ca în basme. Case peste case, indivizi cu patru, cinci sau şase case, te întrebi ce vor fi făcând în ele, vile în ţară şi străinătate, maşini de lux pentru ei şi odraslele lor, conturi bancare şi tot soiul de averi strânse cu grije de ei şi pentru ei. Cred însă - şi sper că nu mă înşel - că principalul vinovat de această situaţie este însă poporul român. El ilustrează perfect observaţia că un „popor de oi, naşte un guvern de lupi". Spiritul de dezinteres şi lehamite, pasivitatea şi resemnarea românilor, au permis clasei politice să-şi bată joc nepedepsită de ţară. Lipsit de spiritul civic, poporul român nu a fost capabil, cred, în aceşti 20 de ani, să tragă la răspundere clasa politică, s-o blocheze şi să-i taie setea de înavuţire ilicită. Materialul uman poluat de teribila moştenire comunistă, încă nu este în stare să reacţioneze în vreun fel. Citez câteva rânduri din Mihai Ralea despre firea românului, care explică, într-o oarecare măsură, realităţile de ieri şi de azi: „La toate neregulile şi nedrep¬tăţile, românul se adaptează, nu se resemnează complet, fiindcă de obicei încearcă să obţină o ameliorare a situaţiei pe cale individuală, căutând pe cât posibil un aranjament prin stăruinţă ori favoare, care trebuie să facă din el o excepţie, un privilegiat. Şi, odată acest ţel atins, situaţia generală nu-l mai interesează". Aici stă toată nenorocirea noastră! Pe român nu-1 interesează situaţia generală. Dacă prin fin, naş, cumnat, amic etc. etc. şi-a rezolvat păsul, restul ducă-se, se ştie unde. Moştenirea multiseculară a lui hatâr şi bacşiş a rămas atotputer¬nică. Cum să îndrepţi o ţară când cetăţenii ei gândesc fiecare doar la sine şi nu la binele comun?

Astăzi, asistăm la situaţii şi mai dramatice. Românii, pleacă, din nevoia de un trai mai decent, să lucreze în Spania, Italia sau aiurea, sau să lupte în Afganistan. Energii şi vieţi se irosesc astfel pentru beneficii străine. Nu poţi să-i condamni; mai bine să lucreze pentru şi printre străini, decât pentru noii ciocoi postdecembrişti, care-i tratează ca pe vremea comuniştilor, cu un dispreţ suveran. S-a făcut mare tamtam din intrarea României în N.A.T.O. şi în Uniunea Europeană, prezentându-le ca mari biruinţi ale ţării noastre, ale oamenilor politici. Am intrat în N.A.T.O. pentru că S.U.A., factorul decisiv al acestei alianţe, a voit-o. Aduceţi-vă aminte că în 1997, când România a dus o campanie pe cât de zgomotoasă pe atât de inutilă (alianţele se încheie când ambele părţi au vreun interes s-o facă), S.U.A. ne-au închis uşa în nas la summit-ul de la Madrid. Noi, din dorinţa de a câştiga bunăvoinţa Washingtonului, am încheiat Tratatul înjositor şi dezastruos cu Ucraina, fără a obţine vreun folos, dimpotrivă. După 11 septembrie 2001, percepţia şi evaluarea americană s-au schimbat radical. În lupta împotriva terorismului, S.U.A. aveau nevoie de noi aliaţi şi numai în acest context România a devenit membră N.A.T.O. A fost o decizie americană, nu un merit al guvernanţilor noştri. O situaţie similară şi în cazul intrării în Uniunea Europeană. Directoratul Marilor Puteri ale Uniunii a decis extinderea ei spre Est, spre a bara într-o măsură oarecare expansiunea rusă spre Vest. Dacă avem un dram de sinceritate, trebuie să recunoaştem că suntem încă departe de a fi o ţară la nivelul standardelor vest-europene. Mai marii Uniunii Europene consideră însă că este în interesul lor această extindere... Faptul că în mai toate domeniile suntem codaşii Uniunii arată că nu eram pregătiţi pentru acest pas. Suntem în Europa, dar, în cele mai multe domenii, amintim de Africa sau de America de Sud, am rămas depărtaţi de Europa!

Ceea ce lipseşte astăzi României este „o mare idee", un mare proiect naţional! Înainte de 1859 a fost Unirea; înainte de 1918 a fost desăvârşirea Unirii şi crearea României Mari! Astăzi, nu ne mai însufleţeşte nici un ideal mobilizator. În perioada interbelică, Cioran ar fi dorit ca Bucureştii să devină Bizanţul Sud-Estului Europei şi, fară nici o exagerare patriotardă, chiar am fi putut deveni. Astăzi, nici nu vrem, nici nu putem şi nici nu ne mai interesează. Singurul lucru vizat de lumea politică, singurul mare ideal vizat îl constituie înnavuţirea proprie. Dar oare în ce domeniu ne afirmăm? Economic, România a devenit o ţară de import, nu mai există vreun produs românesc vestit la export. Aduceţi-vă aminte care era în 1938 (an de referinţă) ponderea exporturilor româneşti. Practic am ajuns să fim un fel de colonie, iar, în materie de politică externă, practic am dispărut de pe harta diplomatică a Europei şi a lumii. În plan cultural, generaţia scriitorilor români de acum aşteaptă fără nici un merit afirmarea. Despre altele, nu mai este chiar nimic de spus. În stadiul actual, cred că sectorul în care ţara noastră ar fi putut să se manifeste cu şanse de succes era cel cultural-ştiinţific. Dar, din nefericire, guvernanţii noştri postdecembrişti şi-au bătut joc de învăţământul românesc, supus la tot felul de „reforme şi programe", inepte şi distructive. Dacă din rândul elevilor sau studenţilor au ieşit elemente de valoare, ele fie au plecat în străinătate, unde au fost apreciate şi potenţialul lor valorificat, fie, rămânând în ţară, au dispărut în mediocritatea impusă de orgoliile politicienilor găunoşi sau a birocraţiei sufocante. Am avut şansa să fim Bizanţul Europei, şi am ajuns la periferia Europei, chiar mai rău.

Mondializarea este un proces căruia România nu i se poate sustrage, dar căruia îi poate rezista. Nu o rezistenţă cu caracter antagonic, ci mai mult printr-o încercare de afirmare cinstită a identităţii naţionale. În Franţa, o ţară cu o atât de veche tradiţie culturală, guvernul a iniţiat o dezbatere despre identitatea naţională. La noi, când cineva abordează această problemă, se aud imediat voci care-l acuză că este naţionalist, nostalgic etc. etc. şi vocea lui este astupată de cele mai la modă manele.
Patriotismul este privit în anumite cercuri ale intelectualităţii noastre şi ale societăţii civile ca o boală ruşinoasă. Americanii - îi am în vedere pe cetăţenii S.U.A. - ne-au oferit şi ne oferă cel mai frumos exemplu de patriotism. Noi, cei care îi copiem în atâtea privinţe, rămânem indiferenţi la minunata lor pildă. Vreau să subliniez că eu, unul, sunt pentru un patriotism lucid, sunt un adept al principiului atât de sănătos al „Junimii": Patriotism în limitele adevărului. Îmi iubesc ţara şi îmi iubesc poporul, dar n-am să le ascund niciodată defectele. Poate este o deformare, dar cred că identitatea naţională are o componenţă esenţială: memoria istorică. Tradiţia se cultivă în primul rând prin cunoaşterea şi înţelegerea istoriei. Când însă monumentele şi faptele trecutului istoric sunt ignorate şi lăsate anume să părăginească, distruse sau pe cale de dispariţie, atunci memoria istorică este şi ea pe cale de dispariţie.[2]
______________________
[1] Olivian Verenca, Administraţia civilă română in Transnistria 1941-1944, Bucureşti, 2000, p. 254