Revista Art-emis
Întâlniri cu filosoful Constantin Noica PDF Imprimare Email
George Anca   
Miercuri, 31 August 2011 21:51
Anca GeorgeVoi mărturisi, pe sărite, întâlniri cu filosoful. N-am avut curaj să notez ce-am ascultat - asta făceam şi, probabil, îi puneam întrebări, ieşit cu ajutorul lui din principiala intimidare cognitivă. Mi-a spus că mi-a scris la Roma o scrisoare, resto in posta, dar s-a pierdut în timpul lungii greve a poştaşilor itelieni din 1973. Şi dedicaţiile - standard, „cu dulce dăruire" - le-am pierdut, una a rămas, pe Rostirea filosofică românească, la Cornel Berbente, când eram directorul bibliotecii Politehnicii şi unde l-am invitat, la telefon. pe Noica să conferenţieze, argumentând că şi Heidegger a confernţiat o dată la Politehnica din Munchen, iar nepotul său, Nicolae, era printre cei mai asidui cititori. Aşa încât, ca şi cu Adrian Maniu sau Dumitru Stăniloae, am rămas în taina unei oralităţi iniţiatice, anume din terorizanta autocenzurare de teama securităţii (am aflat acum şi tot m-am mirat că s-ar fi consemnat „acolo" - deci şi ceva scris - vederile mele la Noica). Prima oară l-am căutat la Institutul de Logică, pentru a-i comunica solicitarea lui George Alexe de a scrie la revista „Credinţa", în Detroit (îl cunoscusem pe teolog de la cumnatul său, arheologul Petre Diaconu, partener de şah). Nu mi-a răspuns, dar mi-a dat întâlnire la restaurantul „Izvorul Rece", a doua zi din luna următoare, unde am băut bere şi am vorbit, cred, numai despre mine. Am făcut poate caz de cei doi ani, ultimii, de curs, Eminescu, apoi Creangă, al lui Călinescu, pe care l-am audiat, la înghesuială, de vizite la părintele Stăniloae, pe care reuşisem pentru prima oară, ca ziarist de radio, să-l „dau" pe post şi să recenzez Filocalia – aici, el a numit emfatic pe Pere Migne, cu 120 volume -, probabil şi de lucrarea mea de licenţă („de stat"), sigur caz de ce scriam, de poezie. Interogaţiile sale, mai degrabp aspre, mă entuziasmau deja, încât curând aproape i-am reproşat, cum de nu mă pune, ca pe alţii discipoli ai săi, să învăţ greacă şi germană, pentru a-mi auzi, oarecum jenat că se întâlneşte cu mine în paradis (ce să fac, am pus pe seama poeziei exceptarea, am şi cântărit relaţia lui cu lirica, văzând într-un târziu în „campania" manuscriselor şi hermeneutica „omului deplin" Eminescu un paralel cu Holderlin-Heidegger).

Limbile filosofice îmi fuseseră cumva refuzate, ca o libertate sau licenţă poetică, jurnalistică. Am găsit, bucuros, la Biblioteca de Stat, şi din cărţile sale vechi, Mathesis, De caelo, Cum e cu putinţă ceva nou, cu introducerile la istoria filosofiei. Le-am citit dinadins cu ochi de literat (nici nu-mi permiteam altul), necucerit de „istoria" filosofiei (ca domeniu şi prestanţă a magistrului – care tocmai îmi refuza, mi se părea, profesoratul acesta upanişadic cu alţii -, cât că mai târziua avea să-mi povestească de preferarea lui Al. Posescu la catedra de istoria filosofiei, cum totdeauna a trecut pe lângă predare). Normal, mi se părea autorul cel mai aşteptat - după diminuarea interdicţiei din cauza lui Hegel – în librării, la concurenţă, subterană, cu scriitorii dominanţi ai momentului. Întâlnirile au curs în fiecare 2 şi 16 ale lunii, ani de zile, când numai el oferea mai ales cafea - în ultimul timp, la Nestor. Intrasem în atmosfera cărţilor noi, aveam impresia că începusem să fiu martor la zidirea unor construcţii ideatice, de la rostire la întru, via Eminescu. Chiar şi presocraticii sau Choridaleu îmi erau familiari prin auz şi citit, măcar şi din lămuriri la curiozităţi ca din întâmplare. Am fost flatat când mi-a dat o copiei a scrisorii sale către Ştefan Milcu, solicitând Academiei să intervină pentru a readuce Închisoarea şi Mănăstirea Văcăreşti la funcţia originară, de Academie (Domnească). S-ar fi inclus, astfel, subânţelegeam, şi învăţătura martirilor terorii comuniste. L-am întrebat dacă n-ar vrea să discute aceasta cu ministrul Paul Niculescu-Mizil. Răspunsul a fost că dacă acela l-ar plăcea, el şi-ar pierde din timp, dacă nu l-ar plăcea... Venise şi timpul să mă invite să-l vizitez acasă, pe Ornamentului, în Berceni. Acum beam cafeaua preparată de doamna Noica. Aceleaşi discuţii libere, prea libere, în fapt solemne, din partea lui, tot timorate intelectual din partea mea. Trebuie să fi schimbat întâi veşti despre ce-am mai făcut, cum, de ce, cu ce rezultat (performanţă), apoi să fi ajuns, uite aşa, la tema întâlnirii, ce-a scris, ce-am citit. L-am ascultat lecturând, în fine amuzat, din lecţiile sale de engleză pentru ospătari. Ce proastă de uşoară fi engleza, eu mănânc, tu mănânc... cum înainte de Braunschweig sau Heidegger îl avusese profesor de sport pe Litruţă, care îi învăţase să alerge şi după mingile pe care ştiau că o să le prindă, dar mai ales după cele pe care erau siguri că n-o să-le prindă. Replică umorului, doamna Noica a şi refuzat mi apoi, spunea, să i le dactilografieze. Se făceau la minister înscrieri pentru cumpărare în rate a unui apartament, am optat, pe nerăsuflate, pentru cel pus în vânzare în Berceni, pentru a fi aproape, în acelaşi topos, cu filosoful. Aveam să plătesc douăzeci de ani , dar cel urmat s-a mutat curând, la rându-i, în Drumul Taberei, unde am continuat să-l vizitez, la invitaţia sa devenită tradiţie, nu rutină. Acolo, am auzit altă întrebare, cum merge maşina? Îl interesa "producţia". Pe parcursul recent îmi recomandase să folosesc – dintre, parcă, inteligenţă, simţire, voinţă – inteligenţa, cum ar veni pentru supravieţuire sub ceauşism.

Cu Noica m-am văzut cât am lucrat la Colocvii, apoi la ministerul învăţământului, adus de Mircea Maliţa, când Mihai Şora a fost trimis de el trei luni la Paris şi eu l-am înlocuit, rămânând şi sub ministeriatele lui Mizil şi Suzana Gâdea (am fost ataşatul lor de presă), până a plecat la Păltiniş, iar eu am plecat, în 1977, în India (până în 1984). Să zic aşa, „perioada" mea Noica va fi fost cam egală cu perioada India, amândouă cvasidiscrete, ca şi neîngăduite, dacă nu cenzurate, exilate, dar cu atât mai încarnabile îm misterul nespusului, nefăcutului. Când mai faci una nefăcută, îmi spunea, arată-mi şi mie, mi-a spus când i-am dat o lungă recenzie a mea la Rostirea sa, publicată de Neuer Weg (el putea să o citească în traducere...). Treabă românească, era adesea comentariul la „făcute" din societate. „Statul e un monstru", începuse o rostire despre cum gândea şi scria în tinereţe. N-am vorbit niciodată despre legionari. Personalităţile evocate, en passant, erau „oameni cu trecut". Îşi lăuda editorul, pe Idel Segal. Poghirc avea un rol în învăţământul universitar de aici, nu trebuia să plece visiting. Şora şi-a ocolit destinul. Acest viciu (homosexualitatea) a fertilizat multe spirite, dar de ce trebuia acela să se îndrepte spre fundul fiului meu? Când i s-a permis ţinerea primei conferinţe publice, după ani, într-un auditorium din Piaţa Amzei, pe tema Renaşterii, l-am ascultat dintre numeroşi audienţi în deplină tăcere şi oarecare reculegere. Acasă m-a întrebat cum mi s-a părut. Am vrut să găsesc cuvinte dincoace sau dincolo de rostire, să-i confirm unicitatea „oratorică", nu-l prea lăudam, ceva mai serios. El mi-a spus că e supărat pe sine, că în tinereţe, în asemenea situaţie intra într-o anume transă, ceea ce acum nu i s-ar fi întâmplat. Ba da, eu am intrat, de când aţi început cu Alberti, cu arhitectura, Renaşterea a devenit pretext de universal, de absolut, dar am şi înţeles-o mai bine ca niciodată în fondul ei. Cam aşa ceva, şi am trecut la diverse. Aveam să mă înscriu la doctorat, la Zoe Dumitrescu-Buşulenga – el nu era în „sistem" şi mă întrebam dacă m-ar fi primit, dacă vreau să merg la o bursă pe timp lung mă întrebase, dar eram însurat etc. – tot cu el am zis să pornesc acel doctorat şi i-am intimat că aş vrea să fac o teză despre diavol în literatură, la care a răspuns, găsim opere, vorbim şi cu Edgar Papu. Diavolul fiind cenzurabil, la vedere, am propus un poet al lui, pe Baudelaire.

Întâlnirile întâmplătoare, pe stradă, nu ocoleau evaluaţionismul lui de conţinut. Am propus la tv, Letiţiei Popa, un serial de teatru poetic - politic? - nu, poetic - politic era mai interesant. Că un prieten al lui, Sergiu Al-George, i-a vorbit nu numai de sanscrită, dar şi de tamilă, pe care s-o învăţăm. Tot el s-a văzut cu Maytreyi Devi, în India, şi n-ar fi rău ca romanul lui Eliade şi al ei să se publice într-o singură carte. Aflând că traduc din poezia turcă - a, te ocupi de noncultura turcă, de-aia sunt servitorii Europei, istorie da, în arhivele de la Istambul sunt documente româneşti necercetate nici de Iorga. Portretul i-l văd, din profil, cu pipa stinsă (?) în gură, a la Eliade, către Athene Palace, prin faţa statuii lui Eminescu. Altfel, spre încruntarea unui pastor dintr-un ordin propriu, luminată de logos mai degrabă rece. I-am scris, evident, din Italia, în primăvara lui 1973, unde ajunsesem cu susţinerea lui Mihai Şora (îi replicase ministrului adjunct Radulian că îmi iubesc nevasta, atunci când acela obiecta că n-am copii). M-am şi "împrietenit" cu preşedintele Lettere-lor, filosoful Franco Lombardi (l-am vizitat şi la vila lui din Castel Gandolfo, peste lac de reşedinţa papei) – faţa îi aducea cu a lui Noica. Eram bursier al catedrei de literatură italiană, condusă de Carlo Salinari, dar mergeam şi la un curs despre Rousseau, iar apoi am fost admis la cursuri postuniversitare conduse tot de Lombardi (Angelo Sabbattini discuta ritos Habermas, un sociolog mă onora cu cheachere-taifasuri), dar bursa se dusese. I-am şi împrumutat magistrului, la întoarcere, o carte-două de Lombardi. I-oi fi evocat şi convorbirea mea de câteva ore cu Petru Culianu, în ce-l privea pe Eliade. Noica se autointilua, uneori, biograful, in spe, al lui Eliade. Am început-o (sau, o s-o încep?) Cine altcineva? Când am primit prima scrisoare de la Eliade, am dat fuga să i-o arăt, era şi vărul său, medicul. De ce ţi-a răspuns, nu eşti aliatul nostru (îngheţasem). De ce nu, a intervenit doctorul, e tânăr, n-avea când să-i fie aliat. Tot aşa, când isprăvisem de redactat teza, şi i-am rezumat-o, la Nestor, că de fapt, este Baudelaire-Eminescu, m-a întors că de ce-mi trebuia ocolul Baudelaire ca să ajung la Eminescu. Probabil cum ajunsese el, mă gândeam.

Singura persoană căreia aveam curaj să îi depăn convorbirile cu Noica, altfel benigne, era soţia mea Rodica. Nu i-am scris numele, ca şi cum el însuşi mi-ar fi interzis subliminal, din precauţie. Cu Şora (între 1971-196 am mâncat zilnic împreună, în subsolul ministerului sau, mai ales, kefir din Piaţa Amzei), dacă nu bârfeam într-o doară, că şi-a ocolit destinul, da, dar el, Noica, cu multe cărţi, 3-4 (2-3?) bune, am zis că e trist, nu ca el, Şora, netristul fără cărţi. Coborând din autobuz, la Universitate şi văzându-l pe Grigore Popa, care ştia de relaţia cu Noica, i-am spus, la ureche, că vin de la părintele Stăniloe: ăştia te vor salva mâine, a spus tare, de aud şi acum, dându-i dreptate. După ce, în urma vizitei minsitrului Nurul Hassan, trimis de Indira Gandhi şi pentru schimbul de profesori de hindi şi română, acceptasem să candidez să predau în India, Suzana Gâdea m-a debarcat din minister la „Ştefan Gheorgiu" - am aflat că datorită unei anonime la Comitetul Central al Partidului Comunist Român, că aş vrea să scot un manuscris din ţară. Mi se părea că l-aş fi pus în pericol pe filosof, i-am şi dat de înţeles, poate (un „tic" scriptorial al lui, paralel cu întru). Cei ce m-au cercetat mi-au dat drumul, totuşi, în India, unde grijile s-au plasat între meditaţie şi malarie. Noica devenea încă o dată Lotul Noica, zilele cât a stat la noi Sergiu Al-George, Pe Chhatra Marg. Fusese închis în corp cu acest lot de eroică amintire spirituală, tot rug aprins, tot acatist. Filosofia trecuse din cartierele bucureştene la Păltiniş, jnana (cunoaştere) şi abhijnana (recunoaştere/anagnorisis) mi se instalau în minte şi în viaţă. Filosofia recunoaşterii de la Hegel şi Pascal la Ricoeur şi Lyotard o trăisem aproape de Noica: măcar eu îl recunoşteam (în inimă), cum nu făcea societatea securoiştilor ubicui. Şi „recunoaşterea" era de suplinit prin „maşină", prin inteligenţă. Numai pe Eminescu nu l-am lăsat, într-un târziu, pentru Kalidasa, cu a sa Abhijnana Shakuntalam/ Recunoaşterea Sacunalei (vezi Călin. File de poveste de Eminescu).

Când m-am întors din India, după o lună de şomaj, deloc încurajant, ajuns la Politehnică, e drept, director de bibliotecă mare, de peste trei milioane de volume, cu o sută de bibliotecari, am intrat în ruina psihică de după meditaţia transcendentală, şapte eminenţi savanţi psihologi lucrau la „straţă", bibliotecari pedepsiţi, Noica era la Păltiniş. Am citit în jurnalul lui Gabriel Liiceanu cuvânt cu cuvânt, parcă, vorbele de demult ale filosofului, aluziile puţine şi europene la neti-neti, aş fi avut iar de argumentat acum indianitatea, ca atunci „poeticitatea" (în general, lumea ia uşor, dacă nu în râs-plâns vieţuirea în India). Plus că literatura şi-a suplimentat dodiile cu chitra-kavya şi rasa-dhvani din poetica/alamkara sanscrită. Nu că ajunsesem şi eu un om cu trecut, nici măcar cu exil (Sergiu, despre ataşatul cultural: chiar dacă este securist, asta e un epifenomen, nu-ţi vrea răul). Ştefăniţă Lechea, lăudându-se cu un palton primit de la filosof, m-a surprins că, pomenindu-mi numele, ar fi primit replică: a, cel care a fost în India. De fapt, cel care l-am frecventat după o solicitare de articol pe care nu l-a scris, oferindu-mi, în schimb, salvarea "de mâine", cu vorba autorului cărţii Existenţă şi adevăr la Soren Kirkegaard (i-am întins-o, s-o răsfoiască, ministrului educaţiei din Danemarca, Helge Larsen, dar mai înainte a smuls-o Poghirc, să se edifice şi i-a pasat-o; nebun te mai pot crede cei de la intelligence). De ce nu va fi existat nimic sentimental în şcoala upanişadică noiciană de care am avut parte, mi se păruse, în secret? Simţeam o catacombă arborescentă în jur, defrişată şi totuşi în regenerare (pozitivitatea lui Culianu: psihicul se regenerează). Consumarea şanselor virtuale ţinea loc de realitate, dar zidirea interioară părea să nu se dărâme, ca în mitul constructor. Spre bătrâneţe m-a bătut gândul (păcătos?) – eu pentru cine aş putea fi (din datorie pentru el, pentru noii veniţi) un Noica. Tocmai că el m-a ajutat să mă ţin departe de filosofie, cum ar veni, să-l las pe el s-o facă, iar eu să rămân probabil poet (să-l fi influenţat, poate în sentimentul invizibil, cu verbozitatea căutătorului de recunoaştere imposibilă). Postumitatea lui monopolizată m-a închis la loc în mine, în amintirile şi amneziile legate de severa lui bunătate profund înţeleaptă de a-mi fi vorbit ascultându-mă.

Cât ar fi lucrat „diferenţele", pe un apofatism sui generis, se învederau clarificări chiar de destin, fie şi interzis. Ce dacă nu-i plăcea Arghezi, iar prin săli de la Filologie alegeam cu Şora, în lectura lui, volum de volum, versuri pentru o antologie a celor mai frumoase româneşti? Că m-oi fi ferit să-l chem la Casa Universitarilor la inaugurarea unui cenaclu de idei (copie după viziunea lui dialogală), Forum, de-au venit Onicescu, Mihoc, Buşulenga, Şora, Grigore Popa, Ion Ladea, Mihai Botez? Poate mi s-o fi părut că toţi ar fi trebuit să mergem la el, să zic. Mai şi "teorizasem" în teză (La These a lui Charles Peguy a fost subiectul lui Şora; Grigore Popa: Sfântul Francisc; Onicescu: Ideea Europeană; să zicem că Noica venea cu întru...) infidelitea necesară a poetului, la o vreme, a lui Rimbaud faţă de Baudelaire, poate şi a lui Barbu faţă de Mallarme. Nici frică, nici ruşine nu mi-era de Noica, îl voi fi purtat în mine, cât de deformat, până la indianizare, confirmare avatarică, blestem blând de karma telepatică. Nu mai ştiu ce i-am scris lui Eliade despre Noica din Bucureşti, Roma, Delhi, cu nenorocita fereală intrată în oase. Reintrasem, totuşi, nesperat, pe tărâmul sentimentului. Murisem când odată doamna Noica mi-a dat de înţeles că aş fi securist, nu, doamnă, jur, de ce, că sunt oameni inteligenţi. Prima şi ultima tentativă de racolare se petrecuse la redacţia Colocvii unde descinsese, cu Almanahul Credinţa în mână, un civil ce şi-a declinat apartenenţa la securitate, să nu mă sperii (pălisem), că nu e rău că scriu la Credinţa, chiar să intru la ei, că lucrează direct cu tovarăşul - şi noi, ziariştii, am încercat o evaziune, să mă întâlnesc seara în Piaţa Romană cu el, la Turist. L-am sunat timorat pe Vasile Văduva, învoit de la spital (avea leucemie acută), m-a chemat la el, am mâncat, am jucat şah până la 7-8, obosise, dar, „tu eşti slab", eşti în stare să te duci. A doua zi m-a sunat racolatorul, ce faci, domnule, ai încurcat borcanele, am îngăimat mai nimic. Spus lui Vasile, ce vulgar, a fost caracterizarea lui. Or, Vasile Văduva, prozator dostoievskian român, avea un respect impunător pentru scrisul şi gândirea lui Noica, al artistului care avea să moară la 33 de ani, comentarile lui aveau o vibraţie de curaj în veac românesc. Oricum, noicienii erau nevăzuţi, cu program. Nu se cunoşteau între ei, sau nu-i cunoşteam eu. Mi-ajungea cunoştinţa cu filosoful. Nicio gelozie. Nu urmăream nimic, decât vorba mai departe, de unde o lăsasem, cum şi acum, afară de scris şi şcolit, în rostire, de-o parte, în dodii, de alta. Îl bănuiam de dandy, parcă şi prima lui soţie, englezoaica asona, Wendy. Traducerilor lui le voi fi adăugat pe ale mele, risipite pierderii, din neogreacă şi turcă, din italiană şi sanscrită, din engleză şi franceză, chiar şi din Faust Brădescu. De i-ar fi fost dor de fiul călugăr când îmi vobea mie. Îl vedeam neînţeles nici de sine, sub supramaturizată iubire, infra Platon. De-aş avea misticismul lui Vasile Băncilă când a scris Blaga, energie românească ori tinereţea noicologică a postmodernilor de vârsta mea pe când îl tot întâlneam pentru că aşa voia şi el, cum aş fi îndrăznit altfel.

„Bulgarul" n-avea iertare, nici de la el, nici pentru el, a lui sau a celorlalţi. Nu-i contemplam suferinţa poate cochetă, convertită în autoepitom. Cum va supravieţui? Învăţătura aceasta a lui, de atâta firesc şi împărtăşire, se va risipi între tentaculele veninoase încolăcindu-ne? Mie să-mi fi spus ce mi-a spus? Mă creştea, mă controla? (Iubirea era partea teologilor). Nici personaj literar parcă nu devenise, ca şeful său de la Logică, distorsionat într-un roman ca pentru a-i oripila nevasta şi fiicele. Noica i-a editat, însă, opra lui Joja, împreună cu Alexandru Surdu. Şi cu Platon parcă se simţise în aceeaşi claustrare. Prin clarobscurul ce nimba prima vedere în Institutul de Logică se iscă, încă năist, prezenţe tragice, îmblânzite pe o mască de dezgheţ. Ar fi preferat, în ziua de azi, pizza Capriciosa? Nu se menaja pe el, se făcea metaforă preste „trecut", „alianţă" de sine, îi convoca în discuţie pe polihistori, de dragul poate al lui Eliade - Cantemir, Hasdeu, Iorga, Călinescu. Să se fi voit unul dintre ei, să-i fi admirat ironic? Mă mutam după el tematic, subiectual, dacă nu şi-n spaţii forţate. Până-n India (nici gţnd atunci). Peste, până la cărţi îl citeam pe el, faţă la faţă, ghioc înalt antopomorf. Conceptele deschise ale tinereţii nu şi le închisese nici în puşcărie, nici în comunism. La Păltiniş nu mă chemase „ca-n trecut", trecutul lui, era şi prins în anturaj. Am practicat – crimă perfectă – infidelitatea pe care mi-o inculcase făcându-mă să cred că, întâlnire de întâlnire (o sută?) era şi o respingere spre propria soartă (fără trecut, cu viitor?) Eram condamnat să nu-l mai văd, abia un telefon, puneri la cale cu Nicolae Noica, viitorul ministru, nici în autocarul ce mergea la Păltiniş pentru înmormântare n-am urcat (nici orto noicianul Mihai Drăgănescu). O inpersonare a tabu-ului va fi fost oracolul peregrinar oferindu-şi amarul judecăţii cu îndemn de infidelitate condiţionantă a propriei deveniri întru fiinţă. Şi ratarea posibilelor înscrisuri ne păstra în claustrul-Bucureşti unde chiar vorbeam, nu semnalam prin Morse ori noduri în ghem-constituţia- Americii. Planul era disaparent, la derută cumva, n-o să ştiu niciodată încotro - cât că-mi „jurasem" poetic o detaşare pe viaţă, mai târziu, de fapt, în prezent, jaină („nimeni să nu ştie ce e în sufletul tău/nici tu să nu ştii ce în sufletul tău"). Nepomenirea propriei suferinţe era probă de paternalism. Şi-o fi actualizat fiul călugăr în postură laică, în formare întârziat montessoriană.

În 1968, poetul Adrian Maniu mi-a dat un fel de ordin să merg la Cluj să intrevievez participanţi la Unirea din 1918 (nu se făcea caz, vicepreşedintele Radiodifuziunii, Ioan Grigorescu, s-a lăsat însă convins poate şi aflând în numele cui vorbeam şi am fost delegat, o lună, la Cluj, cu Stelian Tăbăraş). Însuşi Maniu fusese director la radio şi îi ceruse, după concert, lui George Enescu să autografieze pianul din studiou. La Cluj, am intervievat pe D.D. Roşca (luminos, în contrast cu „existenţa tragică" – nu-l cunoscusem pe Noica -, iar fi losofia lăsa locul unor naraţiuni de student întors de la Viena, cu Blaga, la Alba Iulia), David Prodan, Flora Dragomir. Geograful Tiberiu Moraru, decan, avea să plece în India, luaţi-mă şi pe mine, şi o... amândoi pe "Irina" Gandhi, a glumit asupra palincii din pahare mari (ceva mai înainte, în apartamentul ei, îi spusesem Henriettei Yvonne-Stahl: trimiteţi-mă în India – de treizeci de ani aştept să ajung în India, a fost răspunsul, îi promisese Vianu, demult, îl văzuse pe Eliade la Paris, de curând). În India aveam să ajung. Acolo, din lotul Noica, Sergiu Al-George a sedus nemilos pe toată lumea, profesori, copii, autorităţi, mărimi, cât că plângea în ce hal a ajuns India. Subiectul Eliade era în vedetă. Linişte peste filosof, vag Păltiniş. Doctorul care-l turnase, cofetăria Scala (de-aia n-om fi ajuns acolo, cu Noica), unde Sergiu îi arătase dedublatului scrisoarea de la Cioran către Noica, a intrat în narativismul compound-ului printr-un început de roman de Nilima Das (mai ales transmiterea prin Morse a unor imnuri sanscrite). Ca la Roma, subconştientul "noician" mă purta spre „filosofie", în nevăzut parcă, prin macroreligiozitatea hindusă-universală. Ultima traducere din sanscrită – dupa ceva din Vede, Upanishade, Meghaduta lui Kalidasa ori Gitagovinda lui Jayadeva – a fost Sundarya lahari /Frumoasa unduire, de filosoful prin excelenţă (comparat cu Kant), Shankaracharya. Evident, Eliade a apreciat mai ales versiunea în sanscrită a Luceafărului de Eminescu. Lumea kavya, a poeziei literelor mă conserva în infidelitatea faţă de filosof şi filosofie. Cum am spus, înapoi în ţară, am încăput în politehnică, în compania celor mai mari (şi interzişi) psihologi ai ţării. Vechile upanişade bucureştene cu Noica nici în vis nu le pomeneam. Nici măcar „teama" nu se mai conştientiza, chiar pe Şora l-am văzut foarte rar, până a ajuns ministru (după şi după, am mai avut parte, iar el se asociase, în sfârşit, cu Noica, aliaţi, pentru raţiuni filosofice.) Acum, nu-mi pot vedea viaţa altfel decât cu Noica, nişte ani, cu un filosof până la urmă neopozabil, tot familiarismul obraznic pe care-l voi afişat în rândurile de faţă i se datorează ca într-un spiritism, cum aş fi sporovăit începând dinspre anii lui '60, nu-i confirmam denectutea apropiindu-se (asta să evitat în anii Indiei şi de apoi, adjuvant represiunii de obşte, pânză pe tot)? footer