„În ţara asta, ţara pâinii/ Să aibă pâine chiar şi câinii/ Guvernul nostru ne obligă/ S-avem o zi de mămăligă/ Lor ce le pasă cum e trăiul/ Scumpiră trenul şi tramvaiul/ Scumpiră tot, la cataramă/ Până şi pâinea şi tutunul/ Şi când înjuri pe şleau de mamă/ Ei, cică, eu fac pe nebunul."

Constantin Tănase, s-a născut la 5 iulie 1880 şi vreme de cinci decenii a smuls milioane de zâmbete, descreţind frunţile românilor. Imensa popularitate de care s-a bucurat în viaţă poate fi asemuită cu a unui alt mare artist, Matei Millo. „Pamfletele" recitate de Tănase au reuşit să devină expresia durerilor, a revoltelor şi a năzuinţelor unui public mult mai larg decât şi-ar fi închipuit oficialităţile din vremea sa. Vă prezentăm câteva din cupletela sale, la fel de actuale ca şi în urmă cu şapte-opt decenii:

„Ne-am trezit din hibernare/ Şi-am strigat cât am putut:/ Sus Cutare! Jos Cutare!/ Şi cu asta ce-am făcut? Am dorit, cu mic, cu mare,/ Şi-am luptat, cum am ştiut,/ S-avem nouă guvernare,/ Şi cu asta ce-am făcut? Ca mai bine să ne fie,/ Ne-a crescut salariul brut,/ Dar trăim în sărăcie,/ Şi cu asta ce-am făcut? Ia corupţia amploare,/ Cum nicicând nu s-a văzut,/ Scoatem totul la vânzare,/ Şi cu asta ce-am făcut? Pentru-a câştiga o pâine,/ Mulţi o iau de la-nceput,/ Rătăcesc prin Ţări străine,/ Şi cu asta ce-am făcut? Traversăm ani grei cu crize,/ Leul iar a decăzut,/ Cresc întruna taxe-accize,/ Şi cu asta ce-am făcut? Totul este ca-nainte,/ De belele n-am trecut,/ Se trag sforile, se minte,/ Şi cu asta ce-am făcut? Se urzesc pe-ascuns vendete,/ Cum nicicând nu s-a văzut,/ Ţara-i plină de vedete,/ Şi cu asta ce-am făcut? Pleacă-ai noştri, vin ai nostri!/ E sloganul cunoscut;/ Iarăşi am votat ca prostii,/ Şi cu asta ce-am făcut?"

La un an după cotropirea ţării de către trupele sovietice, Constantin Tănase a satirizat cu mult umor obsesia invadatorilor pentru obiceiul de a „rechiziţiona", ziua în amiaza mare, în plină stradă, bunurile personale purtate la vedere, mai ales ceasuri de orice fel, pe care le cereau spunând „Davai Ceas!" (dă-mi ceasul). Într-unul din spectacole, artistul rostea cu voce tare un cuplet: „Rău era cu « der, die, das »/ Da-i mai rău cu « davai ceas ! »/ De la Nistru pân' la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai ceas, davai moşie/ Haraşo, tovărăşie!"

După reprezentaţiile acuzatoare la adresa ocupanţilor, a fost arestat şi ameninţat, ordonându-i-se să sisteze spectacolul. Nu s-a conformat. La următoareal reprezentaţie, Constantin Tănase a apărut pe scenă cu ceasuri puse peste mânecile hainei, de sus până jos. Ca de obicei, marele artist fost aplaudat frenetic, deşi nu scosese vreun cuvânt. Următoarul act al spectacolului a fost la fel de sugestiv: în mijlocul scenei, un mare ceas-pendulă. Artistul, păşind în jurul ei a spus doar atât: „Tu tic, eu tac,/ Aşa-i vremea, ce să fac?". Câteva zile mai târziu, marele actor pleca într-o altă lume. Este dificil de demonstrat cauza reală a dispariţiei inegalabilului Constantin Tănase. Dintre cele două versiuni care circulă, ambele sunt posibile, atât cea a unui blocaj renal survenit în urma unei infecţii, ca şi pneumonia contractată după „tratamentul" aplicat de autorităţile sovietice, dar nu poate fi exclusă nici combinaţia" dintre cele două alternative. Cert este doar că marele artist a slujit teatrul până în ultimele clipe a le vieţii sale. După cum relatează cunoscutul „cronicar" al teatrului românesc, Ioan Massoff, „în seara zilei de 28 august 1945, vizitat de unul dintre medici, prieten bun cu Tănase, întrebându-l cum îi merge, Tănase a dat din cap neîncrezător în asigurările acestuia şi cu un zâmbet amar în colţul buzelor arse, i-a răspuns: « Doctore, să ştii că asta-i ultima noapte a lui Mihai Viteazul! » [...] Soţia l-a asigurat că se va face bine, dar Tănase, pesimist, i-a răspuns: « Madam Tănase, să vedem cine are mai multă imaginaţie! »".[1]
În ziua următoare, pentru prima dată, cel care înveselise un întreg popor nu s-a mai putut prezenta la întâlnirea cu publicul. La ora 5 a dimineaţii de 29 august 1945 „vestea dispariţiei marelui artist s-a răspândit cu iuţeala fulgerului". La 31 august, pe străzile din jurul Ateneului din Bucureştise adunaseră mii de oameni. „Tănase, sus, pe carul mortuar, făcea ultimul drum prin Capitala pe care o îndrăgise şi pe care o cântase în vremuri de restrişte. Recrutul anonim, fiul modestului laborant din Vaslui, venit voluntar la Bucureşti cu patruzeci şi şase de ani în urmă, primea astfel defilarea locuitorilor Capitalei".[2]

Susţinând cu mare eleganţă şi talent ideologia bunului simţ, Constantin Tănase a făcut din scena bucureşteană un post de avangardă împotriva exagerărilor social-politice ale vremii, iar cupletele sale pot caracteriza la fel de bine şi societatea românească actuală:

Algoritm de calcul al pensiei

„Altă chestie/ E scoaterea la pensie/ Astăzi eşti funcţionar/ Însă mâine pensionar.// Poate te interesează/ Pensia cum se calculează./ Ei, uite cum se calculează:/ Din 35 de ani servici/ Care vor fi socotiţi/ Scazi primii ani de şcoală/ Şi absenţele de boală,/ Zilele de sărbătoare,/ Orele suplimentare,/ Plus un an şi patru luni./ Tragi o linie şi aduni.// Pe urmă împarţi la cinci, apoi/ Ce-ţi dă înmulţeşti cu doi,/ Scazi anul când te-ai născut,/ Adaugi tot ce-ai scăzut/ Şi la cifra ce-a ieşit/ Pui un zero la sfârşit./ Anii pentru însuraţi/ Se vor socoti dublaţi/ Adică ani de război/ Socotind că-n vremea asta/ Te-ai războit cu nevasta.// La totalul obţinut/ Pui trei zero la-nceput/ Scazi anii de celibat/ Ridici restul la pătrat/ Şi-astfel într-o primă fază/ Afli sumele de bază./ Apoi le extragi la toate/ Rădăcinile pătrate/ Şi la suma dobândită/ Aplici cota cuvenită,/ Care nu trebuie să fie/ Mai mare de 5 la mie.// Din suma rămasă brută/ Scazi 4 şi 8 la sută/ Trei la mie la pompieri,/ Impozitul pe averi./ Supracota respectivă,/ Taxele pentru colivă,/ Cinci la sută pentru dric,/ Pe urmă nu mai scazi nimic.// Din totalul rezultat/ Verşi două treimi la stat/ Şi restul ţi se cuvine/ Nu ştiu dacă mă exprim bine!//."

Grafica - Ion Măldărescu
________________________________
[1] Ioan Massof, Bucureşti, Editura Meridiane, 1967, pag.251
[2] Ibidem; pag.253