Revista Art-emis
Manevrele militare „BALKAN-89” din Bulgaria, (4-9 IUNIE 1989) PDF Imprimare Email
Lt. col.(r) Dr. Petre Opriş   
Luni, 29 August 2011 13:49
Opris PetreÎn perioada 4-9 iunie 1989 s-a desfăşurat pe teritoriul Bulgariei o aplicaţie militară comună a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, denumită codificat „BALKAN-89". La manevrele planificate de Comandamentul Forţelor Armate Unite (CFAU) au participat mari unităţi din Bulgaria, Uniunea Sovietică şi România.[1] În volumul său de memorii, intitulat „Condamnat la discreţie", viceamiralul Ştefan Dinu a menţionat faptul că, în anul 1989, „în sudul României, două aplicaţii militare au fost mai importante, în iunie – „Balkan 89" şi în august „Mariţa 89", ambele orientate pe direcţia de sud, spre Grecia, misiuni ce îi erau stabilite Bulgariei prin prevederile Tratatului de la Varşovia"[2]. O serie de informaţii provenite din fosta arhivă a C.C. a P.C.R. completează imaginea generală despre aplicaţia militară „BALKAN-89", menţionată de fostul şef al Direcţiei Informaţii a Marelui Stat Major. Astfel, la 3 aprilie 1989, generalul-colonel Vasile Milea a solicitat aprobarea lui Nicolae Ceauşescu pentru trimiterea în Bulgaria a unei grupe operative din Comandamentul Armatei a 3-a. Aceasta urma să participe la o aplicaţie pe hartă, în prima decadă a lunii iunie 1989 - în cadrul manevrelor organizate de CFAU sub denumirea „BALKAN-89". Menţionăm faptul că, începând din septembrie 1968, armata română a fost implicată foarte puţin în aplicaţiile CFAU desfăşurate pe teritoriul altor state. De regulă, România a fost reprezentată la asemenea manevre militare de generali şi ofiţeri care acţionau în cadrul unor comandamente şi state majore restrânse, distincte din punct de vedere naţional. Situaţiile strategice şi operativ-tactice create de conducătorii aplicaţiilor erau rezolvate de participanţii români numai pe hărţi. De asemenea, la 3 aprilie 1989, ministrul Apărării Naţionale a propus, iar Nicolae Ceauşescu a fost de acord ca generalul-locotenent Constantin Călinoiu, locţiitorul comandantului Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, să efectueze în Bulgaria recunoaşterile pentru aplicaţia „BALKAN-89", împreună cu şase ofiţeri români, în perioada 25-28 aprilie 1989. Aceştia elaborau toate documentele necesare pentru partea română, de comun acord cu Marele Stat Major bulgar.

În calitate de locţiitor al conducătorului aplicaţiei pentru armata română, generalul-locotenent Constantin Călinoiu a primit în subordine 18 ofiţeri şi subofiţeri şi a fost instruit să permită participarea militarilor români „la unele activităţi politico-culturale ce se vor desfăşura pe timpul aplicaţiei"[3]. Concomitent, Nicolae Ceauşescu a aprobat ca generalul-maior Dumitru Roşu, comandantul Armatei a 3-a, să conducă o grupă operativă din comandamentul său la aplicaţia „BALKAN-89". Grupa respectivă a fost compusă din şeful de stat major al Armatei a 3-a, generalul-maior Niculae Matei, 85 de ofiţeri şi subofiţeri, 24 de militari în termen şi civili, precum şi 34 de autospeciale de stat major şi maşini de transport.[4] Deplasarea în Bulgaria a militarilor români şi a tehnicii de luptă utilizate de aceştia în cadrul aplicaţiei „BALKAN-89" s-a efectuat cu trenul. Costurile de transport au fost achitate de Ministerul român al Apărării Naţionale, în întregime.

Războiul fictiv din Balcani

Începând din anul 1966, aplicaţiile militare comune în care erau angajate forţele militare româneşti s-au desfăşurat pe Teatrul de Acţiuni Militare de Sud-Vest – de regulă pe „Direcţia operativă greacă". Acestea au avut ca scop „formarea unor deprinderi practice necesare organizării, planificării şi conducerii luptei (operaţiei) la eşalon Divizie-Armată"[5]. De obicei, CFAU stabilea ca armata română să desfăşoare la începutul fiecărei primăveri aplicaţii comune operativ-strategice, pe hartă. Pentru a înţelege concepţia generală a unei aplicaţii militare de genul „BALKAN-89", putem face apel la documentele din fosta arhivă a CC al PCR. De exemplu, în şedinţa Consiliului Apărării din 13 octombrie 1972 s-a aprobat desfăşurarea pe teritoriul României, în perioada 12-21 februarie 1973, a unui joc de război pe hartă, cu tema: „Desfăşurarea grupărilor de trupe aliate pe teatrul de acţiuni militare, cu respingerea simultană a agresiunii inamicului. Ducerea operaţiei ofensive a Frontului şi a acţiunilor de luptă ale forţelor maritime şi trupelor de apărare antiaeriană ale statelor participante la Tratatul de la Varşovia"[6]. La aplicaţie erau angajate „grupe operative de comandament de front, apărare antiaeriană a teritoriului şi marină militară din armatele română, sovietică şi bulgară"[7], în total aproximativ 400 de generali şi ofiţeri, dintre care numai 100 erau români.
Pentru prima dată de la înfiinţarea alianţei, CFAU a prevăzut ca Frontul românesc să acţioneze pe direcţia operativă turcă, cu forţarea Strâmtorii Dardanele. Până la momentul respectiv, armata română fusese angajată numai în jocuri militare pe direcţiile operative nord-italiană (până în anul 1966) şi greacă (din anul 1966).

În conformitate cu solicitarea făcută de şeful de Stat Major al Forţelor Armate Unite, mareşalul Ivan Iakubovski urma să conducă jocul de război în calitate de „comandant suprem al grupului de Fronturi de pe teatrul de acţiuni militare de sud-vest"[7]. De asemenea, s-a prevăzut ca în conducerea aplicaţiei să existe numai câte un locţiitor român şi bulgar, neînsoţiţi de grupele lor de lucru, iar arbitrarea grupelor operative române urma să fie efectuată de generali şi ofiţeri sovietici.[8] Potrivit concepţiei de ansamblu a jocului de război „SOIUZ-73", forţele Grupului de Armate Sud (NATO) atacau Bulgaria şi ajungeau pe aliniamentul: Sud Sofia - Nord Gabcovo - Nord Burgas. Concomitent, forţele aeronavale ale NATO se angajau într-o bătălie la circa 150 de mile Est Constanţa, iar la nord de Burgas era lansat un desant maritim în flancul Frontului 3 Sud (sovietic). Grupul de Armate Sud era alcătuit din Armata 1 Greacă (trei Corpuri de Armată) şi Corpul 4 Armată grec (trei divizii), Armata 1 Turcă (Corpurile 3, 5 şi 2 Armată) şi Corpul 4 Armată turc (trei divizii). Totodată, Grupul de Armate Sud beneficia de sprijinul Corpului 6 Aviaţie Independent. Armata română alcătuia Frontul 2 Sud cu 10 divizii (două mari unităţi fiind de tancuri). Dintre acestea, trei divizii aveau capacitate de luptă permanentă, trei divizii erau gata de luptă după 1-2 zile de la începerea războiului, iar patru divizii erau gata de luptă după 3-4 zile de la declanşarea ostilităţilor. Grupul de mari unităţi româneşti, încadrat pe flancuri de două armate sovietice, se concentra la sud de Dunăre, între Ruse şi Nikopol. Operaţiunea de traversare a fluviului de către trupele sovietice şi româneşti se desfăşura în condiţiile utilizării de către NATO a armelor de nimicire în masă la punctele obligatorii de trecere de la Isaccea, Brăila, Giurgeni-Vadu Oii, Olteniţa - Turtucaia, Giurgiu - Ruse, Zimnicea - Belene, Turnu-Măgurele - Nikopol, Islaz - Somovit, Corabia - Lom Palanka şi Bechet-Oreahovo.

Cucerirea Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele

După încheierea concentrării la sud de Dunăre, forţele Organizaţiei Tratatului de la Varşovia treceau la ofensivă. Unităţile româneşti (Frontul 2 Sud) acţionau pe teritoriul Bulgariei în cooperare cu cele sovietice din Frontul 3 Sud, pe direcţia Sud - Sud-Est. La un moment dat, direcţiile de acţiune ale celor două fronturi deveneau divergente. Forţele sovietice atacau spre Istanbul, în timp ce armata română încerca să ajungă la Strâmtoarea Dardanele şi Marea Marmara. Pentru misiunea imediată a Frontului 2 Sud erau stabilite următoarele elemente: adâncimea înaintării (200-250 km), ritmul de înaintare a trupelor aflate în ofensivă (40-60 km/24 de ore) şi durata de îndeplinire a misiunii (4-6 zile). Ulterior, un regiment românesc de desant-paraşutare se angaja în luptă la est de localitatea Kanoka (în Turcia), în ziua a 5-a sau a 6-a de la deschiderea ostilităţilor. Acţiunea sa constituia preludiul unei noi ofensive declanşate de armata română, pentru crearea unui cap de pod la sud de Strâmtoarea Dardanele. Pentru misiunea următoare a Frontului 2 Sud erau stabilite următoarele elemente: adânci mea înaintării (200-250 km), ritmul de înaintare (30 km/24 de ore) şi durata de îndeplinire a misiunii (7-8 zile). Concomitent cu acţiunea armatei române, marile unităţi ale Frontului 3 Sud urmau să se angajeze în luptă împotriva forţelor turceşti din sud-estul Bulgariei, respingându-le până la Vest Istanbul. Apoi, o divizie de desant aerian sovietică urma să fie lansată în a 4-a sau a 5-a zi de la deschiderea ostilităţilor la nord-est de Izmit (la est de Istanbul), în imediata apropiere a Strâmtorii Bosfor. Totodată, pe Marea Neagră urmau să se angajeze două bătălii aeronavale: prima, la 150 de mile Nord-Est Istanbul, iar cea de-a doua la circa 50 de mile Est Istanbul.

În acelaşi timp cu ofensiva declanşată împotriva Armatei 1 Turce, la flancul drept al armatei române se desfăşura o operaţiune militară similară. Forţele militare bulgare din cadrul Frontului 1 Sud, în cooperare cu o armată sovietică, respingeau acţiunile ofensive declanşate de Armata 1 Greacă, eliberau teritoriul bulgar ocupat de aceasta, cucereau localităţile greceşti Komutini, Cavalla, Salonic şi Cojani, după care ajungeau la litoralul Mării Egee. Aplicaţia „SOIUZ-73" dezvăluie faptul că liderii militari sovietici erau preocupaţi de cucerirea rapidă a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, în cazul declanşării unui război între NATO şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia. De asemenea, se poate observa încadrarea armatei române între două armate sovietice, în cursul aplicaţiilor militare comune. Acest lucru este explicabil dacă ţinem cont de problemele pe care autorităţile române le-au creat la Moscova, după evenimentele din august 1968, din Cehoslovacia. Desigur, aplicaţiile „SOIUZ-73" şi „BALKAN-89" au avut scenarii fictive, însă Moscova dorea ca prin asemenea acţiuni să se pregătească cât mai bine din punct de vedere militar. Totodată, se pare că sovieticii încercau să-i disciplineze pe români. Întâmplător sau nu, aplicaţia din anul 1973 s-a intitulat SOIUZ (UNIREA). O unire de interese pe care Nicolae Ceauşescu şi generalii români nu aveau cum să o ignore.

[1] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar 8/1989, f. 93.
[2] Ştefan Dinu, Condamnat la discreţie, Editura Neverland, Bucureşti, 2009, p. 229.
[3] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar 8/1989, f. 93.
[4] Ibidem.
[5] Victor Negulescu, Spionaj şi contraspionaj: din viaţa şi activitatea unui ofiţer de informaţii (1966-1996), Editura Bibliotheca, Târgovişte, 1999, p. 72.
[6] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 5/1973, f. 81; 85.
[7] Ibidem, f. 81.
[8] Ibidem.

Petre Opriş - Notă bio-bibliografică:

Născut la 20 septembrie 1968, Craiova, judeţul Dolj;
- 1990 a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă" din Sibiu;
- 1997 Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti;
- 1990-1999 a îndeplinit diferite funcţii de ofiţer de artilerie în garnizoanele Pleniţa (judeţul Dolj) şi Craiova;
- 1999-2002 şi-a desfăşurat activitatea la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară din Bucureşti, în funcţia de redactor al „Revistei de Istorie Militară";
- 2002-2009 a lucrat în cadrul Serviciului de Protecţie şi Pază.
- 2009 trecut în rezervă cu gradul de locotenent-colonel;
În anul 2008 a obţinut titlul de doctor în istorie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Este autorul tezei de doctorat cu tema România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991) – coordonator ştiinţific: prof.univ.dr. Ion Agrigoroaiei.

Volume publicate:
- Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007 (Premiul „General Radu R. Rosetti", acordat de Fundaţia Culturală „Magazin istoric" – 16 aprilie 2008);
- Criza poloneză de la începutul anilor '80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român, Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008;
- România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991), Editura Militară, Bucureşti, 2008;
- România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968), volumul I, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2008 (coautor, alături de dr. Gavriil Preda);
- România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968), volumul II, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2009 (coautor, alături de dr. Gavriil Preda). footer