Revista Art-emis
Bucureşti - Calea Victoriei, între oriental şi occidental (1) PDF Imprimare Email
Dr. Marian Nencescu   
Miercuri, 10 August 2011 23:39
Nencescu MarianSpaţiul public şi bibliotecile
Studiu de animaţie culturală

Noţiunea de spaţiul public imaginat ca o sferă (sfera publică) a fost definit şi explicat de filosoful şi sociologul german Jurgen Habermas în lucrarea „Sfera publică şi transformarea ei culturală. Studiu asupra unei categorii a societăţii burgheze" (Bucureşti, Ed. Comunicare. ro, 2005). În esenţă, Habermas defineşte spaţiul public drept o „dimensiune constitutivă a societăţii burgheze", sau „sfera persoanelor private reunite într-un spaţiu public" (de unde şi denumirea de „sferă burgheză"). Aplicat la dimensiunile autohtone, spaţiul public este constituit din acele zone de interes comun : pieţe publice, biserici, monumente, inclusiv biblioteci, parcuri, grădini sau alte elemente de interes comun, unde individul, denumit generic public este nu doar spectator, asistent la spectacolul public, ci chiar participant activ. Ca filosof de inspiraţie marxistă, format la „Şcoala de la Frankfurt", alături de Theodor Adorno şi Max Hochenheimer, Habermas utilizează termenul curent de „burghezie" similar celui de „cetăţean", respectiv persoană cu îndatoriri publice, contribuabil, reprezentant al unei clase în plină afirmare socială, având ca deviză „cei trei B" : banul, binele şi bunul public. Epoca de afirmare a burgheziei în spaţiul european, respectiv sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea a corespuns, inclusiv în plan cultural, unei expansiuni fără precedent a instituţiilor publice : muzee, şcoli, grădini şi parcuri publice, biblioteci şi cabinete de lectură (de stat sau private), unde, în mod tradiţional clasa burgheză făcea schimb de informaţii sau mesaje cu caracter public.
Este epoca când se înalţă, cu bani publici dar şi prin subscripţii, donaţii sau din iniţiativă direct privată cele mai multe clădiri monumentale (inclusiv Biblioteci naţionale sau locale), când iau avânt iniţiativele culturale de tot felul : de la conferinţe publice la atenee culturale, cluburi politice şi de lectură, librării dotate inclusiv cu săli de lectură şi de împrumut pe bază de abonament.

În sfera publică se configurează spaţiul public element ce reglementează raportul dintre timpul liber, destinat distracţiei, consumului, îngrijirii sănătăţii şi, respectiv, timpul de lucru. În funcţie de acest raport se stabilesc şi elementele esenţiale ale diferenţierii şi integrării sociale. Cu alte cuvinte, persoanele cu bani pun mai mare accent pe cultura publică, iar gradul de civilizaţie se stabileşte inclusiv în raport cu oferta culturală. Spaţiul public burghez era aşadar un spaţiu deschis, cu acces liber şi de cele mai multe ori gratuit unde burghezul (în speţă, cetăţeanul) avea acces nemijlocit la instrucţie şi loisir, componente fundamentale ale procesului de modernizare şi democratizare a societăţii. Pentru a ne referi strict la Bucureşti, noţiunea de spaţiu public, în accepţiunea modernă a termenului, apare în jurul anilor 1830, în perioada Regulamentului organic, lege fundamentală a ţării adoptată în 1831 şi care stipula alocarea de fonduri pentru „ţinerea şcoalelor în principalele oraşe ale Principatului, precum şi „înfiinţarea de tipografii şi biblioteci" . Un document similar adoptat în Moldova prevedea în mod expres înfiinţarea unei „biblioteci publice". În fapt, prima instituţie de acest gen constituită în baza acestei Constituţii sui-generis care a fost Regulamentul organic, va fi inaugurată la Iaşi, în 1841, pe lângă Academia Mihăileană. La Bucureşti, prima bibliotecă publică a fost aceea a Colegiului Sfântului Sava, înfiinţată la 8 iunie 1838, considerată drept predecesoarea, de drept, a Bibliotecii Metropolitane actuale. Revenind la ideea de spaţiu public, vom semnala că însuşi termenul de public (cu referire concretă la o acţiune de comunicare, de informare) apare relativ târziu în limba română, mai precis la începutul secolului al XX-lea, fiind consemnat ca un neologism, cu sensul de persoană care participă la o activitate de comunicare (aşadar, cu sensul de public spectator). Un alt înţeles al termenului priveşte o activitate oficială, care interesează tot poporul. Aşadar, o conferinţă, o manifestare culturală în genere, este publică atunci când atrage spectatori în mod benevol, fără a urmări un avantaj economic imediat. Ideea care se desprinde din această interpretare este că burghezul (respectiv entitatea care constituia publicul spectator) încetează, prin participarea sa la un act cultural benevol, liber consfinţit, să mai fie supus al statului,ci devine partener, persoană direct interesată să participe conştient la o activitate ce ţine de sfera publică. Acelaşi fenomen se aplică inclusiv atunci când vorbim de motivaţia frecventării bibliotecii (clubului de lectură).

Biblioteca Centrala UniversitaraÎn plan social, consecinţa acestei concepţii este stimularea construcţiei şi dotării de localuri cu destinaţie culturală. Aceste spaţii urbane destinate întâlnirii, distracţiei, dar şi lecturii apar şi se răspândesc frecvent în Bucureştii de acum un veac şi jumătate, suprapunându-se, şi adesea înlocuind vechiul târg, medieval şi balcanic, caracterizat prin sute de biserici, uliţe întortocheate şi haotic trasate. Locul lor este luat sistematic de construcţii monumentale, înălţate după o concepţie edilitară nouă, menită să ducă la modernizarea României. Sunt anii când sub ultimele domnii organice ale unor principi luminaţi, precum Gheorghe Bibescu (1842-1848), la Bucureşti şi, respectiv Mihail Sturza (1834-1849), la Iaşi se pun bazele primelor promenade artificiale. La Bucureşti este amenajată, între 1832-1833, Colina Mitropoliei, urmată între 1848-1850 de amenajarea Şoselei Kiseleff, zonă ce avea ca puncte de atracţie o grotă şi mai multe bazine artificiale. Iată cum descrie istoricul George Potra evenimentele inaugurării noilor amenajări edilitare. La 7 iunie 1843, generalul conte Kiseleff răspundea într-o epistolă trimisă de la St. Petersburg lui Vodă Bibescu: „Mulţumind pentru intenţia Obsteştei Adunări de a cinsti opera de organizare a Principatulu vă cer ca suma votată să fie utilizată pentru lucrări de folos public în frumoasa urbe de pe Dâmboviţa". Drept urmare, banii destinaţi ridicării unei statui a lui Kiseleff sunt folosiţi pentru amenajarea Şoselei care îi poartă numele, „Aleaua cea mare", cum îi spuneau înaintaşii noştri. Astfel, odată cu Aleea Kiseleff, locurile de petrecere ale bucureştenilor se diversifică, trecându-se de la conceptul de grădină plină de praf, primitivă şi neamenajată, aşa cum a fost „Grădina cu cai" (situată pe cursul Dâmboviţei, unde este astăzi statuia lui Kogălniceanu) la şoseaua Kiseleff. În 1833 este sistematizat şi redat public Dealul Mitropoliei, unde „pe înălţime se putea respira un aer mai curat şi mai răcoros".

Doisprezece ani mai târziu, la 2 septembrie 1847, este vestită prin bubuituri de tun şi jocuri de apă de 25 stânjeni înălţime, inaugurarea Aleii Kiseleff,desfăşurându-se între o zonă străjuită de fântâna lui Mavrogheni şi o moară de vânt (azi, Şcoala Mavrogheni şi Bufetul de la Şosea, operă a arhitectului Ion Mincu). Jurnaliştii bucureşteni, mucaliţi şi zeflemitori nu au scăpat prilejul să critice „locul de desfătare al cetelor boiereşti", cum spune pamfletarul N.A. Orăşanu, constatând că noua şosea este departe de oraş şi, deci, nefolositoare. Arhitectul Karl Meyer, vestitul peisagist, nu a descurajat şi a mai amenajat pentru bucureşteni, în următorii ani, Parcul Cişmigiu şi domeniul Măgurele, vestit loc de reverie al lui Mihai Eminescu, azi o paragină tristă. În acest context pitoresc şi cosmopolit se naşte, în prima jumătate a secolului al XIX-lea ceea ce mai târziu se va numi fenomenul editorial şi publicistic autohton, punctul nodal de constituire a bibliotecilor publice. În esenţă, ideea consemnării, sub formă incipientă de depozit legal a tuturor apariţiilor editoriale nu a fost un fenomen specific Ţărilor Române. Mai degrabă în Transilvania, sub dominaţia Imperiului Habsburgic şi, prin extindere în Oltenia ocupată de habsburgi, statul controla sistematic şi riguros apariţiile de carte şi presă, înregistrând cu o rigurozitate birocratică toate fondurile de carte existente. Iniţiativa se va dovedi benefică cel puţin în scopul reconstituirii apariţiilor bibliografice, şi deci al istoriei bibliotecilor în România. În Moldova şi Valahia rolul de supraveghere a tipografilor (dar numai în cazul când acestea nu aparţineau direct domnitorului) revenea Bisericii, care prin vegherea vigilentă a înalţilor ierarhi exercita şi rol de cenzură. Astfel de iniţiative, consemnate de istoricul bibliolog Gheorghe Buluţă în lucrarea „Civilizaţia bibliotecilor" (Bucureşti, 1998, Editura Enciclopedică) prevăd că nimic nu se putea impune fără autorizarea statului, şi implicit fără un control adecvat. Cu toate măsurile luate, inclusiv două „pitace" emise în 1784 de domnitorul Mihail Şuţu, la Bucureşti continuau să apară diverse foi volante, publicaţii şi broşuri efemere, unele cu conţinut pamfletar, considerate „primejdioase" de către autorităţi. Acestor producţii „locale se adăugau şi gazeturile" şi cărţile străine" care îi interesau pe localnici, dar îngrijorau oficialităţile. În scopul limitării tendinţei de a se răspândi „sisteme şi vederi" (respectiv opinii şi idei) potrivnice stăpânirii, gazetele locale oarecum oficiale, aşa cum era de pildă „Albina românească" a lui Gheorghe Asachi, aveau rubrici speciale de informaţii culese din periodicele ruseşti, franţuzeşti, austriece şi prusace, cu „ştiri bune". Tot gazetele oficiale erau cele care monitorizau activitatea librăriilor, dar şi achiziţiile de carte ale bibliotecilor publice, veghind ca titlurile „uvrajelor" comercializate să fie întocmai cu cele aprobate.

Această cenzură cu totul strictă se extindea şi asupra repertoriilor teatrale, controlate strict de Poliţie şi Departamentul din Lăuntru (Ministerul de Interne) care aveau dreptul „a încuviinţa" sau refuza orice fel de reprezentaţii, şi în orice condiţii". Este straşnic poprit orice antreprenor a reprezenta vro piesă far de a fi autorizată de ţenzura teatrală" se spunea în Regulamentul Teatral de la 1852-1853, sub rezerva că directorii de teatru ce ar fi nesocotit acest decret riscau „straf"(amendă) şi arest „pe 24 dă ceasuri", semnalează Ionuţ Niculescu în lucrarea „Directorii Teatrului Naţional din Bucureşti", 2002. Acesta este şi motivul pentru care burghezia şi în special intelectualitatea bucureşteană introduce, ca un punct distinct al Proclamaţiei de la Izlaz din 6 iunie 1848, cităm, „libertatea presei şi a cuvântului", respectiv abolirea cenzurii" „ca să se poată rosti şi scrie pe faţă adevărul, ideile şi cunoştinţele". Era o reacţie directă, imediată la măsurile luate de Mihail Sturza care obliga pe librari şi bibliotecari a da „tot felul de declaraţii şi de cataloage". Iată, consemnată de cronicarii epocii o scurtă secvenţă de la Revoluţie: „La 9 iunie 1848 se declanşă Revoluţia. Heliade citi Proclamaţia de la Izlaz. Oastea şi poporul se alăturară şi jurară credinţă „dreptăţii celei noi". Bibescu Vodă ieşi cu caleaşca la plimbare, ca să înfrunte poporul, dar epoletul mondirului îi fu găurit de gloanţe. Nu mai era de glumă. În locul atelajului domnesc venea câte un revoluţionar într-o birja care striga : „Fraţilor", iar oamenii se adunau ca un pământ în jurul lui. În urma lor sosiră şi tipografii cu uneltele lor, în căruţe, răspândind în valuri manifeste cu chenare aurite, imprimate pe loc". În aceiaşi ani, vizitează Bucureştii şi doi intelectuali transilvăneni (în 1836, după relatările din „Curierul românesc" al lui Heliade Rădulescu), Gheorghe Bariţiu şi Timotei Cipariu, veniţi în Capitala spirituală a românilor în misionarism cultural. Opresc la vamă, la „Caravanserai", de unde primesc „ţidulă" de liberă trecere în oraş. Apoi poposesc la un han de pe lângă Biserica Sfântul Gheorghe şi vizitează Lipscanii şi pe librarul Romanov. Duminica, urmăresc liturghia la biserica Sărindar, apoi admiră la Mitropolie clopotul „vărsat" (turnat) de curând (în 1834) din bronzul tunurilor turceşti cucerite la Silistra, apoi pornesc cu o trăsură tocmită un „fiancer" spre Herăstrău. La Şosea, sunt uimiţi de numărul caleştilor şi frumuseţea damelor ivite la vedere". În altă zi, tocmesc o trăsură şi merg spre Târgul din Afară (pe actuala Şosea Colentina) spre a-l vizita pe Heliade, sau Iliad cum îi ziceau vecinii săi. Acesta avea pe un „şes prea descântat", actualul Obor „trei case cu 36 de odăi" şi ţinea tipografie cu „vărsătorie" proprie, ceea ce tradus în limbaj contemporan ar fi o turnătorie pentru literele de plumb". Întrucât gazda nu era acasă vizitează şi „palatul ghiulesc", de vară (Ghica Tei).

Recapitulând, de la Podul Mogoşoaiei la Băneasa şi de la Colentina la Herăstrău „Minune e să se vază Bucureştii îndeseară", mai ales că „damele toate de n-au princini silitoare nu rabdă sahler (văl) pe obraz, şi nu le pasă, numai să se vază". Probabil că de atunci s-au născut refrenele „Fetiţe dulci, ca-n Bucureşti, în toată lumea nu găseşti" şi „Hai să-ţi arăt Bucureştiul noaptea !". footer