Revista Art-emis
Orele culturii române - Constantin Virgil Gheorghiu PDF Imprimare Email
Prof. dr. Tudor Nedelcea   
Vineri, 22 Iulie 2011 10:14
constantin virgil gheorghiu
Constantin Virgil Gheorghiu
(15 septembrie 1916 - 22 iunie 1992)

Personalitate de anvergură mondială, preotul şi scriitorul Constantin Virgil Gheorghiu este, din păcate, şi azi, mai puţin cunoscut în ţara sa natală, pe care a iubit-o cu devotament şi sinceritate. Deşi celebrul său roman, Ora 25, a fost ecranizat la Hollywood, în 1961, cu Antony Quinn şi Virna Lisi în rolurile principale, iar prin demersurile acad. Eugen Simion, în mandatul său de preşedinte al Academiei Române, soţia scriitorului, avocat Ecaterina Burbea Gheorghiu, a donat, la 11 iulie 1994, înaltului for ştiinţific academic, în conformitate cu dorinţa soţului său decedat, întreaga operă literară „fără nicio excepţie" (cărţi, documente, corespondenţă, manuscrise etc.) [1], istoricii şi criticii literari, teologii continuă să rămână descoperiţi faţă de el.

S-a născut în familia preotului ortodox Constantin Ghoerghiu, în comuna nemţeană Războieni, fiind primul din cei cinci copii, la 9 septembrie 1916, („ în luna în care România intra în război şi în ziua în care a dat prima ei bătălie")[2], de ziua Sfinţilor Ioachim şi Ana. Copilăria şi primele clase le petrece în satul bunicii dinspre mamă, Petricani, unde compune stihuri religioase dedicate sfinţilor Agatha, Maxim Mărturisitorul şi Ion Damaschin. Debutul publicistic se realizează în 1934, în revista „Crai Nou", în timpul studiilor liceale de la Liceul Militar din Chişinău, transferat apoi la liceul cu acelaşi profil din Cernăuţi. Bacalaureatul îl absolvă la Bucureşti însă, în 1936, an în care se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie. Precocitatea talentului său literar iese în evidenţă în perioada studenţiei, publicând în „ Bilete de Papagal", „Viaţa Literară", „Universul" , „Cuvântul", „Timpul", fiind încurajat de N. Crevedia, şi Tudor Arghezi. Editorial, debutează în februarie 1937, cu volumul de poezii, Viaţa de toate zilele a poetului, în martie 1940 câştigă premiul de poezie al Fundaţiei Regale, cu volumul Caligrafie pe zăpadă. Raptul ordinar al Basarabiei şi Bucovinei (provincii de care era legat sentimental), datorat lui Stalin, pierderea părţii de nord a Transilvaniei, îi influenţează decisiv destinul şi creaţia literară. Este mobilizat la vânătorii de munte, ajunge la Marele stat Major, unde colaborează la Studioul Central de Radio. Angajat corespondent de război la Secţia de Presă şi Propagandă, pleacă pe front de unde trimite reportaje dure pentru ziarul „România", reunite în vol. Ard malurile Nistrului (1941), prefaţat de Tudor Arghezi, cu un mare succes în epocă, apoi volumele Am luptat în Crimeea (1942) şi Cu submarinul până la Sevastopol (1942). Îmbolnăvit pe front, este demobilizat şi trimis ataşat cultural la Legaţia Română din Zagreb, unde-l vor găsi evenimentele de la 23 august 1944.
De aici începe calvarul vieţii sale. Intuind ocuparea sovietică a României, chiar din 24 august 1944 părăsise Legaţia spre a se stabili într-o ţară liberă. Dar, surprizele încep să apară. La Viena este internat 10 luni într-un lagăr ca „diplomat dintr-o ţară inamică", pleacă în Turingia, dar Comisia Aliaţilor îl consideră „germanofil" şi este internat, doi ani (1945-1947), în lagăre de prizonieri la Darmstandt, Nürnbeg etc. Eliberat în 1947, îşi regăseşte soţia, se stabilesc la Heidelberg, unde se înscrie la Facultatea de Teologie şi începe scrierea romanului Ora 25.

constantin virgil gheorghiuPrigonit din şi prin Europa, speră să-şi găsească liniştea în continentul american, dar Canada nu-l primeşte pentru că este intelectual (în decembrie 1947), i se refuză în 1948 viza de emigrare în Argentina şi SUA. Revine în Europa şi după numeroase tentative de trecere frauduloasă a graniţelor elveţiene şi franceze, ajung clandestin la 8 august 1948, în Franţa.
Recomandat de filosoful Gabriel Marcel, Editura pariziană „Plon" îi editează romanul Ora 25, tradus din limba română de Monica Lovinescu, cu un succes internaţional de presă şi critică literară în Europa, America, Asia. Mircea Eliade considera romanul „una din cele mai mari cărţi ale generaţiei noastre, din toate ţările"[3]. În ianuarie 1951 este invitat să ţină conferinţe în Argentina de însuşi preşedintele Juan Peron, dorea să continue ciclu de conferinţe şi în alte state sudamericane (Chile, Uruguay, Peru, Brazilia), dar diaspora română nu se desminte, ci acţionează şi minte: „Dar, de la toate aceste manifestări au lipsit, bineînţeles, unii români. Unii, fiindcă Gheorghiu ar fi fost antisemit; alţii fiindcă, dimpotrivă, Gheorghiu este vândut iudeomasoneriei, unii, fiindcă Gheorghiu face jocul comuniştilor; alţii fiindcă doarme noaptea cu cămaşa verde; unii, fiindcă vorbeşte prost franţuzeşte şi « ne face ţara de râs »; alţii fiindcă e prost crescut. Într-un cuvânt, omul care venise să ne facă cunoscută ţara prin opera şi prezenţa lui, s-a văzut cam izolat de români şi criticat cu mare violenţă"[4].

La 23 mai 1963 este hirotonisit preot la Biserica Ortodoxă Română „Sf. Arhangheli" din Paris, înălţat, în 1966, la gradul de econom-stavrofor de însuşi Patriarhul României, Justinian Marina şi la rangul de protopresbiter al Patriarhiei din Constantinopol la Centrul Ortodox al Patriarhului ecumenic de la Chambésy (Elveţia), în 1970. Pentru ierarhii români din Ţară manifestă un interes deosebit: pe mitropolitul Moldovei, Justin Moisescu, îl întâlneşte, în 1966, la Geneva, mitropolitul Nicolae al Banatului îi scrie, la 27 mai 1972, iar mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu, îl invită, în septembrie 1969, şi „în părţile noastre", solicitându-i cărţi, în special cele religioase. Spirit autentic ecumenic se întâlneşte şi cu Papa Paul al VI-lea, cu Patriarhul Constantinopolului, Athenagoros (căruia îi scrie biografia), scrie cărţi pe teme teologice: Sfântul Ioan Gură de Aur (1957), Cerşetorii de miracole (1958), Viaţa lui Mahomet (1963), Nemuritorii de la Agapia (1964), Tinereţea lui Luther (1965), Dumnezeu nu primeşte decât duminica (1975), Christos în Liban. De la Moise la palestinieni (1978), Dumnezeu la Paris (1980), face parte din Comitetul de Onoare al Asociaţiei „Prietenii lui Constantin cel Mare şi ai Sfintei Elena" (1985). Este invitat să susţină conferinţe în diverse state ale lumii, Tunisia, Japonia, Liban, Coreea de Sud etc., numai România îl evită (nu-l invită), deşi dorinţa sa de a-şi vizita patria natală l-a însoţit pretutindeni şi în întreaga viaţă, aşa cum mărturiseşte: „n-am fost niciodată despărţit de România [...]. Dacă într-o zi mă voi întoarce în România, mă întorc acolo unde sunt rădăcinile mele şi nu mă mai mişc [...]; tot dicţionarul român mi-e drag [...]. Dacă nu pe pământ, atunci în cerul românesc – acolo cu certitudine"[5]. Într-adevăr, Constantin Virgil Gheorghiu ne veghează din „cerul românesc", autorităţile comuniste şi cele postdecembriste nu l-au invitat pe adevăratul ambasador al culturii române în lume. În Occident şi pentru lumea liberă, autorul Orei 25 face cunoscute realităţile româneşti, sprijină moral revoluţia din decembrie 1989 şi începutul democraţiei româneşti, dar duşmanii săi sunt nu numai în Ţară, ci şi în diaspora din lumea liberă, aşa cum îi scrie Aristide Buhoiu: „Interesant e că unii din duşmanii dv. de la Paris au încercat pe toate drumurile să discrediteze ideea tipăririi în româneşte a celebrei dv. cărţi. Nu mă îndoiesc că un joc asemănător au lansat şi asupra dv., lansând calomnii despre mine"[6]. Românii nu se dezmint, dezbinarea lor e proverbială şi păgubitoare, aşa cum s-a manifestat şi în cazul altor scriitori stabiliţi, din pricini politice, în străinătate ( ircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, G. Uscătescu, Şt. Baciu etc.).

Apreciat la justa sa valoare de personalităţi politice (de preşedinţii Libanului, Coreii de Sud, Franţei, Argentinei, Iranului, etc.)sau culturale (Gabriel Marcel, Albert Camus, Raymond Aron, André Malraux, Denis de Rougemont, Aldoux Huxley, W. Saroyan, Nicolas Nabocov, R.M. Albérès etc.), purtând corespondenţă cu marii români din străinătate (Mircea Eliade, E. Cioran, Vintilă Horia, Aron Cotruş, Eugen Relgis, Horia Roman, Traian Boeru, Şt. Baciu, Barbu Niculescu, Şerban Andronescu, Ben Corlaciu, Marian Popa etc.) sau din ţară (E. Barbu, Tudor Arghezi, Nestor Vornicescu, V. V. Nicolescu etc.), Constantin Virgil Gheorghiu trece la cele veşnice la 22 iunie 1992, în vârstă de 76 de ani, la 51 de ani de la celebrul ordin al lui Ion Antonescu: „Români vă ordon treceţi Prutul!". Cu o operă impresionantă, peste 40 volume[7] (poezii, române, scrieri teologice, memorii), Constantin Virgil Gheorghiu este mai cunoscut în străinătate decât în Ţara sa. Căsătoria cu o celebră avocată (care a reuşit să-l elibereze pe D. Stelaru din puşcărie), Eecaterina Burbea (Laleaua Neagră) i-a creat probleme în timpul regimului totalitar al regelui Carol al II-lea şi a guvernării legionare. Deşi în propria concepţie, conform mentalităţii familiei sale, căsătoria e o taină „două fiinţe într-o singură persoană. La fel ca taina Sfintei Treimi: Sfinta Treime întruchipează trei persoane într-un singur Dumnezeu, Mea tu şi cu mine întrupăm noi doi România, România întreagă şi liberă"[8], legionarii români nu-l iartă, iar scriitorii înregimentaţi în această mişcare (Radu Gyr, de pildă) nu-l pot ajuta. Este acuzat în ziarul „Buna Vestire" de plagierea poeziei Scrisoare către tatăl meu după Virgil Carianopol (situaţia de fapt prezentându-se invers), pe principiul „un legionar are întotdeauna dreptate"[9]. De fapt, aceste persecuţii datorate căsătoriei sale cu o evreică sunt transpuse dureros şi în celebrul său roman autobiografic, Ora 25: „În ceasul când evreimea lumii luptă alături de bolşevici contra ţării noastre şi vor să ne răpească pământul patriei, dumneata – român curat şi scriitor de frunte al neamului - te-ai căsătorit cu o evreică!"[10], îi reproşează lui Traian Corugă (alias autorul) ministrul de război.

Ca şi alţi scriitori români exilaţi, Constantin Virgil Gheorghiu şi-a scris opera, până la romanul Nemuritorii de la Agapia, din 1964, în limba maternă, apoi direct în limba franceză. Menţionăm alte câteva titluri: Ceasul de rugăciune (1942), Ultima oră (1943); La seconde chance (1952), L'Home qui voyagea seul (1954), Le Peuple des immortels (1955), Les Sacrifiés du Danube (1957), La cravache (1960), La Maison de Petrodava (1961), Perahim (1961), Nemuritorii de la Agapia (1964, tradus de Ileana Vulpescu, cu prefaţa lui Fănuş Băileşteanu), La Condottiera (1967), L'Espoinne (1971), L'Oeil americain (1972), Les Inconnues de Heidelberg (1977), La Grand exterminatuer (1978), Les Amazonnes du Danube (1977), Les Mendiants des miracles (1978) etc.[11]. Dar, opera care l-a consacrat a fost Ora 25, tradus în peste 40 de limbi, cu un tiraj de 600. 000 de exemplare vândute în câteva săptămâni, consacrare datorată şi ecranizării hollywoodiene. Ora ireală 25 este o oră de apocalips, sau cum explică însuşi autorul, „este timpul în care orice încercare de salvare e prea târzie: chiar Mesia dacă ar veni, ar fi prea târziu. E nu ultima oră, ci o oră după cea din urmă oră. Este, cu precizie, timpul societăţii occidentale. E ora actuală. Ora exactă!"[12]. Destinul lui Johann Moritz, tragic şi absurd, este cel al neamului românesc, sau al oricărui individ „născut în emisfera de răsărit". Denunţat de jandarm c-ar fi evreu, din motive amoroase, este internat într-un lagăr de muncă, de unde evadează în Ungaria, împreună cu un grup de evrei bogaţi care-l abandonează însă la Budapesta, arestat ca spion român, deportat în Germania, unde medicii lui Hitler îl descoperă ca fiind prototipul rasei ariene şi popularizat ca atare spre stupefacţia sa; înlesnind evadarea unor prizonieri francezi este internat într-un lagăr american ca notoriu criminal nazist. În total, eroul român „ petrece" 13 ani de pribegie în aproape 100 de lagăre (fiind liber doar optsprezece ore), ajungând să se întrebe, în inocenţa sa, dacă va fi vreodată liber. Consăteanul său, Traian Corugă, realizează tragedia epocii postbelice, când România a fost sovietizată, locul nemţilor luându-l ruşii, „care sunt cei mai mari negustori de slavi din lume. În Rusia sovietelor, fiecare om este proprietatea guvernului bolşevic"[13], stăpânirea comunistă în România fiind tot aşa de crudă, păgână şi străină ca şi cea a lui Irod din vremea lui Iisus.

De altfel, intuiţia lui C.V. Gheorghiu privind atrocităţile armatei sovietice s-a dovedit a fi, din păcate, reală: „Fiara antediluviană a Armatei roşii, care ucide, violează, jefuieşte şi masacrează pretutindeni pe unde trece"[14], comentează el în Memorii, deconspirând, în acest sens, un crunt apel al scriitorului sovietic Ilya Ehrenburg adresat armatei sovietice: „Ucideţi! Ucideţi!. Pe pământul german nu există nimeni nevinovat, nici printre cei vii, nici printre copiii nenăscuţi. Supuneţi-vă instrucţiunilor tovarăşului Stalin, zdrobind pentru totdeauna fiara germană în lagărul ei. Distrugeţi prin violenţă orgoliul femeilor germane. Luaţi-le drept pradă legitimă. Ucideţi, ucideţi, viteji ostaşi ai Armatei roşii, în asaltul vostru irezistibil"[15].

Colaborare autorităţilor române cu ocupantul sovietic de după 23 August 1944 este comentată, autorul încercând o explicaţie: „Regele României, guvernul lui, oamenii politici şi diplomaţii s-au întors şi au colaborat cu ocupantul sovietic nu fiindcă sunt proşti, naivi sau trădători, ci pentru că americanii şi mai ales englezii le-au dat asigurări că nu vor fi ocupaţi; că îşi vor redobândi independenţa şi libertatea după război. Americanii şi englezii au înşelat România"[16]. Cu luciditate, Constantin Virgil Gheorghiu analizează rolul şi rostul civilizaţiei tehnice, vinovată de introducerea „dispreţului pentru om, exact ca în barbarie. Omul este astăzi redus doar la dimensiunea lui socială"[17] şi asta este o componentă a civilizaţiei europene, a orei 25 în speţă. Ca român, îşi îndreaptă atenţia şi spre realităţile spirituale româneşti:" Cultura noastră, Lucian, a dispărut. Ea avea trei calităţi: iubea şi respecta frumosul – obicei învăţat de la greci; iubea şi respecta dreptul – obicei învăţat de la români; iubea şi respecta omul – obicei pe care l-a învăţat greu şi foarte târziu, de la creştinism. Numai prin respectarea acestor trei mari simboluri, Omul, Frumosul şi Dreptul, a devenit cultura noastră occidentală ceea ce a fost. Şi acum pierde cea mai importantă moştenire: respectul şi dreptatea pentru om"[18]. Cu o vastă cultură, laică şi religioasă, Constantin Virgil Gheorghiu a lăsat pagini memorabile privind relaţia din om şi Dumnezeu, desacralizarea societăţii prin civilizaţia tehnică, aşa cum apare şi-ntr-o simplă rugăciune: „Şi fă, Doamne, ca noi, simpli cetăţeni ai acestui pământ să nu ajungem să confundăm omul cu funcţia pe care o ocupă!"[19]. Însuşi autorul îşi mărturiseşte pasiunea sa pentru studiile teologice, existentă în propria familie („de secole, toţi strămoşii mei sunt preoţi"), efectuate la Heidelberg, sesizând diferenţa de studii asupra Noului Testament practicate de protestanţi („lectură ştiinţifică) şi de ortodocşi („se citeşte cu ochii pietăţii, nimeni nu s-a gândit să-l citească ştiinţific"). Considerând Evanghelia ca „un fel de nouă întrupare a lui Hristos în litere", „acelaşi cuvânt al lui Hristos, abordat cu teamă şi înfricoşare", Constantin Virgil Gheorghiu face distincţie între abordarea Divinităţii de către omul occidental şi cel răsăritean, el însuşi se apropie de Dumnezeu „cu ochii deschişi", pentru care cere iertare, aşa cum procedează protestanţii, păstrând, totuşi, „o pietate desăvârşită"; încearcă „explicarea a ceea ce nu se explică, înţelegerea a ceea ce este de înţeles", conştient că „există o ignoranţă sacră, care este lăudabilă, şi o cunoaştere condamnabilă"[20]. În situaţiile dramatice prin care a fost obligat să treacă, începând cu 23 august 1944, când „regatul meu, patria mea a fost înghiţită. Pierdută cu tot ce reprezintă ea", şi până la stabilirea definitivă în Franţa, singurătatea autorului Orei 25 a fost suplinită doar de Dumnezeu, căruia i se adresa folosind cuvintele lui Iacob: „Doamne, sunt prea mic faţă de îndrumările şi faţă de toată credincioşia pe care ai dovedit-o cu robul tău"[21].

nedelcea tudorRomanul lui Nikos Kazantzakis (1885-1957), Alexis Zorbas (1947), ecranizat la Hollywood, tot cu Antony Quinn în rolul principal, a făcut cunoscută lumii Grecia profundă şi a impus dansul sirtaki. Romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu, Ora 25, a avut o traiecţie similară, numai că autorităţile româneşti de după '89 (în timpul regimului comunist, în ţara sa, opera sa era interzisă, chiar şi pronunţarea numelui său) n-au ştiut sau n-au vrut/nu vor să se folosească de acest succes internaţional al operei sale spre o bună cunoaştere a României în plan mondial prin valorile ei autentice, să impună hora românească, cum au procedat grecii cu dansul lor. De ce oare? Este o întrebare pur retorică, căci instituţiile statului român, care au în statut, asemenea obiective, au alte criterii „axiologice" de promovare a valorilor culturii noastre naţionale.
Deşi despre Constantin Virgil Gheorghiu au scris Mircea Eliade, E.E. Math, I.G. Dumitru, Gheorghe Uscătescu, Theo Réné, Alain Peyrefitte, N.S. Govora, Ovid S. Crohmălniceanu, Nichifor Crainic, Eug. Lazovan, Irina Petraş, V. Cubleşan, Pericle Martinescu, Baruţu, T. Arghezi, Marian Popa, Barbu Cioculescu, C. Ungureanu, N. Manolescu, Eugen Simion etc., opera sa nu este tradusă în româneşte, în totalitate, şi nici comentariile nu sunt totdeauna pertinente şi exhautive. Din păcate.
________________________________________
[1] Fănuş Băileşteanu, O importantă donaţie pentru Biblioteca Academiei Române, în „Academica", IX, nr. 9-10, iul.-aug. 1999, p. 20-21.
[2] Constantin Virgil Gheorghiu, Memorii. Martorul Orei 25. Traducere de Sanda Mihăescu-Cîrsteanu, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2003, p. 49.
[3] Apud Fănuş Băileşteanu, prefaţă la romanul Perahim, Bucureşti, România Press, 2001, p. 26.
[4] Titu M., C. Virgil Gheorghiu sau nimeni nu poate fi profet în ţara lui, în „Curierul Creştin", Buenos Aires, 1954. Apud Fănuş Băileşteanu, pref. cit., p. 29.
[5] Interviu luat de Aristide Buhoiu, în „Universul Românesc", IV, nr. 126, iul. 1990, p. 3-5.
[6] Fănuş Băileşteanu, pref. cit., p. 33.
[7] „Istoricul literar" Florea Firan îi atribuie, printr-o gafă impardonabilă, şi cărţile scrise de poetul-pianist Virgil Gheorghiu (28 martie 1903-7 martie 1977) (vezi Literatura diasporei, antologie comentată de Fl. Firan şi C.M. Popa, Craiova, Editura Macedonski, 1994, p. 311-312).
[8] Virgil Gheorghiu, Ispita libertăţii. Memorii, II. Traducere din limba franceză de Sanda Mihăescu-Cîrsteanu, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2002, p. 226.
[9] Virgil Gheorghiu. Memorii. Martorul Orei 25. Traducere de Sanda Mihăescu-Cîrsteanu, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2003, p. 392.
[10] Virgil Gheorghiu. Ora 25. Roman. Ediţie îngrijită de Mihai Vornicu. Prefaţa de Paul Miclău. Bucureşti, Editura Omegapres/Paris, Editions du Rocher, 1991, p. 115.
[11] Pe larg în Dicţionarul General al Literaturii Române, E/K, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 314-317 (fişă întocmită de Mihaela Podocea Constantinescu).
[12] Ora 25, p. 56.
[13] Ibidem, p. 138.
[14] Ispita libertăţii. Memorii II, p. 176.
[15] Ibidem, p. 165.
[16] Ibidem, p. 238.
[17] Ora 25, p. 140.
[18] Ibidem, p. 139.
[19] Ora 25, p. 87.
[20] Ispita libertăţii. Memorii II, p. 270.
[21] Ibidem, p. 56. footer