Revista Art-emis
Rezist în Casa Albă PDF Imprimare Email
Acad. Eugen Mihăescu   
Miercuri, 26 Septembrie 2018 08:14

Casa Alba-New York Times-E.MihaescuAm lucrat în presa americană din 1971 până în 1999 și m-am aflat în mijlocul înfruntării dintre „The New York Times" și administrația Nixon atât în scandalul care s-a numit „The Pentagon Papers" cât și în cel care a dus la demisia președintelui american, „Watergate". Am lucrat cu ultimii „monștri sacri" ai ziarului, Harison Salisbury, Abe Rosenthal și Max Frankel, redactorii și directorii care, prin activitatea lor, s-au asigurat că presa va rămâne „câinele de gardă" al democrației. Am colaborat ani de zile publicând desene în pagina opusă editorialului, Op-Ed, cea în care, spre marea mea surpriză, zilele trecute, „The New York Times" a tipărit o scrisoare anonimă.

Metaforic, „The New York Times" are expus pe peretele din biroul redactorului șef capul unui președinte, Richard Nixon, și nu m-ar mira să își dorească încă un trofeu, capul lui Donald Trump. Numai că metoda prin care încearcă să-l dărâme pe ocupantul Casei Albe astăzi nu are nimic în comun cu bătăliile deceniului 8. E meschină și lașă, mirosind de la o poștă a făcătură. Seamănă cu zaverele noastre dâmbovițene. Le lipsesc numai țațele...

Ziarul, sub conducerea lui Abe Rosenthal, nu ar fi acceptat niciodată să publice o scrisoare anonimă fie ea scrisă, poate, de un membru al echipei lui Donald Trump. Cel care a stabilit regula pe care trebuie să o respecte orice jurnalist, dacă dorește să scrie în paginile lui „The New York Times", nu ar fi acceptat să tipărească rândurile unui funcționar ce nu are curajul să-și asume propriile cuvinte. Unui reporter care a cerut să-și exercite dreptul de a mărșălui într-o demonstrație despre care ar fi trebuit să scrie, Rosenthal i-ar fi spus: „OK, regula este următoarea: poți să faci dragoste cu un elefant, dar atunci nu mai ai dreptul să scrii despre circ!". De altfel, epitaful de pe mormântul lui Rosenthal spune totul despre crezul jurnaliștilor care și-au dedicat talentul cotidianului pe care l-au condus: „We kept the paper straight"! Care s-ar putea traduce foarte liber: Noi am păstrat verticalitatea ziarului. Pentru că „The New York Times" nu a fost niciodată echidistant. A apărat democrația, drepturile fundamentale ale cetățenilor, dar nu pot să spun că a fost de partea democraților. Sigur însă nu a fost de partea republicanilor.

Astăzi, la conducerea cotidianului se află pentru prima dată un afro-american, Dan Baquet. Care îi urmează primei femei, Jil Abramson, o scorpie tatuată. Tot atâtea plecăciuni în fața corectitudinii politice. Despre Baquet însă, jurnalistul și avocatul Glan Greenwald, autorul rapoartelor publicate de „The Guardian" referitoare la programele globale de supraveghere puse la cale de Statele Unite și Marea Britanie, spunea că „are o istorie cu adevărat îngrijorătoare de a practica această formă de jurnalism care este incredibil de subordonată statului de securitate națională american." Adică domnul Baquet, redactorul șef de la „The New York Times", are o bună colaborare cu serviciile secrete americane.

Și astfel pot să ajung la subiectul articolului meu, care este o paralelă între ceea ce se întâmplă astăzi în România și în Statele Unite. Pentru că similitudinea sare în ochi: președintele Americii, Donald Trump, ales democratic în toamna anului 2016, nu își poate desfășura activitatea așa cum Partidul Social Democrat, condus de Liviu Dragnea, nu poate guverna țara, deși a fost ales printr-un vot covârșitor în același an. Ca și în Statele Unite, unde opoziția democrată și-a unit forțele cu O.N.G.-urile societății civile pentru a-l izgoni pe Trump, a-l desființa - unii se tem chiar că își doresc exterminarea lui fizică - și în România toate așa numitele forțe democratice, de dreapta, anticorupție etc, etc, se chinuie de aproape doi ani să-l desființeze pe Liviu Dragnea, să-l arunce în cel mai adânc beci, conștiente că, în acel moment, se duce dracului și partidul lui.

În ambele bătălii sunt implicate niște trupe, „soldați", care în România servesc „statul paralel", iar în America „The Deep State" - „statul subteran", o denumire mai corectă, după părerea mea. Articolul semnat de Ion Spânu, publicat în ziarul „Cotidianul", și reacția imediată pe care a stârnit-o din partea Alinei Mungiu-Pippidi, președinta Societății Academice din România cu finanțare Sörös, m-au determinat să scriu despre aceste trupe care, cel puțin în România, au un punct comun: marea majoritate a celor care luptă împotriva „ciumei roșii" reprezentată de P.S.D. au legături cu rețeaua de O.N.G.-uri finanțate de milionarul George Sörös. Zadarnic se scutură Alina Mungiu-Pippidi scârbită de alăturarea între mentorul ei, George Sörös, și S.R.I.! Cât timp la conducerea Serviciului Român de Informații se află Eduard Hellvig -, care nu a fost doar un amărât de bursier, ci a fost coordonator de programe al Fundației Sörös pentru o Societate deschisă cât a fost student la Cluj - O.N.G.-urile lui Sörös nu sunt „partenere", ci sunt chiar S.R.I.

Să fie oare o simplă coincidență că întâlnim bursierii Sörös peste tot? Nu a fost Răzvan Mihai Ungureanu, coordonator la Iași al aceleași fundații, șef al Serviciului de Informații Externe și prim-ministru? Nu este doamna Sandra Pralong, directoare ani de zile la Soros, consilier la Adminiatrația Prezidențială? Nu este madama Monica Macovei, cadru de nădejde al rețelei Soros, europarlamentarul care ne-a adus pe cap Mecanismul de Control și Verificare de care nu mai scăpăm în veci, România fiind condamnată să rămână o țară de mâna a doua? Nu este Macovei cea care a pus bazele Republicii Procurorilor România pe vremea când era ministrul justiției? Nu este obscurul Remus Pricopie, bursier Soros și Fullbright, rectorul Școlii Naționale de Științe Politice și Administrative, adică este cel care recrutează „capete" pentru trupele care îngroașă „statul subteran"?

Domnul acesta, care a tocit băncile școlilor din America - și nu știe că „limba maternă" se traduce în engleză cu „native language" și nu cu „Mothrt Tongue" (care se referă la mușchiul din gura mamei) după cum și-a scris el în C.V. - a cerut, nici mai mult nici mai puțin, decât ca un compatriot, un român, fie el și Liviu Dragnea, să fie înscris pe lista neagră a celor cu statut de „persona non grata", să nu mai fie primit în U.S.A. sau în Europa. Și câți alți studenți „fără susținere financiară", care au obținut burse de la organizațiile lui Sörös, se ascund prin ministere și fac pierdute hârtii sau îngreunează proceduri, paralizând activitatea guvernului? Câți agenți de influență se află direct pe statul de plată al milionarului Sörös? Soldații aceștia se ascund în Parlament, în Consiliul Superior al Magistraturii, în Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în justiție, în educație... Nu putem afla, pentru că nici până astăzi nu s-a votat legea care să oblige O.N.G.-urile să-și declare sursele de finanțare...

Avem si noi doi Orban, dar ce folos... Știa el, Victor Orban al Ungariei de ce a izgonit Universitatea Central Europeană (unde tronează tot Monica Macovei) de la Budapesta. Știa el foarte bine ce învață tinerii acolo: toate clișeele care ni se vâră pe gât de dimineața până seara și batjocoresc tradițiile și credințele religioase. Învață să devină niște roboți fără țară, și fără Dumnezeu, fără respect pentru bătrâni, fără morală, propovăduind toate viciile în numele libertății individului.

Citeam zilele trecute un articol în ziarul genevez „Le Temps": „De la dreptul de ingerință la ingerința străină". Autorul explica activitatea O.N.G.-urilor finanțate de George Sörös, care nu fac altceva decât să militeze pentru „deschiderea societății către circulația liberă a ideilor" și care, astfel, comit doar o „ingerință pacifică" în comparație cu troll-ii lui Prigojin, amicul lui Putin, care, dezvăluind votanților americani mesajele candidatei Hillary Clinton, au influențat alegerile prezidențiale din S.U.A., comițând o „ingerință străină" în treburile interne ale unui alt stat, deci o agresiune... Schimbarea, prin presiunea străzii, a președinților aleși sau a guvernelor nu se numește lovitură de stat în cazul „societăților deschise"? Sau denumirea depinde doar de cine le organizează?

Și astfel ajungem la subiectul diversiunii create în jurul acestor „ingerințe". Pentru că nimeni nu mai discută dacă este adevărat sau nu ceea ce dezvăluiau mesajele furate din poșta candidatei Clinton, la fel cum, în România, nimeni nu mai discută dacă este adevărat ce scrie Rudolph Giulianni despre justiția românească în scrisoarea deschisă pe care a adresat-o conducătorilor statului român, ci doar despre faptul că a fost plătit pentru ca să o scrie.

Hellvig, Macovei, Ungureanu, Pricopie (era să-l uit pe Andrei Pleșu, președintele pe viață al Fundației pentru o Societate Deschisă, care ține la Parchet conferințe nu despre artă, ci despre istoria procuraturii!) și alții ca ei, soldați devotați ai O.N.G.-urilor sörösiste sunt români numai în acte, nu și în suflet. În spatele vorbelor frumoase, scrisorilor deschise sau anonime se ascund interese economice. În America complexul militaro-industrial se luptă pentru perpetuarea conflictelor ce sunt sursă de îmbogățire, iar în România se dă bătălia pentru rezervele de gaze din platoul continental al Mării Negre. De aceea eu îl voi susține pe Liviu Dragnea atâta timp cât se luptă pentru interesele României.

Grafica - I.M.

footer