Revista Art-emis
Politica externă românească, un imens eşec indus de ambiţii politicianiste sterile PDF Imprimare Email
Teo Palade   
Miercuri, 05 Septembrie 2018 16:24

Armata RomânăNu este departe timpul când ne consideram, economic şi militar, unul dintre statele importante din regiune. Aveam pretenţii de putere regională. Încercam să aducem lângă noi, prin înţelegeri zonale, vecinii cu interese comune. Să fi trecut, oare, vremurile acelea? Şi dacă da, când vom afla cu adevărat care este „contribuţia" la decădere României a acelora care ne conduc de trei decenii? Când vom şti care este vina repetabilelor persoane care, de decenii, joacă soarta ţării într-o sinistră „ruletă rusească"? Vor fi, vreodată, pedepsite pentru asta?

Întrebări incomode

Din motive evident politice, se pare că vinovăţia şi partea cu ispăşirea pedepsei nu interesează pe nimeni. Avem parchete doldora de procurori, hrănim şapte servicii secrete, am înfiinţat un ucigător D.N.A. Inutil. Ei, făptaşii, sunt prezenţi tot acolo sus, la comenzi, definitivându-şi cu minuţiozitate „opera". Cine este responsabil, în România, de politica externă? Oricare observator interesat de problematica complicată a politicii noastre externe este, pe bună dreptate, debusolat. Nu ştie în care parte să se uite. La Guvern, cel care prin Ministerul de Externe pare îndreptăţit să se ocupe de relaţiile externe, sau la Administraţia Prezidenţială care, îmboldită de ambiţiile preşedintelui, se vrea „făcătoare" de politică externă pentru că, aflată într-o continuă campanie electorală, aşa dă bine la popor? Nu, nu doresc să subestimez rolul Preşedinţiei, rol atât de important în structura statului. Numai că, în ceea ce priveşte politica externă, Constituţia spune clar la art 91: (1) „Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern (s.n.), şi le supune spre ratificare Parlamentului (s.n.), într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege. (2) Preşedintele, la propunerea Guvernului (sn), acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice (s.n.). (3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele Românie" Vi se pare cumva că, prin Constituţie, preşedintele este acela destinat să stabilească, după capul său sau urmare a fanteziilor celor apropiaţi, direcţiile strategice în relaţiile internaţionale ale ţării? Mie, mi se pare că nu. Restul? Ambiţii politice personale, infatuare, ţâfnă, megalomanie, tactici de impresionare a electoratului...

În tot acest timp, deasupra tuturor, rotindu-se ca norii prevestitori de furtună, se adună întrebări esenţiale. Întrebări cu răspunsuri deranjante. Întrebări pe care noi, înecaţi în mizeria bălăcărelii reciproce, nu le vrem puse.

De 11 ani în U.E., sunt românii trataţi în mod egal cu cetăţenii celorlalte state ale Uniunii ?

Spuneam că, urmare directă a luptei interne pentru acapararea controlului asupra politicii externe, responsabilităţile sunt disipate. Poziţia României în relaţie cu celelalte state este neclară şi păguboasă, mult departe de posibilităţile reale oferite de apartenenţa noastră la cele mai importante structuri europene şi euroatlantice. De ce neclară? De ce păguboasă? Pentru că, iată, s-au împlinit 11 ani de când am aderat la Uniunea Europeană, componentă esenţială în politica externă a României, şi nimeni nu este interest să clarifice de ce, aproape în toate analizele privind starea Uniunii, ne plasăm pe ultimele locuri. Fără a fi interesaţi de realitate, fiecare cu dinţii adânc înfipţi în gâtlejul celuilalt, nici Preşedinţia şi nici Guvernul nu au timp să se întrebe:

Sunt românii trataţi în mod egal cu cetăţenii celorlalte state ale Uniunii Europene?

Răspunsul, pentru oricare român cu mintea întreagă, este NU !
Nu, fiindcă, fără menajamente ori falsă pudoare, suntem consideraţi cetăţeni ai unei ţări de categoria a doua.
Nu, întrucât României i se aplică drastice condiţionalităţi politice, economice şi financiare prin aşa zisul Mecanism de Cooperare şi Verificare. În fapt, un sistem bine pus la punct prin care, spre deosebire de alte 26 de state ale U.E., nici mai bune nici mai rele decât noi, suntem lipsiţi de libertatea de decizie pe plan naţional într-o sumedenie de domenii esenţiale pentru dezvoltarea Românie.
Nu, fiindcă românilor li se impun restricţii în ceea ce priveşte dreptul la muncă în Uniune.
Nu, fiindcă, deşi întrunim condiţiile tehnice obligatorii, din considerente politice care subliniază şi ele inegalitatea de tratament, nu suntem admişi în Spaţiul Schengen (spaţiul de liberă circulaţie în Europa, libertate a circulaţiei garantată prin Acordul de aderare semnat acum 11 ani pentru teritoriul tuturor statelor UE!) Şi, nu, din multe alte motive evidente pentru oricine, mai puţin pentru politicienii români care, înlocuindu-se pe rând de 29 de ani la cârma României, rămân muţi şi orbi.

După mai mult de un deceniu de apartenenţă, suntem noi, românii, respectaţi în Uniunea Europeană?

Dacă, dincolo de ghionţii reciproci între coaste, vreunul dintre vaşnicii noştri conducători s-ar simţi cu adevărat responsabil de poziţia înjositoare a României în Uniunea Europeană, ar fi fost timpul să se întrebe:

După mai mult de un deceniu de apartenenţă, suntem noi, românii, respectaţi în Uniunea Europeană?

În mod cert, răspunsul este NU !
Nu, pentru că românii sunt expulzaţi, încărcaţi ca vitele în avioane şi retrimişi în ţară, desi Acordul de Aderare prevede dreptul de liberă circulaţie, de muncă şi de locuire în oricare dintre statele Uniunii.
Nu, pentru că suntem consideraţi (şi nu numai din vina statelor de adopţie) toţi, la grămadă, hoţi, tâlhari, violatori, deşi în marea Europă unită numai de asemenea specimene nu se duce lipsă. Chiar dacă nu se „laudă" atât de mult ca noi, fiecare dintre ceilalţi 27 au hoţii, tâlharii şi violatorii lui. Mai mult, este bine cunoscut că unii dintre ei şi-au construit imperii tâlhărind, furând şi violând.
Dacă, într-o clipă de luciditate, am pune alături România de acum 11 ani şi România din 2018 şi am trage o linie, ca la contabilitate, ce credeţi că am constata?
Din punct de vedere economic, stăm mai bine?
Dar din punct de vedere al comerţului cu statele U.E., suntem în câştig? Suntem pe plus? Dar în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare al ţării, al nivelului de trai în România, se simte vreo îmbunătăţire?
Dar în privinţa prezenţei investitorilor români pe piaţa Uniunii şi a investitorilor celorlalte state ale Uniunii pe piaţa românească, suntem măcar la paritate?
Dar în domeniul atât de sensibil şi determinant al suveranităţii naţionale, dă cu plus sau dă cu minus? Per total, care este câştigul României după 11 ani în Uniunea Europeană?

Mă opresc aici cu întrebările privitoare la relaţiile României cu Uniunea Europeană. Totodată vă sfătuiesc, pe dumneavoastră, să nu încercaţi a face asemnea socoteli. Veţi fi categorisiţi imediat ca antieuropeni (cel mai probabil simpatizanţi ai lui Putin) şi veţi fi, fără milă, blamaţi public. Cum, de cine? De cei care văd (de multe ori contra cost) Uniunea Europeană pe post de Grădină a Edenului şi încearcă să ne convingă că bunul Dumnezeu, sălăşuind undeva în albastrul cerului Bruxellesului, ne va blagoslovi numai dacă nu hulim, eretici, noua divinitate azurie cu 12 stele pe steag.

Tot în aria atât de importantă a politicii externe, aceea care la noi precum pruncul cu două moaşe a rămas cu buricul netăiat, la 29 martie am marcat 14 ani de la aderarea României la cea mai mare alianţă militaro-politică a lumii: N.A.T.O. Nu discut necesitatea unei asemnea mişcări politice în anul 2004, aşa cum nu pun la îndoială nevoia României de a adera la Uniunea Europeană. Din punct de vedere economic, politic şi militar, în opinia mea, în ambele cazuri, am jucat corect cartea (poate singura) care ne asigura cele mai mari şanse de supravieţuire ca stat (relativ independent) în aceată zonă geografică. Acum însă, nu despre oportunitatea aderării discutăm. Acum, este vorba despre ceea ce s-a întâmplat cu contribuţia noastră definitorie, nu înainte, ci după 2004.

În caz de nevoie, se poate baza România pe sprijinul total al N.A.T.O.?

Având în minte imensele sacrificii asumate pentru a fi primiţi în Alianţă şi locul unde ne situăm azi în corul larg al celorlalte state N.A.T.O., ar trebui să ne întrebăm: în caz de nevoie, se poate baza România pe sprijinul total al Alianţei? Din nefericire, şi de această dată, răspunsul pare a fi negativ. De ce? Pentru că N.A.T.O. înseamnă în primul rând, oricât am da-o pe după cireş, S.U.A. Iar acum, inclusiv din punct de vedere militar, S.U.A. are o problemă cu Europa (care, nota bene, dă 27 din cele 29 state ale Alianţei!). Sub deviza „Rusia, cât mai la Est sau deloc", interesul a major al S.U.A., pentru prezent dar şi pentru viitorul previzibil, este sufocarea, militară, politică şi economică, a Rusiei. Ne-o spune George Friedman, fondatorul agenţiei Stratfor, o voce avizată, poate una dintre cele mai avizate, în ceea ce priveşte politica militară a S.U.A.

Pentru a bloca înfluienţa Rusiei în Europa, S.U.A. au gândit şi pun pas cu pas în practică (conform spuselor aceluiaşi Friedman la Consiliul Chicago de Afaceri Externe) un cordon de securitate sau, altfel numit, un cordon sanitar. Acesta se întinde de la Marea Baltică la Marea Mediterană (după unii până la Marea Neagră) şi, desigur, include România. Rostul lui, al acestui adevărat tampon ("buffer", în engleză) este de a prelua, de a absorbi, şocul primei lovituri: „Vrem să oprim Rusia, iar pentru aceasta Polonia și România sunt necesare"[1]. Dacă acesta este rolul pe care Alianţa ni l-a hărăzit, acela de a fi parte a acestui „buffer" condamnat să primească prima şi probabil cea mai zdrobitoare lovitură, cum am mai avea naivitatea să credem că, aflându-ne în zona de sacrificiu planificat, cineva va mai sări în ajutorul nostru? Să ajute la ce, la adunarea resturilor? De altfel, în ciuda nenumăratelor asigurări de sprijin militar în baza art. 5 din Tratatul N.A.T.O., au fost suficiente voci, unele chiar importante, care au afirmat că „americanii nu-şi vor trimite niciodată copiii să moară pentru România" (citat din acelaşi George Friedman)

Este România considerată, după 14 ani petrecuţi împreună, un partener egal, o voce ascultată şi respectată în cadrul Alianţei Nord-Atlantice?

De ne-ar mai fi rămas ceva luciditate după sufocanta prosteală politică rezumată la „Ba p-a mă-tii!", ar mai fi timpul să ne întrebăm: după 14 ani de comuniune, este România considerată un partener egal, o voce ascultată şi respectată în cadrul Alianţei Nord-Atlantice? Răspunsul pare a fi tot negativ. Am da dovadă de o mare, o imensă naivitate să credem că Marea Britanie, Franţa ori Germania ne vor considera vreodată egalul lor. Şi asta se vede cu ochiul liber. Nu trebuie să fii mare analist politico-militar sau mare specialist în alianţe ca s-o observi. Pe de altă parte, S.U.A. nu tratează pe nimeni de pe poziţii de egalitate. Nici chiar puterea militară a Europei, în ansamblul ei. A declarat-o, ferm, prin politica Administraţiei Trump: „America first!". Ce să mai vorbim despre cum vede o ţară ca România?

Suntem respectaţi ca o putere militară importantă în cadrul N.A.T.O.?

Ca să ne dumirim şi mai bine asupra locului real pe care îl jucăm în N.A.T.O., ar mai fi necesar să ştim: suntem respectaţi, după un deceniu şi jumătate, ca o putere militară importantă în Alianţă? La această întrebare vom putea răspunde corect numai după ce vom scoate de sub pojghiţa propagandei oficiale adevărata faţă a Armatei Române. Cum arată, în lumina crudă a adevărului, armata noastră? Vă atenţionez, imaginea nu ne onorează şi nici nu împune respect. Ca efective, avem azi de şapte ori mai puţin decât înaintea accederii la N.A.T.O. Ca tehnică militară, ne aflăm la mai puţin de o zecime comparativ cu perioada de dinainte de 2004. Iar în dreptul potentialului industriei de apărare (faima noastră înainte de aderare!) putem adăuga, onest dar cu durere, un mare zero! Nimeni, cu atât mai puţin o putere militară de talia S.U.A., nu va acorda vreodată respect unei asemenea armate!

În ceea ce priveşte relaţiile cu Alianţa Nord-Atlantică ar mai fi de pus o mulţime de întrebări, cele mai multe fără un răspuns pozitiv. Dar, trebuie să vă avertizez că, dacă încercaţi să desluşiţi în mod onest aspectele acestei relaţii şi dacă îndrăzniţi să rostiţi cu voce tare concluziile (în cele mai multe cazuri descurajante pentru noi), o faceţi pe propriu risc. Vă expuneţi pericolului de a fi etichetaţi ca antiamericani, antidemocraţi, comunişti de tip nou sau chiar de trădători. Cine v-ar lipi pe frunte asemenea etichete? Exact aceia care încearcă a ne amăgi că România nu mai are nevoie de armată fiindcă ne va apăra N.A.T.O. O vor face chiar aceia care au distrus industria de apărare pe motiv că tehnica militară şi armamentul fabricate de noi sunt învechite, miros a comunism, iar prietenii noştri americani ne vor asigura, din abundenţă, armament occidental modern, cu parfum autentic de democraţie. Adică, cei care au pus din plin umărul la demolarea Armatei Române, cei care de cel puţin două decenii „muncesc" la discreditarea şi umilirea militarului român, cei care, într-o societate normală ar trebui azi să înfunde puşcăriile şi nu să ocupe funcţii de demnitate publică. Ei sunt lipitorii de etichete pe fruntea celor care au curajul să vadă dincolo de propaganda oficială, să pună întrebări incomode şi să pretindă răspunsuri cinstite.

Deci, unde ne aflăm?

Unde ne situăm, ca ţară, după aproape trei decenii de libertate, ca membră cu drepturi egale în cele mai importante alianţe politice, economice şi militare ale lumii, condusă glorios de politicienii aleşi de noi cu entuziasm? În oricare direcţie adresezi întrebarea, vei afla doar tăcere. Niciunul dintre cei îndreptăţiţi nu răspund pe înţelesul cetăţeanului din banii căruia se îmbogăţesc. Eu, cu puterile mele limitate, am schiţat, mai sus, un fel de lămurire. Prea lungă şi incompletă, dacă ar fi să mă întrebaţi. Dar, stimate cititor, de vrei să ştii cu adevărat unde se află România în contextual international atât de nesigur şi de periculos al zilelor noastre, ce drum are ea în faţă, ai îndrăzneala să tragi singur linie şi să socoteşti. Îţi va da cu plus, îţi va da cu minus? Oricum ar da, încearcă să fii sincer şi cinstit. Aceste două atribute, deşi la fel de rare ca aurul, nu costă nimic!

--------------------------------------
[1] G. Friedman, 2018, gazeta poloneză RZECZPOSPOLITA.

footer