Revista Art-emis
Patriotismul, un sentiment de care ar trebui să ne ruşinăm? PDF Imprimare Email
Teo Palade   
Duminică, 05 August 2018 13:04

Romania First!Am întâlnit nenumăraţi cetăţeni, patrioţi adevăraţi, care se jenează să-şi recunoască patriotismul. Am cunoscut tineri instruiţi, dovedit ataşaţi statului român, care persiflează sentimentul patriotic considerându-l caduc, socotindu-l o periculoasă reminiscenţă comunistă. La nivel statal, despre educaţia patriotică nici nu se discută. Nicăieri în programele instituţiilor responsabile de educarea generaţiilor viitoare nu am găsit vreo aluzie, măcar, privitoare la sădirea sentimentului patriotic în mintea celor care vor conduce, peste unul sau două decenii, ţara. Nu sunt primul care descoperă aceste realităţi. Nu sunt nici cel dintâi care vorbeşte despre ele. Privind din această perspectivă, a celui preocupat de ce se întâmplă cu sentimentul patriotic al generaţiilor ce vin, toate par a fi vechi. Rămâne actuală o întrebare. Una care, în ciuda celor ce o doresc ştearsă din mintea noastră, persistă: Este ruşine să-ţi iubeşti locurile natale, să-ţi numeşti ţara Patrie, să-ţi respecţi înaintaşii, să fii mândru că aparţii acestui popor?

S-au încercat explicaţii. S-a dat vina pe curentul de opinie pro european. Pe străini. Pe acel „trend" care promovează intens diminuarea importanţei entităţilor statale în favoarea exacerbării rolului întegrator al bătrânului continent aflat pe cale de a se transforma în Statele Unite Europene. S-a arătat cu degetul spre globalizare. Sunt unii care văd în patriotism un sentiment jenant, specific slugii incapabile să priceapă că a-ţi spune patriot înseamnă a te recunoaşte „subjugat clasei conducătoare". Iată, pentru exemplificare numai, raţionamentul absolut aiuritor, al unui autor anonim, afişat pe un blog care, în mod declarat, se ocupă cu „dezvoltarea personală" : „Patriotismul e o valoare falsă, impusă de societate, pentru că sună bine şi e lăudabil să ai grijă de alţii şi de locul unde te-ai născut, dar în fapt e doar un alt mod de a te subjuga şi determina să faci ceea ce spun alţii (în acest caz clasa conducătoare), pentru că cineva care se crede patriot va executa ordinle însoţite de adjectivele „apărarea ţării" şi „siguranţa naţională" fără crâcnire şi nu-şi va pune întrebări în legătură cu ordinele" Cu alte cuvinte, dacă ar fi să folosim vorbe împrumutate de peste ocean (acolo unde sentimentul patriotic se află la loc de cinste), omul acesta ne spune nouă, românilor: „Fuck Patriotism!" Şi el nu este singurul.

Se mai afirmă că „patrie", „patriotism", „naţionalism", sunt expresii perimate, specifice regimurilor totalitare de genul nazismului şi comunismului. Că, fluturându-se „stindardul" lor s-au produs crime de neiertat împotriva umanităţii. Este, desigur, o ţintă falsă. Considerând-o adevărată, ce am mai putea spune despre credinţele adânc patriotice semănate în educaţia prietenilor noştri americani, ori despre crezul declarat în faţa întregii lumi de al 45-lea preşedinte al S.U.A., Donald Trump: „America înainte de orice"?

Se poate trăi fără patriotism, fără patrie? „Desigur!" vor răspunde mulţi. „Nu sentimentul patriotic ne plăteşte facturile, nu ne astâmpără foamea şi nu ne scuteşte de sărăcie. De multe ori, patria ne alungă" Aparent, ei au dreptate. Doar că, fie ignoranţa, fie asprimea vremurilor pe care le trăim, fie cascada de deziluzii, fie toate la un loc, nu au permis acestor indivizi să înţeleagă că fără existenţa sentimentului patriotic ţara asta n-ar mai fi existat. Că fără patriotismul înaintaşilor, poate, azi ei ar fi vorbit o altă limbă. Că numai dovedindu-se patrioţi, românii au putut traversa vremurile potrivnice. Că pentru a păstra acest pământ, de-a lungul secolelor trecute sute de mii de tineri au pierit de sabie, de glonţ, de baionetă sau de bombe având în suflet acest măreţ sentiment. Că, fără el, fără existenţa patriotismului, punctele de reper ale istoriei ţării îşi pierd semnificaţia iar viitorul nostru devine incert.

Rezultatul blamării iubirii de patrie prin persiflarea respectului faţă de tot ce înseamnă istoria şi viitorul neamului este deja vizibil azi, este dureros şi, din nefericire, pare a fi ireversibil. Vedem, simţim chiar, cum nu ne mai aparţin bogăţiile ţării, cum am dat pe doi arginţi petrolul şi gazele naturale, cum am permis defrişarea în masă a pădurilor, cum am devenit slugile preaplecate ale străinătăţii, cum ne vindem pământul împreună cu oasele străbunilor cu tot, cum ne-am destrămat armata naţională, cum ne-am pierdut aprecierea atât de greu şi costisitor câştigată a naţiunilor lumii şi cum, încet-încet, ne pierdem şi ultimul rămas: respectul nostru faţă de noi.

Ne credem, deja, mai mult cetăţeni al continentului decât ai ţării. Ne socotim mai mult slujitori ai umanităţii decât ai României. Nu ţinem cont că „Slujirea omenirii în general nu se poate face fără particular, fără prețuirea comunității în care ne-am născut.", aşa cum frumos ne-o spune istoricul ardelean Ioan Aurel Pop. Şi, căpiaţi de o propagandă menită să ne îndobitocească, lipsiţi de repere şi de idealuri, uităm ceea ce, tot cu sens, ne-o reaminteşte acelaşi Ioan Aurel Pop: „...cel mai ușor de dominat și chiar de anihilat este comunitatea fără personalitate, dezorientată, fără repere clare. Un popor cu simțul istoriei și al misiunii sale pe pământ nu poate fi abătut ușor, fiindcă idealurile bune conferă o forță de neînvins".

Mulţi au încercat să explice sentimentul patriotic pornind de la definiţia scrisă în dicţionar. Şi s-au împotmolit. Fiindcă, sentimentul patriotic este mult mai mult. El se regăseşte în atitudinea conducătorilor noştri aflaţi faţă în faţă cu omologii lor străini, în modul cum cei responsabili răspund provocărilor interne şi externe menite să ne umilească ori să ne desconsidere ca naţiune, în intrasigenţa cu care reuşim să ne afirmăm identitatea cu orice ocazie, în seriozitatea cu care dezvoltăm infrastructura României, în rezultatele obţinute de sportivii care ne reprezintă ţara, în promovarea adevăratelor valori şi nu a unor nulităţi la modă, în felul în care aleşii noştri gândesc legile ţării, în organizarea sistemului educaţional şi medical, în modul cum ne tratăm şi respectăm armata... Toate acestea, luate separat ori puse împreună cu multe altele aproape nevăzute şi ne clamate de nimeni, înseamnă sentimentul patriotic. Vrem-nu vrem, el este şi va fi întotdeauna unul dintre atributele definitorii ale unui popor, ale unei naţiuni. Iar naţiunea, la rândul său, va fi mare sau mică, puternică ori slabă, după câtimea de sentiment patriotic cultivat acolo. De aceea, doamnelor şi domnilor, nu trebuie să jucăm la ruleta vremurilor simţământul acesta. El nu poate fi câştigat din noroc, nu poate fi cumpărat cu bani sau promisiuni şi nu poate fi vândut. El există sau nu. Şi dacă îl regăsim în noi, să nu pregetăm în a-l hrăni!

Grafica - I.M.

footer