Revista Art-emis
Actualul război româno-român - un război intern cu mult cost, dar fără rost (4) PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Aurel V. David   
Miercuri, 25 Iulie 2018 06:56

Război român-român 4Actorii „războiului intern":

„Războiul intern" are drept actori grupuri, grupări sau organizații cu fundament politico-ideologic extremist, care se raportează la anumite simboluri și se identifică în mod abuziv sau arbitrar cu anumite partide sau grupări politice ori segmente ale „societății civile". În spatele acestora se află anumite „grupuri de interes", care au privatizat subtil intersul național, lucrând în folos propriu sau în folosul unor „centre de putere" transnaționale. De regulă, partidele politice, organizate în virtutea normelor democratice, resping în public asemenea asocieri, iau atitudine, se dezic de asemenea entități sau păstrează tăcerea, atunci când anumiți membri de partid sunt implicați, cu voie sau fără voie, în „războiul intern". Aceste entități, mai bine sau mai puțin definite, sunt, în fapt, găști - în vremuri liniștite sau haite - în vremuri de tumult socio-politic.

Potrivit DEX, „gașca" (cârdășia, clica) este un grup restrâns de oameni, lipsiți de principii morale și sociale, care se află, de obicei, la periferia societății, uniți între ei în vederea săvârșirii unor acțiuni comune pentru satisfacerea ambițiilor și intereselor personale, în paguba și cu nesocotirea intereselor generale ale societății. Găștile se prezintă, de regulă, în culori ale unor partide politice, dar funcționează potrivit principiului: „Gașca creează șeful, iar șeful creează gașca". Atunci când au reușit să penetreze instituții ale statului sau partide politice adevărate, găștile devin deosebit de eficiente, „se umflă-n pene", reușind să-și impună, prin manevre demne de luat în seamă, chiar de invidiat, interesele în detrimental altor găști, care în democrație nu dispar, ci se reproduc ca tenia, adică se multiplică și se răspândesc pe orizontala și pe verticala societății. Membrii găștilor învinse rămân pentru moment cu buzele umflate, dar nu se resemnează, nu cedează, ci gândesc și inițiază alte „fapte de gașcă", iar în funcție de situația din „câmpul tactic", caută și găsesc alte găși care-i adăpostesc și-i folosesc, la nevoie, în funcție de interes.

Potrivit DEX, „haita" este un grup (bandă) neorganizat de persoane din aceeași tagmă, care încalcă legile și normele de conduită instituite în societate, se aruncă pentru pradă asupra unor grupuri, comunități sociale sau organizații, dezlănțuind cruzime și teroare simbolică sau chiar fizică. Potrivit spiritului „haitei", într-o „haită" aflată în mișcare, primii membri sunt cei mai slabi şi bolnavi, care imprimă ritmul de mers întregii „haite". Dacă ar rămâne în urmă, ar pieri, însă în caz de „ambuscadă", ei sunt primii sacrificaţi. Aceștia merg în față și bătătoresc „poteca", pentru a economisi puterile celor din urma lor. Sunt urmaţi de câțiva membri puternici ai „haitei", care formează avangarda, iar în mijloc se află averea „haitei". Apoi, alţi câțiva membri formează ariegarda, iar ultimul, aproape izolat de „haită", este Il Capo, adică bosul, conducătorul, șeful, care trebuie să-şi vadă toată „haita", pentru a o controla, dirija, coordona şi a da comenzile necesare.

Pentru a-și realiza scopurile, atât „gașca", cât și „haita" se folosesc, de mulțime, adică de „poporul de jos", pe care-l consideră gloată (sau turmă) și-l manevrează după interes, combinând elemente de doctrină, politică și strategie în funcție de câștig sau pierdere de resurse materiale și putere politică.

Potrivit DEX, „gloata" este definită ca mulțime (pestriță), adunătură de oameni strânși într-un loc în dezordine („buluc") sau ca totalitate a oamenilor simpli, denumiți în sens peiorativ „prostime". În rândurile „prostimii" intră ușor cei care, neavând informația relevantă și cultura necesară, ajung să creadă diversiunile și minciunile pe care le servesc diverși manipulatori - politicieni de ocazie, propagandiști de meserie, ziariști de la diferite cotidiene, periodice sau televiziuni aservite unor potentați și alți „mușterii" care-și ordonează mișcările aducătoare de notorietate în funcție de „mirs" sau de locul din care răsare sau apune soarele pe care-l adoptă ca simbol. Însă, neputând discerne în timp util între minciună și adevăr, aceștia intră cu voie sau de nevoie în rândurile „prostimii", pe care la început o energizează, apoi o moleșesc până la topire în „marea mută".

În România de astăzi, rândurile „prostimii" le îngroașă atât analfabeții, disperații, inculții, cât și săracii „lipiți pământului", precum și cei lipsiți de discernământ. Însă, lipsa de discernământ nu ține seama doar de categoria socială. Cazuistica în materie arată că mulți oameni sunt manipulați pe neștiute, în mod ordinar și devin dependenți de un comunicator pervers, adică de un „șmecher" sau de un priceput în păcăleli, adică de un „băiat deștept", care le strecoară în creerul mic „vești utile", de care devin dependenți, ca de un drog. Din păcate, cu cât România se afundă în modelul de democrație impus și proslăvit de politicieni, sub bagheta celor „de afară", cu atât rândurile „prostimii" se îngroașă, se concentrează în puncte sensibile sau se dispersează pe vatră. În acest context, șansa de a ieși din zona frământată a manipulării și de a construi o societate așezată, sănătoasă, devine un deziderat, la care visează mai ales tânăra generație.

În societatea românească de astăzi este cunoscută și chiar vehiculată afirmația potrivit căreia „prostimea dezmembrează societatea, dar asigură liniștea politicienilor". Sunt „minți luminate" care se întreabă:

„Cine are interes să mențină o numeroasă prostime, să o dezvolte controlat și să o utilizeze planificat ?

În România de astăzi, „războiul intern" se duce peste tot locul unde se află semeni de-ai noștri atinși de boala ideologiilor incompatibile, care se confruntă cu vorbe urâte, cu amenințări, strigăte sau chiar înjurături aruncate sau plasate meșteșugit, ziua și noaptea, pe pământ, pe apă și în aer, fără explicații sau argumente logice. Astfel, „războiul intern"a fost transferat și în spațiul Uniunii Europene, unde românii au pășit de curând cu mare încredere și speranțe de „mult mai bine". Însă, imaginile oferite în ultimii ani de societatea Occidentului Europei i-au convins pe unii semeni de-ai noștri, „războinici" de profesie, că nu sunt mai prejos decât actorii „războiului intern" din statele cu democrații așa-zis consolidate. De pildă, în urmă cu câțiva ani, când în Franța se confruntau cele mai redutabile echipe de fotbal, românii rămași în țară au văzut pe ecranele televizoarelor, chiar fără ochelari, că la Marsilia francezii (gazde) s-au bătut cu englezii (oaspeți), apoi rușii (oaspeți) s-au bătut cu englezii (oaspeți) în oraș și pe stadion, iar la Nisa irlandezii (oaspeți) s-au bătut cu francezii (gazde) etc. Peste toate aceste imagini s-au suprapus în ultimul timp imaginile cohortelor de migranți din Europa răsăriteană, Asia centrală și nordul Africii. Astfel, s-a creat o imagine distorsionată a Europei mult visate, în care devastările, pagubele materiale, vitrinele sparte, mașinile distruse, sunt urmate firește, de intervenții brutale ale forțelor de asigurare a ordinii. Din cauza numărului mare de „huligani" și al nivelului de violență, acestea au fost depășite de situație.

Acolo s-a mai petrecut o bătaie cu pumnii, numită în grai dâmbovițean „păruială", dar nu între ruși și francezi, ci între două grupuri de indivizi ce-și spuneau „români", formate pe osatura unor galerii sportive, în speță fotbalistice: indivizi din galeria echipei Steaua - autodenumiți „ultrași" -, s-au păruit cu indivizi din galeria echipei Dinamo - „peluza Hâldan". Aceste grupuri de indivizi agresivi și turbulenți au transplantat în Franța dușmănia dintre cele două mari cluburi sportive. În furia lor, „bătăușii dâmbovițeni" au devastat un bistro, oferind francezilor și altor străini prezenți acolo un spectacol jalnic, pe care nu-l pot susține în București decât cu mari riscuri evidențiate de regulă, prin ciomăgeală din partea Jandarmeriei franceze, echipată după ultima modă, în costume marțiene. Pe vremuri, cele două echipe reprezentaseră Armata și Miliția, dar „războiul galeriilor" acestora nu depășea gesturile obscene făcute cu oarecare precauție de o parte și de alta.

Acel „război româno-român", purtat pe pământul Franței, s-a sfârșit prin reținerea temporară a mai multor combatanți, iar pentru 9 bătăuși români, retinuți de Poliție, s-au întocmit „dosare" (franceze), care i-au făcut scăpați la pas, nu cu fuga, că doar e democrație. Acei combatanți s-au întors destul de repede pe meleaurile natale, unde, după clipe de cugetare au pus la cale o altă „păruială" cu alte galerii, în aceeași lipsă de logică. Românii, preocupați de asigurarea hranei zilnice și de creșterea copiilor, au privit cu tristețe acele imagini.

Mai apoape de zilele noastre s-a desfășurat un nemaivăzut „război româno-român", având ca arenă de luptă Parlamentul Europei, ca actori așa-zisele grupuri politice rivale din parlamentul României, iar ca vârf de lance „europarlamentarii români" trimiși acolo să reprezinte interesele statului român și a națiunii române. Acolo s-au confruntat verbal „români patrioți"cu „cozi de topor", în manieră curat românească, cu invective și ponegriri „ca la ușa cortului", sub privirile uimite și zâmbetele ironice ale unor euroarlamentari care reprezentau cu tragere de inimă statele care i-au trimis în Parlamentul European. Astfel, românii din țară, dar și cei din afara granițelor României au văzut pe viu o „sfadă" fără nici un sens, din care nu ies nici învingători, nici învinși. Însă, este afectată imaginea și credibilitatea statului român și a națiunii română, care în aceste momente au nevoie de unitate națională, pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la formarea statului național unitar român.

După aceste două spectacole, mulți semeni de-ai noștri se întreabă cu mare mirare dacă Uniunea Europeană a ajuns un tărâm abrupt, plin de primejdii, unde toată lumea se bate cu toată lumea, cu condiția să aibă cetățenie diferită? Unii analiști afirmă, cu destul temei, că în aceste momente tulburi pentru pacea Europei, atât a mai rămas din „spiritul european".

footer