Revista Art-emis
Actualul război româno-român - un război intern cu mult cost, dar fără rost (3) PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Aurel V. David   
Duminică, 22 Iulie 2018 20:26

Război român-român 3În România, democrația este afectată de boli grave.

După aproape trei decenii de „democrație și stat de drept", a devenit evident că democraţia implementată pe malurile Dâmboviței și extinsă la nvelul întregii țări nu poate rezolva actualele probleme economice și mai ales, problemele sociale ale românilor. Acestea sunt înlocuite de către politicienii aflați temporar la putere, în chip meșteșugit, cu vorbe mieroase sau acide, cu promisiuni demagogice, în care cred și ei „pe jumătate". Însă, „politicianul român" - adică forma alterată a „omului politic" -, coechipierul nelipsit al „omului de afaceri", nu poate oferi sau nu vrea să ofere soluţii de lungă durată pentru „cei de jos", întrucât dacă aceștia urcă pe scara socială emit pretenții la luarea deciziilor și la împărțirea resurselor. Gândul și fapta „politicianului român" sunt cuplate în permanență la interesul, de multe ori nemărturisit, al menținerii scaunului bine tapițat și vopsit în culori învingătoare, aducător de faimă și notorietate în „cercuri înalte", cu reverberații în societate, dar mai ales aducător de avuție.
În actualul moment geopolitic, democraţia în România se află în faţa a două spinoase probleme existențiale:
- pe de o parte, este redusă, în mod inacceptabil, dar explicabil, dintr-un interes ocult sau la poruncă externă, de factură comunitară sau imperială, la simpla exercitare a votului;
- pe de altă parte, condiţiile de exercitare a puterii de decizie economică și politică pentru „popor" sunt stabilite sau sugerate de către grupuri de interese, deci în mod nedemocratic.

Aceste realități socio-politice, generate, întreținute și ținute sub control de „centre de putere" de cele mai multe ori necunoscute, au creat tipul „omului bun la toate", care se implică în orice domeniu, deși e pe dinafară, vorbește mult și neîntrebat și nu-i capabil să tragă concluzii dintr-o dezbarere. Acest tip uman, adaptat și adaptabil la realitățile geopolitice aflate în plină mișcare și transformare, cunoscut în „popor" cu simplul atribut de „democrat", a ieșit incognito din bârlogul celor nebăgați în seamă și a devenit, de cele mai multe ori, peste noapte, lider peste mulțimi care nici n-au auzit de el. La concurență acerbă cu acesta, alt tip de „demcrat" a ieșit la lumină cu multă larmă și spectacol mediatic din rândul „poporului" sau din rândul elitelor politice. Potrivit practicilor democrației dâmbovițene, ambele categorii de lideri susțin în public că sunt preocupaţi să reflecte, prin gând și faptă, voinţa politică, adică ceea ce dorește electoratul. Însă, miezul democraţiei, adică luarea deciziei pe baza voinţei celor ce compun comunitatea, rămâne neatins de către „popor", care a fost, practic, înlăturat de la actul de decizie.

În ultimii ani, elitele sociale românești au studiat și analizat, mai timid sau mai cu curaj, caracteristicile regimului politic construit și promovat în România. Unele „minți deștepte" au sesizat abruptele realități socio-politice, observând că România, aflată într-un con geopolitic, a pornit într-o direcție greșită, care poate avea consecințe asupra stabilității țării și stării de spirit a populației. Însă, anumiți lideri politici investiți cu autoritate statală, sprijiniți de structuri oculte și mai puțin de grupări politice, acționează în mod unilateral, partizan, pentru a găsi soluţii personalizate la problemele democraţiei românești. Profitând de puterea politică deținută, precum și de puterea personală asupra instituțiilor, aceștia își trimit „trupeţii" - mascați sau nemascați -, în locurile considerate ca pericol pentru propriul model democratic. Însă, modul grosolan sau chiar brutal în care acționează aceste „trupe" nu conduce la refacerea stării de democrație autentică, adică democrație reală, ci doar la „desfigurarea democraţiei".

Astfel de elite politice violente prelungesc o dominația unei puteri politice funeste, care meține societatea românească, de la vlădică la opincă, într-o stare de nesiguranță și de teamă. Ele sunt preocupate doar de malformarea ocultă a procedurilor democraţiei, astfel ca, prin voința electoratului să aibă „spatele" asigurat de cât mai mulţi susținători din rândul parlamentarilor, preşedinţilor de consilii și primarilor de toate nivelurile. În același timp, „elitiștii" urmăresc cu perseverență diabolică și acționează cu îndârjire proletară pentru păstrarea, cu orice efort și cu orice preț, a puterii politice, fără să țină seama de incompetenţa afișată, precum și de catastrofele provocate, în chip evident, de deciziile luate.

Elite sociale, conștiente de „destinul cetății", adică de starea „celor de jos" se întreabă și își întreabă semenii dacă pentru astfel de fapte necurate, dar mai ales pentru afectarea ordinii democratice, desfigurarea democrației și uzurparea drepturilor cetățenești vor răspunde cei vinovați. Unii dascăli trecuți prin două sisteme politice - socialist și capitalist -, avertizează că cei vinovați vor fi trași la răspundere, mai devreme sau mai târziu, căci „în viață totul se pălătește", însă nu se încumetă să prezizeze: cel fel de răspundere va apăsa asupra capetelor acestora: politică, morală sau penală ?

România se află în „stare aproape de anarhie".

„Anarhia", definită ca stare de dezorganizare, dezordine, haos în societate, în instituțiile statului, generează, pe cale de consecințe, atitudine de nesupunere, de indisciplină a individului sau a unor grupuri față de normele și regulile sociale. În contextul actual, precum se vede cu ochiul liber, la vârful politicii și în fruntea instituțiilor statului român s-au cocoțat, prin așa-numitele „jocuri de putere" sau prin jocul hazardului, indivizi neaveniți, dar violenți, de gândirea și acțiunile cărora depinde atât soarta statului român, cât și destinul fiecărui român.

Mulți dintre cei care se autodefinesc drept „demnitari ai statului" au trecut doar prin „școala driblingului politic", fiind lipsiți de profesionalismul necesar gestionării în folosul obștii a treburilor publice. Aceștia nu sunt capabili să producă decât „mătreață politică", un produs al gândirii și acțiunii politice violente sau ineficiente, pe care, pentru a eficientiza, o asociază cu sfidarea cu bună știință sau conștientă a ierarhiilor instituționale, dar mai ales a normelor juridice care ar trebui să stea la baza actului de guvernare. Prin astfel de demersuri făcute sub masca lozincardă a „implementării democrației", din societate bine așezată, România este adusă, pe neobservate, la adăpostul strigătelor din stradă și a vociferărilor din parlament, în pragul anarhiei. Pe acest fond, sunt întreținute și amplificate condițiile necesare producerii dezordinii, împiedicării exercitării actului de guvernare și nesupunerii față de legi sau de autorități.

Analize sociologice recente privind „starea națiunii" confirmă că formulele anarhice de conducere a țării, impuse și implementate sub privirile nepăsătoare sau neștiutoare ale „celor mulți", dar mai ales sub imboldurile și sprijinul neasumat sau chiar proclamat al arhitecților comunitariști, risipesc resursele existențiale ale poporului, distrug structurile instituționale ale statului și-i afectează funcționarea normală. Din aceste stări de patologie socio-politică indusă rezultă starea precară a cetățeanului și sărăcia accentuată, indiferent de vârsta sau poziția socială, fiind facilitată dezvoltarea corupției, care a devenit un adevărat flagel, o adevărată „râie", de care cu greutate va putea scăpa poporul român.

„Minți luminate", ieșite din sânul poporului român, sesizând pericolul social, au studiat modul în care „anarhia distruge România". Studiile respective au oferit decidenților politici repere pentru vindecarea acestei boli generată de factorul politic, dar care afectează, prin consecințe, în primul rând, „poporul de jos", adică „talpa țării". Concluziile au evidențiat că actele și faptele săvârșite în stil anarhist de către indivizii cocoțați în instituții precum ciorile în salcii, conduc la dezorganizarea României, ca stat național și unitar, atât pe orizontală - dezorganizare oranizațională -, cât pe verticală - dezorganizare instituțională. Exemplul cel mai elocvent este lipsa de comunicare și conlucrare, în ultimii ani, pe temeiul Constituției, între Parlament, Guvern și Președinte, precum și concurența, dusă până aproape de confruntare, între instituții ale statului, implicate profund în politica de partid și de grupuri de interese concurențiale sau rivale.

Deciziile plitico-statale luate de multe ori în pripă, adică „pe genunchi", pentru a favoriza anumite grupuri de interes, în detrimental interesului național, arată cum este guvernată România și în folosul cui?, sau mai bine spus, cum nu este guvernată și de ce?. Din răspunsul calificat la aceste întrebări, în „popor", adică în „mulțime", s-a creat percepția potrivit căreia e bine ca „guvernanții să nu facă nimic, să stea în birourile lor sau să plece în concedii plătite de „popor" unde și-a înțărcat Mutu bălaia, căci țara se descurcă mai bine singură, adică fără ei!"

Oamenii „conștienți de sine", trecuți prin greutățile și frământările a două sisteme politice rivale, deci diferit colorate, încearcă să facă previziuni pentru momentul de importanță istorică, respectiv aniversarea unui secol de la fondarea statului național unitar român. Însă, analizele efectuate au creionat două două categorii de previziuni:
- unele optimiste, potrivit cărora România va depăși starea aproape de anarhie și se va înscrie în rândul țărilor dezvoltate, cu democrații consolidate;
- altele pesimiste, potrivit cărora haosul va cuprinde România, iar anarhia deplină „bate la ușă".

România a fost transformată într-o feudă în curs de colonizare.

Puterea politică de la București are, de aproape trei decenii, protectori externi, de mari dimensiuni gopolitice și geostrategice, cu putere de dominare în stil democratic, iar România nu are dreptul de a se dezvolta decât cu aprobarea tacită sau chiar expresă a acestora. Marile Puteri protectoare de astăzi sunt diferite doar ca formă, denumire și formule de exprimare publică față de Marile Puteri europene care, în schimbul unui tribut sau recunoașteri ca „prieten-stăpân", au protejat și manevrat Principatele Române din vremea domniilor fanariote până la formarea statului român modern.

Marile Puteri actuale - asociate cu „bazele militare", „euroregiunile" sau „multinaționalele" - au pătruns în economia națională și în viața socială prin promisiuni, intimidare, forță, îngăduință, „bunăvoință trădătoare" sau prin efracție și au transformat România în feudă, pe care o colonizează cu metodă și rigoare, după propriile lor interese. Acești incisivi și penetranți factori de presiune, agresiune și dominație au găsit înăuntrul statului român sau a așa-zisei „societăți civile", fără multe investigații și promisiuni de bunăstare, indivizi frământați și preocupați de interesul stringent de a avea „stăpân dinafară", strigând din răsputeri că „vreau o țară ca afară". Dar, mai ieftin au găsit „cozi de topor", răsărite din sămânță autohtonă, intrate în adormire în perioade de afirmare a statalității românești, dar reactivate, pe făgașul succesiunii de generații, ori de câte ori un nou imperiu a călcat iar vatra neamului în căutare de „pământ și apă".

Acești factori de dominație locală, continentală sau chiar mondială s-au transformat astăzi în stăpâni ai statului român și ai poporului român, fac ceea ce doresc, când doresc și cum doresc, dar nu dau nimănui socoteală. Statul român, care și-a pierdut o parte din prerogativele suveranității, precum și națiunea română, căreia i-au slăbit drastic funcțiile sociale, sunt neputincioase în fața acestui nou tip de agresiune, mai perversă decât războiul clasic.

Semnele vizibile ale acestei realități geopolitice patologice și degenerative sunt susținute de către așa-numiții „actori interni", care lucrează în cârdășie cu cei externi la dezmembrarea României, prin acțiuni fizice sau simbolice vizând:
- agresarea statului român - urmată de pătrunderea corupției endemice în viața politică și în instituțiile statului, distrugerea patrimoniului cultural national, pierderea) teritoriului național și spolierea economiei naţionale;
- defăimarea credinței neamului - mai ales a bisericii naționale, atât de către elite politice oligarhice, cât şi de către „centre de putere" din exterior, care-și arogă dreptul de a impune alte forme de spiritualizare;
- diabolizarea poporului român - prin promovarea pe plan mondial a unor imagini deformate despre români, cu generalizări defăimătoare, jignitoare şi umilitoare la adresa românilor;
- discreditarea sentimentului naţional - prin aruncarea în derizoriu a valorilor naţionale, crearea psihozelor facebookiste (componentă a manipulării globaliste), intoxicarea folclorului românesc (fenomenul „bălălău", manelismul) și ridiculizarea noţiunii de patriotism;
- slăbirea vitalității românilor - marcată de creșterea ratei sinuciderilor, emigrare masivă (forţată), impunerea unei mentalităţi comunitare în locul celei naţionale, intrarea sistemului medical în colaps, scăderea dramatică a natalității.

Prin distrugerea sistematică a economei naționale și transformarea ei, cu mare pompă, în „economie de piață" (unde totul se vinde și se cumpără, inclusiv trupuri și suflete!) generația actuală, răsărită în focul încleștărilor de acum aproape trei decenii, a fost privată „cu metodă" și în mod subtil de puterea de a se opune eficient tăvălugului comunitarist și globalist, ai cărui actori trâmbițează zi și noapte că vor binele omenirii și, în primul rând a tinerei generații. Puterea de rezistență a românilor, confirmată de istorie, a fost sălăbită în mod evident prin migrarea în Occident, în mod extrem de dureros, a corpurilor profesionale, deci a celor care produc resursele existențiale, de satisfacie și de afirmare a națiunii române.

Spectacolul mediatic la care suntem martori în aceste vremuri confirmă că „multinaționalele" se pregătesc pe față sau ocult să serbeze victoria asupra României, ca stat național cu atributul „român", pe care au reușit să o rupă în două mari bucăți, numite eufemistic: „românii din țară" și „românii din diaspora" - numiți de către unii politruci „românii de pretudindeni", adică de nicăieri!, pentru că în fond ei sunt „românii care trăiesc în afara granițelor statului român".
- Va urma -

footer