Revista Art-emis
Vizionarul Eminescu PDF Imprimare Email
Eugen Zainea   
Miercuri, 13 Iunie 2018 17:42

Mihai Eminescu BPTSuntem în pragul comemorării dureroasei zile în care, în urmă cu 129 de ani, îşi începea drumul în eternitate cel mai mare dintre români, adevărat spirit tutelar al neamului nostru, sinteză supremă, irepetabilă, a geniului acestui popor. Probabil că se va mai discuta multă vreme pe seama lungului şir de aranjamente şi uneltiri care au dus la jertfirea lui Eminescu pe altarul sfânt al Neamului Românesc, pe măsură ce noi şi noi documente incontestabile se vor adăuga celor deja existente şi care conturează încă de pe acum cu claritate conspiraţia menită să-l înlăture nu numai din presă, din viaţa publică, ci şi din viaţa reală pe marele poet, gazetar, om politic, ideolog, adevăratul iniţiator al doctrinei naţionale, aşezată trainic pe temelia conştiinţei unităţii de neam şi limbă a trăitorilor în vatra largă a vechii Dacii, pe care a afirmat-o strălucit nu numai în adevăratele jocuri de artificii, sau erupţii vulcanice, cu luciri neuitate de flăcări, de fulgere, ale articolelor sale, dar şi în nestematele şlefuite ca de nimeni altul aşezate în strofe ale marilor, nemuritoarelor lui poezii, care au clădit şi călit, de peste un secol şi jumătate, caracterele pruncilor neamului, ce au deschis ochii şi au crescut cu nepreţuitul lor elixir, sorbit din gura părinţilor şi a multor generaţii de dascăli dăruiţi cu harul slujirii culturii şi istoriei române, sau din pagina tipărită a zecilor de ediţii care au umplut,de-a lungul vremii, cu milioanele lor de exemplare, rafturile bibliotecilor din toate colţurile de lume în care vieţuieşte un român.

Cum amara comemorare din aceste zile este cea din Anul Centenar, din dorinţa de a scoate în evidenţă genialitatea uluitoare a lui Eminescu, care a fost exact aşa cum l-am definit în titlul evocării de astăzi, vizionarul Eminescu, unicul care a avut capacitatea care nu are cum să nu te uimească până la a-ţi tăia respiraţia, de a vedea, peste timp, magnifica izbândă românească dobândită de-a lungul unui an cu adevărat magic şi încununată în acea zi cu adevărat solară a Neamului Românesc, de 1 Decembrie 1918, la 35 de ani de la asasinarea civică a lui Eminescu, din acea blestemată zi de 28 iunie 1883 şi la 29 de ani de la jertfa vieţii lui, adun într-un singur tot rânduri scrise în aceste zile şi fragmente din texte mai vechi închinate de mine românului absolut, cum atât de minunat l-a caracterizat sclipitorul spirit al lui Petre Ţuţea. Care se constituie în demonstraţia de necontestat a afirmaţiei că Mihai Eminescu nu numai că a fost adevăratul întemeietor al Doctrinei Naţionale, dar a fost şi protocronistul român al geopoliticii, pe care a desenat-o, cu o claritate de cristal, cu argumentele istoriei noastre milenare şi i-a întrevăzut acţiunea cu zeci de ani înainte ca geopolitica să intre oficial, evident cu altă paternitate, în istoria oficială a ştiinţelor şi disciplinelor lumii.

Astfel, în contextul revenirii Dobrogei la România, chipurile drept compensaţie pentru al doilea rapt al Basarabiei, săvârşit, probabil, ca răsplată pentru faptul că armata română salvase de la dezastru armata rusă în campania bulgară din 1877 şi, odată cu asta, blazonul imperial rus (cu enormul preţ al miilor de jertfe ale ostaşilor români, împinşi de comandantul rus de viţă imperială-fratele ţarului-al frontului la sacrificiul suprem pentru grăbirea căderii Plevnei, care să fie oferită cadou ţarului de ziua lui...), Eminescu scrie un articol exemplar şi acuzator, din care citez: „Se ştie în adevăr, şi toate organele de publicitate din capitala au înregistrat faptul că, în decemvrie anul trecut, mai multe sute de familii române din Banat sosiră în Bucureşti, pentru a cere pământuri în Dobrogea, că aceste pământuri li s-au refuzat şi că sărmanii emigranţi s-au întors în Banat, ducându-şi morţii în spinare. O privelişte sfâşietoare se prezinta ochilor omeneşti de-a lungul drumurilor ţării. Crivăţul, acest duşman de la nord al şesurilor noastre, îi sufla din urmă ca frunzele, cu toate acestea era mai blând decât oamenii de piatră cărora le ceruse o patrie şi un cămin, iar în locul în care se-ntorceau îi aşteptau bântuirea străinătăţii, siluirea limbii şi legii, robia sufletească mai greu de purtat decât robia trupului. [...] Cât triumf a avut ministrul de interne al Ungariei când, la 27 decemvrie anul trecut a adresat o circulară către toate prefecturile din judeţele locuite de români, opt judeţe între Crişuri, în Maramureş şi Banat, treisprezece judeţe în Transilvania, circulară prin care obliga prefecţii de-a spune şi moţilor şi mocanilor şi câmpenilor şi pădurenilor şi celor de pe Mureş şi celor dintre Crişuri că...d. ministru de externe al României a declarat prin anume notă oficială că guvernul din Bucureşti nu permite nicidecum colonizarea străinilor în Dobrogea.

Străinilor! Trebuia să li se spună odată aceasta consângenilor noştri din Transilvania şi din Ţara Ungurească, că pentru onor. Stătescu şi pentru dl. I. Bratianu ei sunt...străini, şi guvernul de la Pesta a fost însărcinat cu această gingaşă şi ironică misiune.

A! Dac-ar sosi la Predeal ori la Vărciorova jucători de cărţi de profesie, mironosiţe ale cafenelelor cântătoare, cavaleri de industrie, speculanţi care-şi drapează evreul lor fizic în maniere franţuzeşti, vânători de noroc, întreprinzători fără capitaluri, regele Stroussberg cu suita lui de conţi şi baroni silezieni, c-un cuvânt neagra speculă, străinul în forma lui cea mai amăgitoare, cea mai improductivă, cea mai speculantă...cu atât mai bine! Largi îi stau porţile ţării deschise, ofiţerii salută, [...] dar dacă poporul nostru, al nostru de şaisprezece veacuri, bate umilit la poarta ţării şi cere nu ranguri, nu demnităţi, nu întreprinderi, ci ocazia de-a munci onest şi de-a paătra în inima lui neatinsă conştiinţa marii lui origini şi caracterul lui înrădăcinat, poarta e închisă; el nu are bilet de emigrare, n-are acte. Pe d. C. A. Rosetti, pe onor său cumnat nu i-a întrebat absolut nimeni dacă s-au lepădat de vreo protecţie străină, dacă au paşaport de emigrare, de ce origine sunt. Dar ţăranul român, acelaşi pretutindeni între Tisa şi Nistru, e...străin de origine română! [...] Iar d. I. Bratianu zice: « Ar voi dl. Lahovary să populăm Dobrogea cu supuşi străini de origine română ».

Străini de origine română! Contradictio in adjecto. Străini cari nu ştiu altă limbă decât a noastră, cari sub orice regim se simt şi se numesc români, cari au trecut din Oltenia în Banatul Severinului, acea veche posesiune a banilor olteni de unde până azi a rămas vorba de ban. Bătrânul Mircea, Dei gratia Fogaras et Omlas Dux, Severin Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus, împreună cu toţi banii Basarabi erau străini de origine română. Străin de origine româna era, după maniera de-a vedea a d. Stătescu însuşi Bogdan Dragoş, întemeietorul Moldovei. [...] Străin de origine româna a fost Alexandru Basarab care a înfrânt pe regele Carol Robert şi toţi acei pe care mater parens, muma născătoare a neamului românesc, Transilvania, i-a revărsat în şesul Dunării pentru a crea cu spada şi plugul moştenirea istorică a neamului latin de lângă Dunăre. Şi Bogdan şi Radu Negru au ieşit fără paşaport de emigrare de sub dominaţia străină, pentru că preferau libertatea lor de conştiinţă onorurilor şi siguranţei ce le prezenta dependenţa de coroana Sf. Ştefan, şi străini de origine română au creat România pe teritorii ce fusese ocupate de Changanii cumanilor şi oarda nogailor. Dar oare tot şesul acesta, bolnav şi espus fără curmare invaziilor dinspre miazănoapte şi miazăzi, ramas-ar-fi românesc fără ca din veac în veac să se fi împrospătat populaţia lui istorică cu străini de origine română?" (Mihai Eminescu, Străini de origine română, Timpul, 26 ianuarie 1882).

Opunându-se din simplă clarviziune încheierii de către România a unui tratat, cel cu Germania şi Austro-Ungaria, pe care doar îl intuia, care însă ar fi însemnat trădarea pe veci a românilor din Ardeal, Banat, ţara Crişurilor şi a drepturilor noastre sfinte asupra pământurilor care au fost creuzetul în care s-a modelat poporul român, în schimbul unei foarte vagi şi ipotetice „recompensări" a noastre cu... Basarabia românească, în cazul participării ruşinoase alături de Puterile Centrale la măcelul mondial pe care, de asemenea, Vizionarul Eminescu îl întrevedea, el scria: „Până ce domnii maghiari vor pretinde a-l maghiariza cu de-a sila, zece milioane de guri şi zece milioane de inimi vor striga în contra Austro-Ungariei, căci politiceşte putem fi despărţiţi, dar unitatea noastră de rasă şi de limbă e o realitate atât de mare şi de energică încât nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui. Ei, să nu fi fost Matei Basarab, nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, să nu fi fost suta a şaptesprezecea cu eroii şi cugetătorii ei, vă puteaţi bate joc de noi încă mult timp, dar astăzi nu se mai poate. Azi, limba este una de la Sătmar pân-în Cetatea Albă de lângă Nistru, de la Hotin pân-în Graniţa militară, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor, care nu mai doarme somnul pamântului şi a veacurilor". (Mihai Eminescu, Unitatea etnică şi de limbă a românilor, Timpul, 3 aprilie 1882).

Argumentând strălucit, cu adevărul istoriei noastre, drepturile româneşti asupra Transilvaniei, Eminescu spunea: „Până la sfârşitul sutei XV, românii sunt în Ardeal şi Ţara Ungurească unul din elementele cele mai considerabile în viaţa politică. Trăind sub voievozi proprii şi sub legile lor proprii, fără amestec din partea Ungariei, ziditori şi apărători de cetăţi, pururea buni ostaşi, epoca de aur din ţările noastre, începută cu Mircea şi încheind cu Ştefan cel Mare e o epocă de aur şi dincolo. Românii sunt atât de numeroşi în munţii Ardealului încât fragmente ale populaţiunii Maramureşului fondează sub Dragoş statul Moldovei, fragmente din ţinutul Fîgăraşului, Ţara Românească. Cine vrea să-şi facă o idee de energia cu totul elementară a acelui popor să considere că, optzeci de ani după fondarea ei, Moldova ajunge din coltul Ţării de Sus până-n Nistru şi la cetatea Albă, Ţara Românească într-o sută de ani până în Dobrogea şi pe întreg malul drept al Dunării. E o epocă aceasta care în Ardeal produce pe Voievodul Iancu, cum îi zic baladele române şi slave, pe Ioan Huniad Corvin. Papa Piu II (Aeneas Silvius Piccolomini), născut pe la 1405, deci contimporan cu toată seria strălucită de eroi ai poporului românesc, zice despre Ioan; « Ioannes Hunniades, cuius nomen caeteros obnubilat, non tam Hungaris, quam Valachis, a quibus natus erat, gloriam auxit ». Încă în suta a şaptesprezecea Miron Costin scria regelui Poloniei că cel mai frumos şi mai corect dialect românesc, cel mai apropiat de graiul italic se vorbeşte în Sătmar, unde cu toata emigrarea lui Dragoş, românii rămaşi acolo sub fratele lui, Voievodul Balc, sunt atât de numeroşi ca şi când n-ar fi ieşit nimenea din ţară". (Mihai Eminescu, Munca seculară a acestui popor, Timpul, 4 noiembrie 1882).

Cât despre pretenţiile Imperiului Ţarist asupra Basarabiei, folosind magistral nu doar argumentul istoric şi al tratatelor diplomatice... ruseşti, dar şi arma retoricii, geniul Neamului Românesc afirma: „Convingerea noastră este, însă, că, din veacul al patrusprezecela începând, Basarabia n-a fost nici întreagă, nici în parte a turcilor sau a tătarilor, ci a unui stat constituit, neatârnat, deşi slăbit şi încălcat în posesiunile sale, a Moldovei. Moldova era proprietarul locului şi dacă reprezentanţii statului moldovenesc, domnii, ajunseseră atât de slabi încât dreptul era desbrăcat de putere şi nu putea să se apere, aceasta nu e dovada că Moldova a renunţat vrodată la dânsul. Căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-l pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de raţiuni de stat, fie isvorâtă din orice alte consideraţiuni, nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care renunţăm la el.

Cum că aceasta nu e numai opinia noastră, ci chiar aceea a diplomaţiei ruseşti, se dovedeşte din istoria celor din urma 150 de ani. De câte ori Rusia stipula ceva în favorul Principatelor în tratatele ei cu Turcia, ea se provoca totdeauna la drepturile imprescriptibile, ab anitquae, la capitulaţiunile Principatelor. Acelaşi Rumianţof [...] realipeşte Basarabia şi Hotinul la Moldova, Giurgiu şi Brăila la Valahia. Rumianţof se învoieşte cu desfiinţarea mitropoliei Proilabului (Brăila), creată de greci pentru părţile pe cari din cauze militare, turcii le ocupase, şi permite mitropolitului Moldovei să alipească din nou, precum era din vechime, Basarabia la eparhia Huşilor, Hotinul la eparhia Rădăuţilor, Giurgiu şi Brăila la eparhia Râmnicului. Prin urmare, Rumianţof, contimporan cu acele cuceriri, el însuşi cuceritorul, ştia mai bine ale cui erau acele locuri, ştia mai bine că tătarii n-ar fi avut nevoie de mitropolit şi de episcopi, ştia, cu un cuvânt, că locurile erau ale Moldovei. [...] A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc: acest nume singur este o istorie. [...]

Regele maghiar Carol Robert, într-o diplomă din anul 1332, povesteşte bătaia ce o păţise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în ţara noastră: in terra transalpina per Basarab, filium Thocomery (Fejer, VIII, 3, 625). Din acest Tugomir-Basarab, care trăia pe la 1300 şi ceva, s-a născut Alexandru, cel pomenit în diploma de mai sus, care a trăit până la 1360; din Alexandru s-au născut Vladislav şi Radu Negru, din Radu Negru Dan şi Mircea cel Mare (1418). Cam într-o sută de ani de la Tugomir până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia mare, ducatele Făgăraşului şi Amlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape.În această vreme, Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numia în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane, Basarabia". (Mihai Eminescu, Cinci secole de istorie, Timpul 3, 4, 7, 8, 10, 14 martie 1878).

În lupta lui îndârjită împotriva tratatului intuit şi care nu se putea cu niciun chip semna cu Eminescu în libertate şi având putinţa de a se exprima, el scria: „Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom perde şi rămăşiţa unei preţioase provincii perdute: putem să perdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. În viaţa sa îndelungată, niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi, când cinci milioane de români sunt uniţi într-un singur stat.

Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeierea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară, pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşască. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe sguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii; conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene. Daca vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom perde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare, iar dacă vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi perderile vor fi trecătoare". (Mihai Eminescu, Credinţa în trăinicia poporului român, Timpul, 10 februarie 1878).

Ce altceva s-ar mai putea spune, afară de constatarea că Eminescu gazetarul a fost un analist de o luciditate şi de o precizie uluitoare, un vizionar care, bazat pe acea calitate atât de bine observată de Nicolae Iorga, de a integra evenimentul curent în devenirea istorică era capabil de a modela evoluţia ulterioară a evenimentelor (în anul 1883, împotrivindu-se cu scrisul lui inegalabil unui tratat secret pe care doar îl intuia, simţea că abandonarea Ardealului era nu numai un grav act de trădare, dar era şi unul inutil, fiindcă el vedea peste ani prăbuşirea inevitabilă a celor trei mari imperii care, de-a lungul a sute de ani, îşi reglaseră problemele dintre ele şi îşi plătiseră unele altora înfrângerile militare cu hălci din pământul românesc. El a fost singurul din generaţia sa care a visat România Mare, exact aşa cum avea ea să se împlinească la 1 Decembrie 1918!).

Prin articolele sale memorabile care, aşa cum sper că rezultă din selecţia pe care am încercat să o prezint cititorului, îşi păstrează valabilitatea şi la aproape 140 de ani de la data la care au fost scrise, Mihai Eminescu încerca să le arate contemporanilor că patria şi istoria ei, aşa cum ni le-au lăsat strămoşii nu pot fi un dat veşnic, că, de vrem să le păstrăm şi, de ce nu, să le mărim strălucirea, trebuie apărate. Trebuie luptat pentru ele.În primul rând (în cazul oamenilor obişnuiţi), cu cugetul care nu are dreptul să uite trecutul, cu momentele lui de glorie care trebuie cultivate şi transmise cu dragoste şi evlavie generaţiilor următoare, cu eşecurile şi înfrângerile din care trebuie să învăţăm, pentru a nu le mai repeta şi retrăi în viitor.

În al doilea rând, elitele intelectuale adevărate au datoria să lupte pentru ele cu cuvântul rostit şi scris, singurele care asigură continuitatea trainică de conştiinţă naţională (altminteri, cum din păcate se întâmplă astăzi, mase de tineri, cărora le-au fost sustrase de sub ochi-şi asta nu e în principal vina lor!-manualele de istorie şi de literatură din care trebuiau să afle de trecutul glorios şi clădit pe imense jertfe al acestui neam vor avea o memorie grav lacunară, programată deliberat ca atare de cei care, în planurile lor nebuneşti de dominare a lumii, au nevoie nu de popoare cu identităţi precise, inconfundabile, cu istorii şi culturi care au clădit, împreună, memoria colectivă, bogată, diversă, miraculoasă a umanităţii de azi, ci de sume de indivizi izolaţi, însinguraţi şi cât mai ignoranţi cu putinţă, ignoranţa fiind temelia pe care ar putea fi aşezată construcţia monstruoasă, strâmbă şi inevitabil şubredă a lumii globalizate, aşa cum o înţeleg aceşti planificatori oculţi şi diabolici ai Apocalipsei. O lume care, dacă va fi aşa cum o doresc ei, nu va însemna şi o civilizaţie, cu o diversitate de culturi. Şi nu va mai însemna, în aceste condiţii, în niciun caz, o umanitate!).

Şi pentru ca acest popor să nu dispară, trebuie să se trezească şi să înţeleagă, inclusiv din şi prin reîntoarcerea la Eminescu şi la creaţia lui, că nu umilinţa şi sărăcia sunt moştenirea pe care ne-au lăsat-o străbunii. Trebuie să ne reamintim şi să păstrăm permanent în memoria noastră imediată inclusiv acele rânduri din scrierile gazetarului, pe care le-am citat, despre mulţimea atât de copleşitoare a românilor încât şi după „descălecatul" din Moldova şi Ţara Românească, românii din Maramureş şi din Ardeal erau atât de numeroşi încât nici n-ai fi zis că ar fi ieşit vreodată cineva din acele teritorii. De ce să nu ne gândim, să nu visăm, să nu sperăm la un nou „descălecat", al celor patru milioane de români care au fost siliţi de nevoi să ia drumul bejeniei? De ce să nu aspirăm să vedem România repopulată cu... „străinii de origine română" care au fost împinşi de sărăcie şi de lipsuri să se desrădăcineze? De ce să nu ne reamintim (inclusiv recitind pagini din istoria noastră) că, dacă ne păstrăm conştiinţa unităţii de neam, de limbă, cultură şi teritoriu, nicio forţă străină nu ne va putea abate, cum ziceam, de la drumul cel drept croit de stramoşi şi pe care Eminescu ni l-a reamintit de atătea ori în poezia şi publicistica lui? Şi de ce să nu-i urmăm exemplul, fiind gata, aşa cum a fost el, să ne jertim chiar viaţa pentru a transmite urmaşilor o Românie mare, liberă, demnă şi prosperă!

Poate că azi, într-un moment fast, aniversar dar care este totodată, un nou moment de răscruce pentru această ţară, Eminescu este mai actual şi mai necesar chiar decat era la vremea lui. Poate că, azi, e mai actual ca niciodată în versurile unui poem devenit, de la un moment dat, atât de evitat, de nu cumva chiar hulit, deşi mai ales astăzi ar putea să îndepărteze de pe ochi apatici şi pasivi, vălurile menite să-i fure perspectiva clară şi dreapătă asupra lumii reale: „De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,/ Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?/ De ce boala şi moartea să fie partea voastră,/ Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă/ Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?// De ce uitaţi că-n voi e număr şi putere?/ De vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi./ Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,/ Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere/ Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi". (Mihai Eminescu, Împărat şi proletar, Convorbiri literare VIII, nr. 9, 1874,1 decembrie).

Mă întreb dacă o fi o simplă întâmplare că acest strigăt de revoltă al lui Eminescu, de care ar trebui şi ar merita să ne aducem aminte şi să reîncepem să ne aplecăm mai des asupra lui, a văzut lumina tiparului într-o zi de...1 decembrie. Ar putea fi această observaţie un subiect de meditaţie pentru cititori...Şi, poate, de ce nu, unul premonitoriu! Bine ar fi ca adevărata elită românască să fie capabilă în acest moment al istoriei să dea naştere unei clase politice cu adevărat naţională, care să facă posibilă renaşterea României, o renaştere firească şi atât de necesară. Şi deie bunul Dumnezeu ca aceasta să se poată face cu înţelepciune şi în bună înţelegere.

Bucureşti, 12 iunie 2018

footer