Revista Art-emis
„Piloţi orbi” sau cârmaci demolatori? PDF Imprimare Email
Redactia ART-EMIS   
Duminică, 03 Iunie 2018 17:16

Pilotii orbi 2Circulă în spaţiul virtual un comentariu al cărui autor nu l-am descoperit, cu trimitere la articolulal lui Mircea Eliade apărut în revista „Vremea", nr. 505 din 19 septembrie 1937, intitulat „Piloţii orbi ai României". În „Anul Centenarului" - 2018, textul pe care vi-l prezentăm evidenţiază numeroase similitudini ale situaţiei anului 1937 cu realităţile actuale ale statului şi a poporului român, ba chiar mult mai grave, astăzi. Precizăm că în conformitate cu Legea 217/2015, asemenea multor altor valori ale Naţiunii Române, Mircea Eliade a fost pus la „index", iar numele lui, înscris pe „lista neagră" de către instituţia N.K.V.D.-ist-Gestapovistă şi anti-românească I.N.S.H.R.-E.W., subordonată direct Guvernului României. Paradoxurile „democraţiei" imbecile postdecembriste se adaptează perfect atât cu titlul articolului lui Mircea Eliade, cât şi cu cruda realitate că în aproape 29 de ani, statul şi poporul român au fost transformate în „turmă de oi condusă spre prăpastie de nişte ciobani - în cazul nostru, « Piloţi orbi ») tâmpiţi"[1] şi demolatori ai României.

Şi, apropo de avioanele armatei române, cu riscul practicării unui umor amar, adaug o snoavă... cu tâlc, pentru „Piloţii orbi" ai României aflată în marş forţat spre Centenarul Marii Uniri : „Un nou tip de avion se prăbușește la zborul de încercare, cutiile negre sunt furate, nimeni nu poate trage nicio concluzie asupra catastrofei. La inspecția Ministerului Apărării, singurul martor ocular este badea Ion, un cioban ce se uita cu privire tâmpă, de analfabet...
- Spune baciule, îl intreabă un colonel, cam ce-ai observat?
- Apăi, domnule dragă, o harabaie zbura, când numa' ce o palalaie s-o aprins, no și unde nu s-o țipat harabaia în gios...
- Baciule, nu înțeleg nimic din ce-mi povestești, fii te rog mai clar!
- Păi bine, domnule dragă, de ce nu spui așa? Ieri, la orele 14.00 un bombardier de tip Stealth, V5, generația '68, greșind unghiul de încidență cu cel de așezare, a intrat într-o vrie necontrolabilă. În acel context a pierdut ireversibil altitudine, astfel încât s-a produs acest regretabil eveniment.
- Baciule, m-ai spart, spune colonelu', de unde știi termenii aceștia?
- D-apăi când eu eram comandant de escadrilă, matale erai cioban..., ca mine, acum. Apoi, matale ai intrat la politică. Tu cioban, eu colonel...Tu colonel, eu cioban. De asta pică avioanele ca muștele, șefule!". (Ion Măldărescu)

Comentariu: Armata Română - argumente pentru previziuni sumbre

„Citind toate aceste argumente tehnice si istorice, realizez marea prostie a clasei politice româneşti care a condus România catre dezastru atât înainte cât şi în prezent ! Armata care-a fost „cu noi", iat-o ajunsă la gunoi - cu noi, cu tot. Ne-au făcut-o Ivan şi Sam ! Da, amandoi! Şi când te gandesti că sunt destui care se bucură ca au scapat de „apăsarea" armatei ăleia asupra bugetului. Nici măcar nu-si dau seama că tot castigul s-a dus in conturile mafiotilor si că ne va costa mult mai mult „scutul" de la Deveselu. Armata Română Avea în 1975 aproape o jumătate de milion de militari activi, șase milioane de militari rezerviști, trei mii de tancuri, aproape o mie de avioane de luptă și era în discuții avansate cu U.R.S.S. pentru primirea de armament atomic.

Când Armata Română defila în ziua de 23 august la București, în Europa se făcea tăcere.

Ca forță militară România era a opta putere militară a Europei (locul 17 în lume). Și nu exista în Armata Română decât o singură sărbătoare: Ziua Armatei. Astăzi Armata Română, ca forță militară, s-a prăbușit catastrofal de pe locul 17 în lume pe locul 57, lângă armatele din (Camerun, Mozambic și Angola.)[2]. Armata Română activă numără azi circa 30.000 de militari gata să intre în luptă, câteva sute de tancuri (pe hârtie 1.100) și 36 de avioane de luptă. Dacă ar exista, ipotetic, un conflict direct între Siria și România, cei un sfert de milion de militari sirieni care au în dotare cincii mii de tancuri și 600 de avioane de luptă ar ocupa România în 48 de ore. România nu mai are azi, nici o poziție semnificativă în strategia militară a Europei. În schimb calendarul militar românesc are peste 100 (o sută) de sărbători oficiale: Ziua Intendentului Militar (pe 1 februarie), Ziua Hidrografului Militar (pe 23 februarie), Ziua Automobilistului Militar (1 Martie), Ziua Justiției Militare, Ziua Financiarului Militar, Ziua Muzicantului Militar, Ziua Statului Major General (pe 12 noiembrie), Ziua Rezervistului Militar, Ziua Parașutistului Militar, Ziua Bucătarului Militar, Ziua Jurnalistului Militar etc. Aproape că rămâi uimit cum mai are timp militarul român să se antreneze, cu atâtea praznice și sărbători pe capul lui. Ziua Aviației Române și a Forțelor Aeriene Române (prăznuită pe 20 iulie cu mare pompă), la fel ca Ziua Submarinistului (adică ziua militarilor români care luptă pe submarinele românești de război) din 15 iulie, are rolul de a sărbători ceva inexistent în România.

Ea trebuie să liniștească poporul român în privința securității noastre naționale și să justifice într-un fel uriașele și frauduloasele cheltuieli și împrumuturi externe făcute de guvernanții noștrii pe spinarea populației în numele Apărării. Scopul principal al acestei „sărbători" este acela de a arăta poporului român că Aviația Militară Română nu a murit și că Armata Română mai are niște avioane și elicoptere, iar unele dintre acestea chiar pot să se ridice în aer și să zboare. Ca atare și în fiecare an, în dimineața zilei 1 decembrie, autoritățile strâng câțiva ostași zgribuliți care să sufle în goarne și să îngâne „Deșteaptă-te Române!" în amintirea glorioaselor vremuri din 1975 când Armata României era pe locul 8 în Europa ca forță militară. Cuvântări bombastice. Se subliniază importanța Aviației Române. Conform clasificării Bussines Insider „The 35 most powerful militaries in The World" [3] și statisticilor „Global Firepower (G.F.P.), The Center for Arms Control", România se afla în 2014 pe rușinosul loc 57 în lume în privința forței militare, lângă Camerun, Mozambic și Angola.

Pe locul 17 (locul României din 1975) se află azi Israelul, care nu și-a desființat ca noi serviciul militar obligatoriu, are 880 de avioane de luptă, șase mii de tancuri și poate mobiliza pentru război 3,5 milioane de militari. Ca forță de lovire Israelul este pe locul 11 între puterile lumii. Faptul că posedă 200 de lovituri nucleare îi conferă autoritate suplimentară și nu forță militară cum cred unii, care încearcă să spună că Israelul este forță militară nu pentru că are armată puternică, dar pentru că posedă arma atomică. Ceea ce nu este adevărat. Israelul este putere militară pentru că poate ridica la luptă 4 milioane de soldați, nu pentru că are 200 de lovituri nucleare. România, de pe locul 17 a ajuns pe locul 57. Asta după ce Nicolae Ceaușescu aproape că-i convinsese pe ruși să permită României să dețină arma atomică. Din păcate pentru Ceaușescu, rușii au aflat că el și generalii români cloceau de fapt alte planuri, voiau să pună rachetele atomice pe aliniamentul Darabani-Huși și să le îndrepte către Moscova. Așa că rușii au revizuit urgent relațiile cu România, iar Ceaușescu și Postelnicu au trimis în 1985 Armata Română pe șantierele de construcții și în agricultură [...].

Clasamentul G.F.P. întocmit de C.I.A. arată că România se situează locul 57 în lume ca putere militară, lângă Camerun, Angola și Mozambic, iar conform aceluiaşi clasament, țara noastră dispune de:
- o armată activă de 73.000 de militari
- un număr de 80.000 de rezerviști
- un număr de 1.100 de tancuri
- un număr de 36 de avioane de luptă

Cu toate acestea C.I.A. favorizează România, pentru că lucrurile stau mult mai rău. În realitate o simplă inspecție de stat ar constata că multe (dacă nu cumva chiar foarte multe) dintre cele 1.100 de tancuri românești sunt inapte pentru a intra în luptă. Din cei 73.000 de militari mai mult de jumătate sunt birocrați și intendenți. Cât despre cele 36 de avioane de luptă românești, să fim serioși! Ele sunt bune pentru parăzi și pentru evacuarea președintelui, a Guvernului, a documentelor secrete și a tezaurului B.N.R. (dacă mai avem așa ceva) în străinătate în caz de război. Nu poți să spui că ai forțe militare aeriene dacă ai treizeci de avioane de luptă. Adevăratele forțe aeriene se consideră cele care numără cel puțin 100 de avioane de luptă[4].

Pentru a ne face o idee despre unde se găsește azi România ca putere militară, amintesc că Siria are 5.000 (cinci mii de tancuri), 600 de avioane de luptă, o armată activă de aproape un sfert de milion de militari și un număr de 600.000 de rezerviști. Dacă ar exista o confruntare directă între cele două țări, Siria ar ocupa România în 48 de ore. Interesant este însă altceva. Armata Siriei luptă de ani contra invadatorilor, are un buget anual de 1,8 miliarde USD, iar Siria o datorie de trei miliarde USD. Armata Română nu luptă nicăieri, are un buget anual de 2,5 miliarde de dolari, iar România o datorie externă de peste 100 miliarde USD. Ar fi extrem de interesant pentru noi, ca români, să știm câți generali de aviație are Armata Română. Că avioane de luptă avem 36.

Mircea Eliade - „Piloţii orbi ai României". Articol apărut în revista „Vremea", nr. 505, 19 septembrie 1937[5]

„Imoralitatea clasei conducătoare românesti, care deţine « puterea » politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au desnaţionalizat profesiunile libere - toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea - după marea victorie finală - să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 - lăsând să se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred că este o crimă care nu va mai putea fi niciodată uitatã: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) - dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăsi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd. Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă - luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob - elita noastrã conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găsesti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea - toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins. Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înţeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile - şi sunt înghiţiţi de popoare vecine. Luntrea condusă de pilotii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înteles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia că nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de aceea capitală: instinctul statal. Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconstienţă, în încăpăţânarea cu care îşi apără « puterea ». Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii - face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de constiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înteleg să se resemneze. Să amintim numai câteva fapte si vom înţelege de când ne conduc piloţii orbi.

Cel dintâi lucru pe care l-au făcut iugoslavii după război a fost să colonizeze Banatul românesc aducând în masă, de-a lungul frontierei, cele mai pure elemente sârbeşti. Iugoslavii, atunci ca şi acum, erau departe de a avea liniştea şi coeziunea politică pe care am fi putut-o avea noi: problema croată izbucnise cu violenţă. Cu toate acestea, stiind că adevărata graniţă nu e cea însemnată pe hãrti, ci limita până unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) - au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să deznationalizeze judeţele româneşti. Şi se pare că au reuşit. În orice caz, acum, la graniţa Banatului, stau masive colonizări sârbeşti, sate care nu existau la conferinţa păcii.... La « plebiscitul » din 1918-1919, toate satele şvăbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obţinut astfel o impresionantă majoritate. Nici un guvern român n-a făcut, însă, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliaţi sinceri pe care i-am fi putut avea ca să contrabalansăm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la unire încoace saşii şi şvabii au fost necontenit umiliţi - iar ungurii favorizaţi. (Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamă de unguri!) În 1918 saşii nu se înţelegeau cu şvabii. Am fi putut profita de aceste neînţelegeri. N-am profitat. Dimpotrivă, am fãcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să accelerăm unirea tuturor elementelor germanice. Şi astãzi, saşii şi şvabii sunt uniţi - şi sunt împotriva noastră.

Ungurii au colonizat graniţa încă din 1920, deşi şi astăzi se găsesc înapoia acestei centuri de fier nu ştiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele de pe frontieră sunt româneşti. În schimb, am stat cu mâinile în sân şi am privit cum se întăreste elementul evreiesc în oraşele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum Ţara Oaşului s-a părăginit, cum s-au fãcut colonizări de plugari evrei în Maramureş, cum au trecut pădurile din Maramureş şi Bucovina în mâna evreilor şi maghiarilor etc., etc. Cei 10.000 de ţărani români veniţi din Ungaria continuă sã moară de foame. Am luat sate de români din Banat şi am colonizat Cadrilaterul - în loc să păstrăm pe bănăţeni acolo unde sunt şi să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cuţit cu toporul şi la insulte cu carabina. Astăzi româncele bănăţene cerşesc în Balcic...

Dintre toate minorităţile noastre, în afară de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lăsat sã plece. Pământurile lor, în bună parte, au intrat în stăpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-şi cumpere şi să cultive pământ până la Gurile Dunării. Piloţii orbi s-au făcut unealta celei mai înspăimântătoare crime împotriva fiinţei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunării spre Deltă şi Basarabia. N-a fost un singur om politic român care să înţeleagă că ultima noastră nădejde, aşa cum suntem înconjuraţi de oceanul slav, este să ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunăreni cu slavii din Basarabia. În loc să alungăm elementul bulgăresc din întreaga Dobroge - noi am colonizat pur şi simplu Gurile Dunării cu grădinari bulgari. În acelaşi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei.

De la război încoace, evreii au cotropit satele Maramureşului şi Bucovinei şi au obţinut majoritatea absolută în toate oraşele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei şi astăzi mai au foarte puţin să-şi dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre. Reni este punctul de unire a celor două populaţii slave - pe pământ românesc. Imediat după rãzboi, în Basarabia românii reprezentau 68% din populaţie. Astăzi, după statisticile oficiale, ei sunt numai 51%. Elitele politice româneşti, în loc să se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitaţiilor separatiste - aşa cum au făcut guvernele austriece până la război, încurajând sistematic pe ruteni ca să loveascã în români şi în poloni - s-au mulţumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar şi în Basarabia. În anul 1848, rutenii din Galiţia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galiţia), care ar fi trebuit să devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki).

Românii bucovineni de atunci au ştiut să se apere (în Constituanta austriacă de la Kremsir). Dar rutenii, după rãzboiul cel mare, au găsit un neaşteptat aliat în piloţii orbi ai României care, în loc să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) şi-au arătat prietenia faţă de aceşti slavi lăsându-i să se înmulţească peste măsură în Bucovina şi să coboare cât mai jos în Basarabia. Astăzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varşovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hărţi ale viitorului stat ucrainean în care se găsesc înglobate Bucovina şi Basarabia. Nădăjduiesc că la ceasul când ştiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atenţia asupra hărţilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varşovia) a izbutit să le fotografieze pe toate - pentru ca să facem amândoi dovada, dacă va fi nevoie. Inutil să mai continui. Şi am fost stăpânit de acest înspăimântător sentiment al inutilităţii în tot timpul cât am scris paginile de faţă.

Ştiu foarte bine că ele nu vor avea nici o urmare. Ştiu foarte bine că evreii vor ţipa că sunt antisemit, iar democraţii că sunt huligan sau fascist. Ştiu foarte bine că unii îmi vor spune că „administraţia" e proastă - iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităţilor. Ca şi când aceleaşi tratate au putut împiedica pe Kemal Paşa să rezolve problema minorităţilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca şi când iugoslavii şi bulgarii s-au gândit la tratate când au închis şcolile si bisericile româneşti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca şi când ungurii nu şi-au permis să persecute făţiş, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca şi când cehii au şovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană!

Cred că suntem singura ţară din lume care respectă tratatele minorităţilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura şi ajutându-le să-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru că pătura conducătoare nu mai ştie ce înseamnă un stat, nu mai vede. Pe mine nu mă supără când aud evreii ţipând: „antisemitism", „fascism", „hitlerism"! Oamenii aceştia, care sunt oameni vii şi clarvăzători, îşi apãrã primatul economic şi politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligenţă şi atâtea miliarde. Ar fi absurd să te astepţi ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii - dupã ce au gustat din mierea puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-şi menţină, deocamdată, poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive - şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristeţea şi spaima mea îşi au, însã, izvorul în altă parte. Piloţii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai putin românească, politicianizată până-n măduva oaselor - care aşteaptă pur şi simplu să treacă ziua, să vinã noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facã alte legi. Acelaşi joc şi acelaşi lucru, ca şi când am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneşte, că în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbeste idiş, că pier satele româneşti, că se schimbă faţa oraşelor - ei te socotesc în slujba nemţilor sau te asigură că au fãcut legi de protecţia muncii naţionale. Sunt unii, buni „patrioţi", care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii, că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul.

Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru o dată cu introducerea secarei (la sfârşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul - slăbind considerabil rezistenţa ţăranilor. Blestemele s-au ţinut apoi lanţ. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul al XVI-lea bere), austriecii în Ardeal şi „cultura" în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor putere politică şi administrativă. Toată Muntenia şi Moldova de jos se hrănea iarna cu peşte sărat; căruţele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul şi peştele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totuşi o hrană substanţială. Pilotii orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costã 60-100 lei kilogramul de peşte (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi de peşte ca să nu scadă preţul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că ţăranul nu mai mănâncã, de vreo 10 ani, peşte sãrat. Şi acum, când populaţia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină
şi aspirină, ci printr-o hrană substanţială şi sănătoasă.

Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-şi păstreze măcar o inimă obositã care bate tot mai rar şi tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenţa sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, peşte, fructe şi care bea vin în loc de ţuică. Noi n-am înţeles nici astăzi că românul nu rezistă bãuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunăoară. Ne lăudãm că „ţinem la băutură", iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelaşi timp falsă. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi şi ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

...Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credinţă, şi cu bunăvoinţă; numai că, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care contează în ceasul de faţă - instinctul statal - nu văd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri... Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această ţarã, care pe alocuri nici nu mai pare românească. Uneori, când sunt bine dispuşi, îţi spun că nu are importanţă numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori şi inteligenţi şi, dacă fac avere, averile lor rămân tot în ţarã. Dacă aşa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza ţara cu englezi, căci şi ei sunt muncitori şi inteligenţi.

Dar un neam în care o clasă conducãtoare gândeşte astfel, şi-ţi vorbeste despre calităţile unor oameni străini nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul să se măsoare cu istoria... Căci piloţii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor - puţin interesează deocamdatã. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat. Şi asta e destul ca să începi să plângi".

Notă : Mircea Eliade (n.13 martie 1907, la Bucureşti - d. 22 aprilie 1986, la Chicago). Scriitor, filozof şi istoric al religiilor, Mircea Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetăţean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a peste 1.200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată şi bine documentate. Fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele inedite, opera completă a lui Mircea Eliade ar putea fi cuprinsă în peste 80 de volume.

Grafica - I.M.

-------------------------------------------------
[1] Citat - General (r) Gheorghe Văduva
[2] https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/care-sunt-marile-puteri-militare-ale-lumii-in-2016-pe-ce-loc-se-afla-romania-506564
[3] https://translate.google.ro/translate?hl=ro&sl=en&u=http://www.businessinsider.com/35-most-powerful-militaries-in-the-world-2014-7&prev=search
[4] Ion Măldărescu : pentru comparaţie : efectivul avioanelor de luptă din Primul Război Mondial număra 90 de avioane, iar la începutul Campaniei din Est a celui de-Al Doilea Război Mondial, 256 avioane de luptă. Raportaţi efectivele menţionate cu cele 36 de avioane „de luptă" existente în 2018, unele fiind procurate „third hand" pe bani grei - între timp, devenite reale sicrie zburătoare pentru piloţii militari români.
[5] Articol publicat integral în revista ART-EMIS http://www.art-emis.ro/analize/978-pilotii-orbi-ai-romaniei.html - 5 mai 2012

footer