Revista Art-emis
„Locul românilor este în România. Trebuie să reducem « scurgerea de creiere »!” PDF Imprimare Email
Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române   
Miercuri, 25 Aprilie 2018 16:18

Acad. Ioan Aurel PopAtacul mediatic murdar şi calomnios al revistei „22" s-a soldat cu un binemeritat eşec. Publicaţia, un fel de oficios al sforăitoarei „Open Society Institute" (Fundația pentru o Societate Deschisă) a „binefăcătorului" omenirii George Soros şi-a desconspirat şi de această data intenţiile abjecte, contrare intereselor României. Nu degeaba Viktor Orban i-a închis „prăvălia" budapestană... Trecând cu conştiinţa împăcată şi seninătate peste mizeriile hodoriste, Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop[1] şi-a exprimat intenţiile privind activitatea sa în calitate conducător al celei mai înalte instituţii ştiinţifice şi culturale a României pentru perioada următoare, o parte dintre acestea fiind enunţate în textul care urmează. (Ion Măldărescu).

Academia Română are cam tot ce îi trebuie ca să funcţioneze impecabil: un program trasat acum mai bine de 150 de ani şi adaptat mereu, are în sine minţile cele mai luminate, are un prestigiu extraordinar, în ciuda încercărilor de subminare a acestui prestigiu, are o editură, are unele dintre cele mai bogate şi valoroase biblioteci din România, are publicaţii periodice care concurează cu brio pe plan mondial, are cercetătorii cei mai avizaţi etc. Totuşi, lumea mileniului al treilea s-a schimbat mult şi faţă de ceea ce era societatea la 1990, darămite faţă de ceea ce era la 1866, când s-a creat înaltul for academic românesc. Academia trebuie să intre într-o nouă dinamică, iar acest lucru este posibil numai prin concursul tuturor membrilor săi, care, dincolo de marea lor expertiză în toate domeniile, trebuie să aibă conştiinţa implicării în societate, în mersul bun al societăţii, în recâştigarea încrederii românilor în ştiinţă, cultură, educaţie, ca valori supreme ale reuşitei în viaţă. Academia trebuie să-i convingă pe români, creând premise pentru aceasta, că „locul românilor este în România" - cum se spunea pe vremuri - şi că un cetăţean nu trebui să se întrebe atât ce a făcut ţara pentru el, cât ce a făcut el pentru ţară[2] - cum scrie pe mormântul celui de-al 35-lea preşedinte american, John Fitzgerald Kennedy, mort pentru ţara sa.

Traiul în comunitatea numită România presupune unitate, altruism şi dăruire, dreptate şi adevăr, flancate de bunătate, demnitate şi onoare, adică o serie de valori morale pe care Academia Română este datoare să le cultive cu toate mijloacele sale. Academia are toate mobilurile şi mijloacele ca să reînvie aceste valori, dar are nevoie de un nou entuziasm, de încurajare şi de susţinere din partea statului. Restul va veni de la sine şi va fi de bun augur! Gândurile cu care am preluat conducerea Academiei sunt împărţite între admiraţie pentru înaltul for şi teamă de marea răspundere pe care am primit-o, între dorinţa de a face cât mai mult şi mai bine şi dezamăgirea faţă de erodarea încrederii românilor în instituţii şi în valori, între convingerea că în Academie se poate construi şi ezitarea firească, în condiţiile marasmului din societatea noastră şi chiar din lume. Mi-a plăcut mereu să fiu optimist, dar m-am străduit să rămân realist. Academia Română nu este specializată în comunicarea cu mass-media şi nici în gestionarea, conform exigenţelor secolului al XXI-lea, a dialogului cu lumea dinamică, cinică şi digitalizată de astăzi. Pe de altă parte, Academia Română, spoliată de către regimul comunist de cea mai mare parte a bunurilor sale imobiliare, se află antrenată, de decenii întregi, în multe procese de recuperare a proprietăţilor. Or, unele dintre aceste proprietăţi au încăput, după 1989, pe căi cel mai adesea ilicite, pe mâinile unor firme, companii, trusturi multinaţionale etc. extrem de puternice şi de influente, care au tot interesul să compromită instituţia.

Academicienii nu sunt oameni de afaceri şi pornesc întotdeauna, în demersurile lor, de la principiul onestităţii, al bunei cuviinţe şi al fair-play-ului, or, lumea afacerilor imobiliare este plină de rechini, gata să profite de aceste slăbiciuni. Pentru că adevărul şi dreptatea au ajuns, în unele cazuri, în societatea noastră, să fie considerate „slăbiciuni". Academia Română face parte dintre instituţiile de temelie ale statului român modern, între care se află şi şcoala, biserica, sănătatea etc. Niciuna dintre acestea nu a scăpat de tirul detractorilor! Statutul şi rolul Academiei Române în societate sunt trecut clar în legi, regulamente, în cutumă şi tradiţie. Conform lor, Academia Română este cel mai înalt for de consacrare a valorilor ştiinţifice şi culturale şi de cercetare din România şi aşa trebuie să rămână.

Pentru perspectivă am selectat idei fireşti, pe care le ştiu din teorie, dar şi din practica mea cotidiană ca rector al Universităţii „Babeş-Bolyai". Nu am respectat regula alcătuirii unui „proiect de management", fiindcă Academia nu este o firmă lucrativă, adică aducătoare de profit material, nici echipă sportivă şi nici ansamblu artistic. Academia este empireul minţilor celor mai luminate ale naţiunii, care operează cu idei, cu concepte, cu teoreme şi postulate, cu precepte morale. De aceea, am vorbit de convingeri şi de temeri, de speranţe şi de certitudini, de conduita etică din Academie, de solidaritatea necesară între membri, de nevoia de întinerire, de primire în înaltul for a celor mai mari specialişti din toate domeniile, de respectul pentru profesionalism şi specialitate, de emergenţa cercetării academice în cele circa 70 de institute şi centre ale sale, în cele patru filiale alea sale de la Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara şi Chişinău. Am vorbit şi despre relaţia Academiei cu societatea, cu politica, cu instruirea şi cu educaţia, despre finanţare şi despre patrimoniu. Sunt atâtea probleme încât ele, dacă nu sunt gestionate corect, pot deveni copleşitoare. Sunt însă convins că prestigioasa instituţie are în sine forţa renaşterii sale perpetue.

Academia Română are obligaţia - prin lege, prin statut şi prin cutumă - să fie „vocea" cea mai autorizată, mai îndreptăţită şi mai ascultată a intelectualilor din România, a vârfurilor ştiinţei, artei, culturii în general, să dea tonul în cercetarea ştiinţifică şi în creaţia de marcă. Academia Română trebuie să intervină, cu soluţiile sale echilibrate şi corecte, în cele mai importante chestiuni ale naţiunii române, ale statului, în deciziile istorice care au în vedere viitorul poporului român. Motivaţia, în afară ce cea relevată mai sus, este simplă: instituţia a fost gândită, încă din epoca lui Alexandru Ioan Cuza - perioada de mare efervescenţă unionistă şi de aşezare a bazelor României moderne - să reunească toată inteligenţa românească, de pe toate meridianele, şi să pună această forţă imensă în serviciul naţiunii. Pentru aceasta, Academia trebuie să fie mai activă, mai vie, mai prezentă în societate, să comunice mai bine cu societatea, de pe o poziţie de mare prestigiu, de respect şi de demnitate.

Membrii Academiei Române sunt de trei categorii: corespondenţi, de onoare şi titulari. Am fost cel mai tânăr dintre toţi membrii, la alegerea mea ca membru corespondent, în 2001 şi am rămas mulţi ani cu această calitate. Apoi, în 2010, am devenit cel mai tânăr dintre membrii titulari ai Academiei, singurii care pot fi numiţi, conform legii, „academicieni". De vreo câţiva ani, au fost primiţi în înaltul for şi colegi mai tineri decât mine, ceea ce reprezintă o împlinire importantă şi o mare speranţă. Cutuma de a primi în instituţie numai personalităţi deplin consacrate şi afirmate în domeniile lor are rosturile sale, dar este mai nouă şi s-a impus definitiv doar în timpul regimului comunist. Până la finalul epocii interbelice, au fost primiţi în Academie şi „tineri geniali", de la Titu Maiorescu până la Nicolae Iorga. De exemplu, Silviu Dragomir - un mare istoric transilvănean şi profesor universitar la Cluj - a fost ales membru corespondent în 1916, când avea 28 de ani şi membru titular în 1928, când avea 40 de ani. Exemplele ar putea continua.

Consider că, mai ales în ştiinţele fundamentale, în care rezultatele excepţionale pot veni de pe la 20-30 de ani, ar trebui încurajaţi tinerii prin primirea lor timpurie în înaltul for. Ar fi absolut necesar un echilibru şi în Academia Română, care să îmbine înţelepciunea şi experienţa seniorilor cu energia şi forţa discipolilor lor de excepţie. Tinerii intră greu şi pentru că împlinirile de valoare pe tărâmul ştiinţei vin greu. Din păcate, rareori mai vezi astăzi - în epoca atâtor ispite cronofage - tineri care să stea în laborator, în bibliotecă, în atelierul de creaţie ore, zile, luni, ani în şir, fără altă grijă decât cunoaşterea, descoperirea, invenţia. Există o letargie a avânturilor investigatoare, letargie care trebuie repede eliminată, pentru ca omenirea să-şi regăsească direcţia, vocaţia, impulsul spre viitor.

Ca urmare a materialui publicat de Revista „22", declar: „Prezenţa numelui meu pe acea listă nu are nicio legătură cu vreo presupusă colaborare a mea cu serviciile secrete de odinioară, ci cu alegerea mea în funcţia de preşedinte al Academiei Române. Sunt cel puţin două argumente extrem de puternice: mi s-au cerut de mai multe ori adeverinţe din partea C.N.S.A.S. şi acestea certifică necolaborarea mea; nu aveam cum să influenţez emigraţia românească fiindcă nu mi s-a permis să plec la nicio manifestare peste hotare, iar la Budapesta, Moscova sau Varna - unde am fost - nu aveam pe cine să influenţez! Dincolo de lista respectivă, titlul articolului era vădit tendenţios şi inexact. Faptul compromite şi activitatea C.N.S.A.S., instituţie altminteri absolut necesară pentru asanarea morală a societăţii româneşti".

În ceea ce-i priveşte pe tinerii cercetători, aceştia nu pot fi stimulaţi decât prin cointeresare, iar cointeresarea aceasta are mai multe paliere. Primul este cel material, adică salarii bune şi alte stimulente. A trecut vremea în care savanţii flămânzeau la propriu de dragul ştiinţei. Omenirea noastră tangibilă s-a obişnuit cu un confort material ridicat. Pe de altă parte, ca să faci cercetare azi, mai ales în ştiinţele fundamentale, tehnice, biologice, psihologice etc., este nevoie de aparatură performantă, sofisticată şi foarte scumpă. Dacă nu ne zbatem să avem aşa ceva în România, în zadar predicăm rămasul tinerilor pe loc, acasă, la Dunăre şi la Carpaţi, lângă părinţi şi bunici. Generaţiile mai vechi avem în minte exemplele marilor savanţi şi scriitori români de odinioară, cărora, după studiile făcute în Occident, nici nu le trecea prin gând (celor mai mulţi) să nu revină în România. Azi, mentalitatea s-a schimbat mult, odată cu slăbirea legăturilor de familie, dar şi a legăturilor etnice şi naţionale. Tinerii sunt mult mai mobili şi unii pleacă şi din spirit de aventură, din dorinţa de a şoca, de a fi teribilişti. Este însă evident că „locul românilor este în România" şi că trebuie să facem eforturi financiare foarte mari pentru a reduce „scurgerea de creiere"... Academia ar trebui să ia şi măsuri proprii în acest sens, ca, de exemplu, instituirea de burse mai multe pentru tineri, căutarea de stimulente mai eficace, strădania de dotare a institutelor cu aparatura cea mai performantă etc.

Este foarte clar că tinerii cercetători care lucrează în instituţiile statului trebuie să fie plătiţi mai bine de către stat. Dacă nu se întâmplă acest fapt, atunci Academia trebuie să-l determine şi să-l impună organismelor politice decidente. Cum ar putea fi mai vizibilă munca institutelor de cercetare ale Academiei Române din Cluj, Iaşi, Timişoara, Bucureşti? Se ştie prea puţin despre rezultate acestora. Academia are colaborări numeroase şi foarte fructuoase cu academii şi institute de mare prestigiu de pe toate meridianele şi mai ales cu cele din Europa şi America. Între cele 72 de institute şi centre de cercetări ale Academiei, localizate în Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Sibiu, Craiova, Târgu Mureş, Rădăuţi etc., unele sunt de foarte mare performanţă, pline de dinamică şi de realizări recunoscute.

Problemele Academiei nu sunt cunoaşterea de mare profunzime şi nici creaţia de vârf, ci comunicarea cu lumea şi societatea. Astăzi nu sunt pe val cei care ştiu cel mai mult - ştiinţa este bine înmagazinată în aparate şi uşor accesibilă - , ci aceia care ştiu să comunice pe înţeles, care influenţează opinia publică prin forme eficiente de a se adresa oamenilor. Din acest punct de vedere, multe rezultate de excepţie obţinute de Academie şi de cercetătorii şi creatorii ei rămân ascunse publicului, iar acest lucru trebuie remediat. În străinătate, aproape fiecare Academie are o „Young Academy" (Tânără Academie), unde sunt cei mai promiţători cercetători din statul respectiv. Aceste academii ale tinerilor nu sunt chiar peste tot, dar avem destule exemple de bună funcţionare a lor. De altminteri şi A.L.E.E.A. (o organizaţie a academiilor europene) încurajează asemenea iniţiative. În urmă nu cu mulţi ani, s-a vorbit şi la noi despre o asemenea „Young Academy", dar discuţiile nu s-au finalizat. Nu văd niciun impediment de a avea o academie a tinerilor şi pe lângă Academia Română, cu condiţia ca noua creaţie să fie bine gândită, bine organizată, cu un statut clar etc. Fireşte, o astfel de iniţiativă trebuie acceptată de Biroul Prezidiului, de Prezidiul Academiei şi, în final, aprobată de Adunarea Generală, forul suprem de conducere şi de decizie al instituţiei noastre.

Academia Română a fost şi este deja implicată în proiecte ştiinţifice de interes naţional, european şi mondial, cum sunt laserul de la Măgurele (ELI-NP) sau proiectul „Danubius-RI", găzduit de România în Delta Dunării. Academia Română accesează de ani buni fonduri europene prin granturi de mare succes, dar nu o face încă la intensitatea dorită. Din păcate, această instituţie-fanion a culturii româneşti, despuiată de către stat de bunurile sale după 1948, nu a fost ajutată suficient de stat ca să le recupereze. Logic era ca, din moment ce statul - nu mai contează ce fel de stat era acela - a luat, tot el să de înapoi, fără interminabile şi umilitoare procese, fără chichiţe avocăţeşti şi judecătoreşti complicate, fără ocuparea timpului şi energiei Academiei cu aşa ceva. Sponsorizările sunt de dorit şi de căutat întotdeauna, deşi la noi un există încă un cadru legal favorabil şi nici o mentalitate formată de decenii şi secole în acest sens, ca în S.U.A., de exemplu. Dar, chiar şi aşa, consider că parteneriatele Academiei Române cu câteva dintre marile universităţi - care au aproape aceeaşi menire în Cetate ca şi Academia! - ar putea conduce la rezultate spectaculare, profitabile pentru toţi şi, în primul rând, pentru români şi România.

Notă : textul prezentat este o adaptare după interviul acordat de Acad. Ioan Aurel Pop publicaţiei Adevărul[3].

------------------------------------
[1] Ioan Aurel Pop C.V. http://www.ubbcluj.ro/cv/CV_Ioan-AurelPop_RO.pdf
[2] Nota redacţiei: cuvintele au fost enunţate pentru prima dată de poetul şi filosoful libanez Khalil Gibran (1883-1931) care îndemna patrioţii libanezi să lupte împotriva Imperiului Otoman, dar atribuite incorect fostului Preşedinte al S.U.A., John Fitzgerald Kennedy - http://www.lovendal.ro/wp52/kennedy-plagiatorul-nu-intreba-ce-poate-face-tara-pentru-tine-ci-intreaba-ce-poti-face-tu-pentru-ea/
[3] adev.ro/p7n1fa

footer