Revista Art-emis
„Nimeni nu este profet în patria sa!” PDF Imprimare Email
Ing. dr. Mihai Sporis   
Duminică, 03 Iulie 2011 22:04
Sporis MihaiCugetarea veche, des invocată: „nimeni nu este profet în patria sa", are în ambiguitatea Nimeni, cercul care cuprinde la un moment dat, fără să observe, pe omul comun, de-a împreună cu toţi cei ce se rotesc în jocul lor rotund... În rotaţia sincronă nu poate fi observat aproapele, decât dacă ar ieşi din ritm, toţi fiind în cuprinderea aceleiaşi hore, sub acelaşi soare. Viziunea asupra altui timp, faptul de-a defini un nou orizont, presupun ieşirea din mişcare, fixaţia, care face din moment monumentul, altfel, poza, imagine imortalizată, ar fi neclară. Acest Nimeni, presupune uneori faptul că, deşi te-ai sustras mişcării şi nu ai fost observat, cei preocupaţi, în regula generală a lucrului comun, nu mai observă amănuntul, ieşirea dintr-o stare, dacă aceasta nu are o evidentă diferenţă specifică. Aici, însă, cel mai greu lucru este să defineşti patria. Într-o patrie, impregnată în carnea noastră, adânc simţitoare, rar ne putem diferenţia, şi de aici, consecinţa naturală a cugetării. Patria este chip al tatălui, ca expresie a luminii pe plămada de lut, pusă pe roata olarului, să fie vas ales suflului vital. Patria este consistenţă de ţarină, maicădoldora de doruri şi niciodată înţărcată. Patria îşi are un soroc al brazdelor, mereu răscolite, şi o rotire anume în mulţimea inelelor cu faţa la soarele cu chipul orbitor. A-l vedea pe tatăl, cel ce ne dă chipul, nu este cu putinţă oamenilor. Patria noastră este una personalizată, de locul şi momentul ivirii noastre sub zodii. Momentul este unicitatea clipei, când tatăl şi mama binevestesc întâlnirea lor, într-un punct al cercului, ca o horă. Cetăţean al patriei, ca un cerc, eşti doar un punct, pe circumferinţa rotitoare a pământului, în jurul celui ce ne luminează chipul, cu lumina sa. Da ! Nimeni nu poate să fie profet în patria sa şi să poată întrezări rotaţia următoare, prins fiind în hora vie, cu braţele strâns legate. Toate privirile celor din horă sunt îndreptate spre centru ! Izvorul de lumină de acolo îşi proiectează razele ce ne hrănesc luminile ochilor. Nu cumva noi, în jocul nostru cu zile şi nopţi, clipim doar atât, cât să putem înghiţi, precum peştii cu branhiile lor, lumina vremii noastre ? Nu o facem, oare, aşa cu aerul şi apa ? Cu roadele pământului ? Nimeni, în cercul închis, cu privirea spre interior, nu se poate observa decât pe sine, şi cercul întreg, fără verigi intermediare.

Plecat din patria ta departe, ca o ieşire din hora încă în rotire, acolo eşti încă acasă, rămâi parte a ei, încă o exprimi şi o respiri, cu toate sevele tale, de fapt ale ei, tezaurizate mai demult, ca nişte merinde pentru alte tărâmuri. Dorul de mama, pământul lăsat sub hora semenilor, te face părtaş, din tot sufletul, la cântecul de dragoste, cu o tensiune proporţională depărtării şi voinţei de identificare a ceea ce eşti, cu atât mai puternice, cu cât obiceiurile noului loc sunt mai deosebite. Tensiunile cele mari vădesc diferenţele majore. Puterea meşteşugului şi harul, pot izvodi lucrurile şi acestea se vor arăta mari noutăţi, uneori curiozităţi şocante, locului, cu o altă faţă, specifică, a trăirii oamenilor. Este, în mod natural, greu, imposibil uneori, să vezi în semenul tău, asemenea ţie, pe unul, în multe privinţe diferit. Credem că acesta este un motiv serios, să vedem, doar postum, în fapta unor oameni, o lucrare deosebită. Ba, se duce chiar în constatarea generală acest lucru : despre cei plecaţi, numai de bine ! Ieşirea din ascundere, din cercul de cuprindere, te arată operă şi te propune meşter, chiar vremii tale. Prin ieşirea din comun Nimeni, devine cineva! Dar, şi într-o diferenţiere aparentă există sorocul coasei, care retează vârfurile înflorite, ca un sindrom al patului lui Procust. Zodiile, când prielnice, când ostile, îşi au canoane, cnezi şi voievozi, puşi să păzească, ultima ordine instituită. Teribile au fost vremurile cu întoarcerea lucrurilor pe dos, veritabile cataclisme, care au răsturnat şi brazii cei înalţi, făcându-i să crească cu vârfurile în jos. Toate sunt, însă, până la o vreme! Cele ce au trecut prin iarnă, au parte de o nouă primăvară. Sub acest gând încercăm să descifrăm istoria recentă a marelui nostru Constantin Brâncuşi şi să atragem atenţia că ni s-a lăsat duh esenţial românesc, de zestre, tocmai pentru a fi adăugat trăirii noastre, necomplexate, a universalităţii.

Venim dinspre o zodie eretică, cea care a consacrat unei realităţi culturale, principiul vaselor comunicante. Adică o joncţiune directă între vase, le poate adduce acestora, la acelaşi nivel, esenţele fluide, curgătoare în formele preexistente! Poate aşa se explică îngurgitarea pe nemestecate, a ceea ce ţi se putea prescrie, fără comentarii, aşa puteai reda hectare de citate şi asuma, fără pricepere, teorii, pe care niciodată nu le vei fi putut înţelege. Aşa vor fi gândit şi cei ce credeau că se poate construi cu forţa omul nou, prin constrângerile unor propagande. Se va fi putut, oare, salva vreun trup, prin transfuzia unui sânge necompatibil? Se poate, oare, adapta o grefă, pe un organism bolnav, fără o pregătire prealabilă? Vasele comunică, prin mijloace mult mai subtile, uneori chiar contrazicând, prin capilaritate şi osmoză, calea lui Procust şi a tuturor îndoctrinărilor forţate. Vasul omenesc se umpe încet, apoi prelinge şi se revarsă din preaplinul său, celor ce-i doresc, fără constrângeri, acumularea. Când vasul se sparge, în regula firii cu primeniri, cele curgătoare se evaporă, se impregnează în înconjurător, spirit, al unei vieţi. Conţinutul vasului spart rămâne, prin înţelesul operei şi dăinuie, cât suportul ideii mai poate vorbi, prin sine, şi prin purtătorii săi de cuvânt. Se apropia sorocul marii sale treceri. Brâncuşi dorea să lase patriei-mamă urmele materiale ale trecerii sale prin lume. Se va fi adresat statului român, care îşi schimbase de doar câţiva ani, macazul istoriei. Acarul va fi fost român, dar impegatul era de departe şi cu alt mers al trenurilor.

Prin 1951, după ce ministrul culturii Constanţa Crăciun (fostă ţesătoare la Tricodava), Burah Tescovici, (alias Teoharie Georgescu, un tipograf, ajuns în tradiţia clasei muncitoare-clasă conducătoare, ministru de interne), Leonte Răutu (alias Lev Oigenstein, viitor ideolog marcant al PMR), vor fi ajuns la Paris să constate valoarea gestului şi îşi vor fi arătat lipsa de competenţă. (Brâncuşi le-o va fi spus personal, de la obraz: „Statul român trebuia să trimită nişte oameni competenţi!"). Raportul, făcut pentru Gheorghiu Dej o arăta întreagă: „Operele lui Brâncuşi sunt nişte opere pe care le-ar putea face orice ţăran neinstruit." Pe colţul referatului proletcultist, apostila lui Dej, spunea totul : „Operele lui Brâncuşi nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!" Era aici nu un refuz diplomatic, ci condamnarea la exil a unui suflet românesc incontestabil, aşa cum îl vor fi descoperit, cei ce văzuseră la Paris, ţăranul român, în aparenţa lor, neinstruit. Dar cum îl vor fi recunoscut, aşa departe de vatra lui ? Pentru nişte oameni angajaţi la altceva, putea să fie o hotărâre conformă edificării, dar ce ne facem cu un for academic ? Înainte de a fi formulat refuzul, într-o reuniune de tristă aducere aminte, Secţiunea de ştiinţa limbii, Literatură şi Artă, din cadrul Academiei R.P.R, se va fi pronunţat, cu toată greutatea (?!), asupra solicitării lui Constantin Brâncuşi de-a dona ţării, o impresionantă operă culturală. Pare de mirare, acum, că mari personalităţi ale României eterne, vor fi fost acoperite, în glasurile lor, în gesturile lor aproape mute şi vor fi acceptat sentinţa aberantă a unui Al.Toma, care îl vedea pe Brâncuşi un reacţionar şi duşman al regimului. Un poet proletcultist, pe care lumea l-a uitat deja, impunea unor nume afirmate în artele românilor, puse sub nivelul vasului comunicant al noului regim, reprezentat, cum altfel decât instituţional, de preşedintele de şedinţă? George Oprescu, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Alexandru Graur, Geo Bogza, Alexandru Rosetti, K. Zambaccian, George Murnu, Iorgu Iordan, Gala Galaction, George Călinescu, Ion Jalea, vor fi subliniat favorabil, valoarea operei, dar, după cum spune o constatare amară din popor: „strigoii sunt întotdeauna dintre neamuri", se va fi verificat acest lucru, şi de data aceasta, când superficialitatea şi, poate, suficienţa de sine, îl va fi orbit pe Mihail Sadoveanu, preşedintele secţiunii, s-a pronunţat, înainte de şedinţa cu pricina : „...vă ţineţi de fleacuri? Doar suntem la Academie ! Luaţi ruşinea aiasta şi aruncaţi-o la coş!" Pe termen scurt, vasele comunicante sunt de vină. În faţa inundaţiei, cu pericolul înecului, te laşi dus, dus, în plutirea valului. Puţini şi foarte rari, sunt înnotătorii contra curentului şi despre ei se află întotdeauna, după trecerea urgiilor ! Vasele se umpleau abrupt ! Drumul către infern rămânea pavat cu cele mai frumoase intenţii şi se vor fi găsit repede, turnătorii de serviciu, în vasele comunicante. Conştiinţele profunde se vor fi retras din istoria măsluită, ori se vor fi salvat departe de patrie, să o poată păstra cum fusese înainte de inundaţia roşie, când Dumnezeu ne mai da bineţe pe uliţele satului. Vasele comunicante, ale vremurilor opresive au fost trâmbiţe ale unui sistem de propagandă, cu o reţea vascularizată de arginţii comanditarilor fără de Dumnezeu, cu sinedriile cenzurilor, gata să răstignească orice spirit liber, pentru orice vorbă, sau act neconform tiparelor de expresie acceptată.

Gestul donatorului, dezinteresat material, trebuie cunoscut şi înţeles. Refuzul statului român trebuie văzut ca un mare PROCES şi dat lumii de pretutindeni, pentru că numai geniile providenţiale ale umanităţii au avut acest „noroc". Refuzul de-a-ţi fi primită ofranda, făcută ţării tale, apoi refuzul de-a fi primit acasă, pentru a muri în pământul părinţilor şi strămoşilor, (cererea din 1955, adresată statului român pentru repatriere, îi este refuzată sculptorului) sunt filele unui destin tragic, completate de cuvintele de la ultima spovedanie, din ziua morţii (16 martie 1957): „Mor neîmpăcat sufleteşte că nu pot să-mi dau sufletul în ţara mea şi voi putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă, mama mea..." Trebuie cunoscut acest proces, aşa cum au făcut înconjurul lumii procesele celebre ale lui Iov, Socrate, Iisus Hristos, Jeanne d'Arc, Jan Hus, Giordano Bruno etc., pentru că arta modernă îl arată pe Constantin Brâncuşi, al umanităţii, în întregul ei. Să ne asumăm cu demnitate păcatele unor oameni, semeni de-ai noştrii, aflaţi sub vremuri, sub vanităţi, să le mărturisim fără false pudori, poate ne-om mântui cumva de umilinţe şi de atâtea compexe de inferioritate. Da! Ţara lui, pământ creştin, i-a refuzat unui fiu autentic, sărutarea de pe urmă. Apoi a tăinuit, pentru a nu arunca anateme asupra unor mari personalităţi, amânând spovedania, dincolo de constatarea, nu a unei greşeli, ci a unui păcat mare. Să fim oare ?, pe mai departe, sub vremurile potrivnice ? Să aşteptăm să treacă şi prea lunga coadă a cometei? A trecut apoi şi trenul dinspre răsărit şi românescul a început să se redescopere şi prin cei negaţi la un moment dat. Pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, un tânăr şi îndrăzneţ oltean, Constantin Zărnescu, dădea cu bobii şi solicita să meargă la Paris, pe urmele celui departe de socialism, dar cu patria română întreagă, în dorul lui nemântuit, din pământul Montparnassului. Sorţii aruncaţi, vor fi fost ca nişte rune prielnice. Constantin Noica va fi citit la timp, studiile foarte adânc lucrate şi îl va fi îndemnat pe tânărul iscoditor şi iubitor de Brâncuşi (pe care îl admirăm deopotrivă! s.Noica) să-şi continue cercetarea spre a putea da acea judecată de ansamblu, pe care de acum înainte fiecare generaţie culturală va trebui să o rostească. Citatele sunt extrase din scrisoarea adresată în 1981 de Constantin Noica lui Constantin Zărnescu, noi găsindu-le prin mijlocirea publicaţiei Vâlcea Literară, 1994. Facem această subliniere pentru a observa ce greu îşi revin lucrurile în matcă.

În 1994 luam act de aprecierea lui Noica, făcută în 1981, inclusiv privind datoria fiecărei generaţii culturale, iar în 2001, chiar în anul consacrat lui Constantin Brâncuşi, mai multe instituţii publice, între care, din nou Academia Română şi liderul puterii politice în scaun, Ion Iliescu (evident, liber cugetător) ş.a., au organizat în 18-21 mai, la Bucureşti, Colocviul Internaţional: 125 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi. Manifestările au avut un caracter recuperator, în multe privinţe: de afirmare publică a unor lideri politici, de poziţionare, în noul contex cultural universal a artistului, reprofilarea personalităţii autorului, prin reconotarea operei după ultima sa citire, de către experţii generaţiei dintre milenii. Revista Renaşterea nr.3/2001 surprindea prin vocea Patriarhiei Române (vezi art. Diac.Prof.dr. Petre I. David !) stadiul atins de vasele comunicante. Credem că în problemele cultural-spirituale ar trebui instituite, căile cuminecante ! Remarcăm dezbaterea în jurul lui Brâncuşi artizanul, Brâncuşi artistul influenţat de timp, dar şi surdina, în legătură cu semnificaţia religioasă a operei lui Brâncuşi, faţă de care abia acum se vorbeşte deschis ! S-au remarcat în 2001 şi exegeze, rămase în urma timpului, valabile pentru perioadă de dinainte de 1989, aici articolul citat, menţionându-l pe criticul Barbu Brezeanu. Academicienii Eugen Simion, Răzvan Theodorescu, prim-ministrul Adrian Năstase, într-o consonanţă a mondialismului, îl vor fi constatat pe cel sărbătorit : modern, universal, emblemă românească în lume. Familia Artistului îl va fi comemorat, creştineşte, recunoscându-i trăirea şi cinstindu-i şi trăindu-i, memoria. Nu este departe momentul, când, dincolo de familie, noi, cei din neamul său cel mare, să-l reprimim în trăirea cea largă, după care a tânjit până în ultima clipă a vieţii sale, să-l pomenim ca pe o rudă foarte apropiată (vezi evenimentul Polovragi). În ceea ce priveşte conexiunea religiosului cu istoria, în legătură cu influenţa timpului asupra operei, mai încolo. footer