Revista Art-emis
Istorie şi Destin PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gică Manole   
Miercuri, 28 Martie 2018 18:03

Prof. dr. Gică ManoleCeea ce se petrece de un timp obositor de lung, peste Prut, în Basarabia, nu este o întâmplare, nu sunt gesturi ale unor inconştienţi brutali şi primitivi, ci reprezintă o linie de conduită, a politicii ruseşti faţă de românii basarabeni, faţă de români, în general. „Descoperirea" a două popoare latine, la Nord de Dunăre, unul „moldovenesc", altul român, aparţine lingviştilor şi politicii ruseşti încă din veacul al XIX-lea, nu mult după ce s-a deschis rana aceasta trainică, din trupul ţării, prin anexarea jumătăţii de Est a Moldovei la Imperiul Rus (1812). De la Petru cel Mare şi până la colapsul istoric şi benefic, pentru toată lumea, al Uniunii Sovietice, din 1991, ochii imperiului din Nord au fost mereu aţintiţi spre Sud-Estul Europei, zonă pe care Rusia dorea să o anexeze sau să o ţină sub control. Neîmplinirea, în totalitate, a planurilor expansioniste ruseşti, ţine de implicarea, a două mari puteri atlantice, în ceea ce s-a numit „problema orientală", care a urmărit blocarea Rusiei în drumul său spre Strâmtori şi Constantinopol. Corolarul tuturor obrăzniciilor comise de ruşi şi rusofoni, ca o sinteză a dispreţului şi urii faţă de români, îl reprezintă acest dicţionar „moldovenesc – român", apărut, recent, la Chişinău, avându-l ca autor pe un oarecare Vasile Stati, un trădător de neam printre atâţia alţii din stânga sau din dreapta Prutului.

Mi-a fost dat, îmi este dat, să trăiesc ruşinea copleşitoare a abandonării de pământuri româneşti, de bună voie şi nesiliţi de nimeni (Basarabia, Nordul Bucovinei, Insula Şerpilor, Herţa), precum şi dezinteresul, până la abandonul laş, faţă de soarta minorităţilor româneşti din afara frontierelor României (Timoc, Ucraina, Bulgaria). Ştiu că împotriva fatalităţii unor forţe copleşitoare, în istorie, nu poţi lupta cu sorţi de reuşită; dar, ştiindu-te de partea dreptăţii, a adevărului, merită să lupţi, mai ales că de această luptă depind demnitatea, idealul şi onoarea unei naţiuni. Noi, românii, cu puţine şi excepţionale ocazii (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, 1916-1919) ne-am complăcut într-un constant şi nepermis raport negativ cu Istoria. Care să fie cauza acestor eşecuri, neîmpliniri, de durată, în destinul nostru? Cum poate fi identificat „invariantul" ascuns de care depinde această înfrăţire, a noastră, cu eşecul? Ce anume ne-a slăbit puterea de expresie, în plan superior, aducându-ne în pragul unei indiferenţe vinovate, de ce forţa noastră de reacţie faţă de ticăloşia celor ce ne batjocoresc naţiunea se manifestă atât de palid şi insuficient? Să nu fim noi, românii, în stare, după spusa unei conştiinţe a zilelor noastre, de a ne opune destinului? Rămâne, numai, să fie identificat, ca atare, destinul, vorbesc aici de destin naţional, iar nu de „preţiosul" destin personal de care sunt preocupaţi până la indecenţă cei care au fost şi sunt investiţi cu responsabilitatea guvernării poporului român.

În ceea ce mă priveşte, identific rosturile noastre, ca destin, cu năzuinţa de a ne împlini Idealul Naţional, Ideal Naţional care a fost, şi va rămâne, refacerea unităţii statal-istorice a poporului nostru între hotarele etnice pe care le-am moştenit de la înaintaşi. Şi, dacă timpurile potrivnice sau generaţii de lideri nedemni de un asemenea rost au abandonat acest ideal, ar trebui să acceptăm provocarea unei lupte imposibile, spunându-ne-o, ca şi Nicolae Bălcescu, la 1848: „Mai bine ţara noastră să se prefacă într-un întins mormânt, numai să rămâie tot ţara românilor". Nu-mi pot reprima întrebarea dacă ţara noastră mai este a românilor sau doar a unor români mai speciali, aşa cum, în Vechiul Regim, Franţa aparţinea unor francezi mai speciali (stări privilegiate).

Puterea de rezistenţă, de exprimare, a unui popor, depind în cel mai înalt grad de nivelul de conştiinţă pe care-l posedă, de efortul conştient, de a sfida ceea ce te depăşeşte în fapt, de a depăşi sau sfida adversităţi, potrivnicii de neocolit sau greu de învins. Pentru ca puterea de reacţie să fie pe măsura provocărilor, sunt necesare, ca aerul, solidarităţi umane constante, reale, eficace, motivate de o moralitate superioară; solidaritatea unei naţiuni se creează prin zidirea armoniei, a unei bunăstări generale, prin participarea tuturor la efort şi risc, iar nu prin manipulare, hoţie, cinism sau impostură. Un popor dispune de o forţă de reacţie reală, se îmbracă în haine de sărbătoare, atunci când îşi asumă sacrificiul, iar sacrificiul celor mulţi, odată asumat şi făptuit, e răsplătit, de posteritate, prin recunoştinţă, iubire şi neuitare, nu prin indiferenţă generală sau omagieri ipocrite, de circumstanţă. Românii s-au opus destinului chiar şi atunci când au fost provocaţi la o luptă inegală, disperată, când invariantul ascuns al istoriei s-a întrupat în personalităţi istorice unice, excepţionale.

Întreaga epocă a lui Ştefan cel Mare a fost, pentru români, un timp creator de destin, un timp în care în ciuda marilor provocări, l-am supus, modelându-l. Toată epoca lui Ştefan cel Mare ne vorbeşte de forţa şi demnitatea unui popor care, în ciuda oricăror evidenţe potrivnice, a fost conştient că luptă pentru supravieţuirea, libertatea şi credinţa sa. Dintr-o ţară dezbinată, ruptă în două, vasală, aşa cum era ţara Moldovei la începutul domniei lui Ştefan cel Mare, la sfârşitul ei, va atinge apogeul, devenind o reală putere europeană. Însă, în timpul marelui voievod, am fost capabili de sacrificii peste măsură de mari, ştiindu-ne investiţi de destin cu o misiune de avanpost şi de apărători ai civilizaţiei creştine. Şi totuşi, în ciuda jertfelor, într-un final, puterea noastră a slăbit, iar destinul (conjuncturi istorice nefavorabile) ne-a strivit. Aş cita aici una din spusele lui Ştefan cel Mare, de la sfârşitul domniei: „Nu ştiu cum face Ivan (Ivan al III-lea, primul ţar al Rusiei şi cuscrul lui Ştefan - n. n.) că, fără lupte, şi-a tot mărit ţara, iar eu, care n-am coborât de pe cal aproape deloc şi n-am lăsat o zi sabia din mână, abia reuşesc să-mi apăr ţara.".

Mihai Viteazul a înfruntat destinul, provocând istoria şi creând-o, în ciuda împrejurărilor istorice imposibile. Avram Iancu şi prefecţii săi au reclădit, printr-un sacrificiu cutremurător, demnitatea unei naţiuni prea îndelung înjosite şi umilite. Românii şi-au înfruntat destinul, biruindu-l, atunci când şi-au aşezat drept temelie, faptei, un ideal, sau când au fost conduşi de personalităţi excepţionale. Decăderea, decadenţa vremurilor noastre ţine de natura unei civilizaţii care-şi articulează „valorile" pe ignoranţă, divertisment, necredinţă, egoism visceral. Nu ai cum împlini un ideal într-o societate care are drept religie divertismentul de cea mai joasă speţă, precum şi bunăstarea dobândită, nu prin sudoare, ci prin furt.

Puterea de rezistenţă a unei naţiuni nu este constantă, iar reacţia la ticăloşie, în timp, nu este aceeaşi; când vremurile stricate ţi-au şubrezit temeliile, sau când există o presiune constantă au unor fatalităţi istorice, Dumnezeu te-a abandonat, şi te înfrăţeşti cu eşecul! Esenţiale rămân identificarea eşecului, valorizarea, răscumpărarea sa. O ştim bine, cu toţii, necunoscând istoria, riscăm să o repetăm; numai că istoria conţine, în structurile sale de nepătruns, irepetabilul. Evenimentele istorice sunt singulare. Ai ratat sau ai eşuat, cantonat în eşec rămâi (de exemplu, ratarea unirii Basarabiei cu România la 27 august 1991). Aceasta nu înseamnă că dacă nu cunoaştem istoria ştim ce avem de făcut, deoarece istoria nu are niciun sistem, nu conţine legi, în ciuda acelora care pretind contrariul.

Există Istorie numai în măsura în care există conştiinţă, dar o conştiinţă dublată de responsabilitate şi sacrificiu. Eşecul nostru, în planul idealului naţional, rămâne să fie explicat, parţial, printr-o neputinţă certă de a înfrunta forţe ostile şi drept urmare a unei conjuncturi spaţial-temporale mult peste forţa noastră de reacţie şi de rezistenţă. Acesta poate fi un adevăr, poate constitui o explicaţie, dar altceva este atunci când eşuezi prin nepriceperea, reaua credinţă, prostia, ticăloşia sau laşitatea „liderilor" tăi! Pentru că, astăzi, „masele" nu mai fac istorie, puterea lor au dăruit-o cu generozitate conducătorilor lor; astăzi istoria o face „elita" politică, cum îi place cu trufie şi obrăznicie să se autodefinească. Iar dacă popoarele, astăzi, „fac" istorie o dată la patru ani, delegând-o liderilor, dacă aceştia n-au conştiinţa responsabilităţilor mari sau o au doar de circumstanţă, poporul suferă, iar nobleţea înfăptuirii de ideal îi rămâne străină.

Vorbeam de o conduită constantă, a politicii externe ruseşti, în ceea ce-i priveşte pe români. Această constanţă rezidă în faptul că românii n-au avut un duşman mai înverşunat, mai tenace, al statalităţii lor, al unităţii lor, decât Imperiul Rus! Din nefericitul an 1792, când Rusia va ajunge vecina Ţării Moldovei, pe Nistru, şi până azi, suportăm rigorile unei prezenţe ameninţătoare şi strivitoare de destin românesc. La aceasta s-au priceput şi încă se pricep, ruşii, în istorie: să înghită popoare şi spaţii, chiar şi dacă pentru aceasta le-au fost impuse enorme sacrificii, călcând în picioare orice principiu moral! Dacă au întâlnit adversităţi, opoziţii, reacţii, pericole (vezi 1812, 1853-1856, 1918-1920, 1941-1945) „troica rusească", pe care Dostoievski o vedea ca pe o adevărată arcă civilizatoare, a lumii, nu s-a oprit; sau s-a oprit din proprie neputinţă, provocată de indigestie spaţială, sau pentru că expansionismului moscovit i s-a impus o carantină binemeritată (N.A.T.O.).

Să dăm un exemplu: după triumful revoluţiei, în iunie 1848, în Ţara Românească, şi după ce revoluţionarii români din tot spaţiul românesc au elaborat programe care, odată înfăptuite, ar fi permis realizarea unităţii naţionale româneşti, Rusia, ca putere „protectoare", va avea o reacţie vehementă. Astfel, şeful guvernului rus de la acea dată, cancelarul Nesselrode, va emite o nouă circulară către guvernele Europei, notă extrem de jignitoare faţă de români şi care sintetizează tot dispreţul cu care ruşii ne-au tratat de atâtea ori, în trecut. În notă (18 iulie 1848) se scria, despre marea generaţie paşoptistă, a românilor, ca despre o „minoritate turbulentă", ca despre „un număr de nesăbuiţi" care vorbesc „în numele unei pretinse naţionalităţi", şi care „pe o bază istorică ce nu a existat niciodată", vor să constituie „regatul Daco-Român"[1].

Aşadar, pentru mine, nu reprezintă o noutate, poziţia ruşilor, prin „descoperirea" unui popor moldovenesc, în Basarabia: ei sunt consecvenţi cu ei înşişi şi cu interesele lor. Drama constă în faptul că, în ultimii ani, noi am ajutat Rusia să se înstăpânească, din nou, în Basarabia, prin toate abandonurile diplomaţiei româneşti. Acest tip de relaţie, servilă şi laşă, cu Moscova, este explicabilă prin faptul că, imediat după triumful revoluţiei (şi al loviturii de stat), în România s-a petrecut o „rotaţie" a cadrelor fostului P.C.R., s-a înfăptuit cea mai completă, mai rapidă şi imorală restauraţie din istoria contemporană. Urmaşii celor aduşi la putere de ocupantul sovietic după ultimul război mondial, sau chiar aceleaşi persoane, au preluat (tot cu ajutor rusesc), prin manipulare şi crimă, puterea, în nefericita şi îndelung chinuita Românie; după ce se făcuseră vinovaţi de participare la genocid, faţă de poporul român, tovarăşii au avut şi au încă obrăznicia şi cinismul să-i înveţe pe români ce sunt libertatea şi democraţia, onoarea şi responsabilitatea. Toţi oamenii aceştia (se ştie cine sunt) doresc puterea, cu orice preţ, au puterea şi vor dori mereu, puterea, în România, doar de dragul de a „guverna" şi chinui, o naţiune, de a-şi clădi mari averi pentru ei şi abjectele lor progenituri. Idealul acestor oameni n-a fost şi nu este idealul României profunde, eterne; ei n-au nimic de-a face cu marile interese ale poporului român, deoarece, dacă ar fi avut, ar fi înţeles că este un laş şi un nemernic cel (cei) care se sustrage (sustrag) de la obligaţiile, sacrificiile şi pericolele cărora trebuie să le facă faţă poporul său; ar fi înţeles că este o cumplită infamie, faţă de memoria jertfelor trecutului, să abandonezi un ideal naţional.

Astfel, când Uniunea Sovietică dădea semne clare de dezintegrare, în 1990, diplomaţia românească semnează, la Moscova, tratatul cu Gorbaciov, dându-l, culmea, ca model de tratat şi celorlalte state foste comuniste (să nu uităm că, la 23 decembrie 1989, Kremlinul, prin acelaşi Gorbaciov, a condamnat, în văzul întregii lumi, pactul banditesc cu Hitler, de la 23 august 1939, în consecinţă şi anexiunile teritoriale sovietici); când Basarabia îşi proclamă independenţa, la 27 august 1991, România este primul stat din lume care recunoaşte această „independenţă", în loc să fi proclamat, de comun acord cu Chişinăul, unirea, în virtutea actului de la 27 martie 1918!

- Când, în 1991-1992, Basarabiei i se va impune un război cu rusofonii din Transnistria, război în spatele căruia se afla Rusia, ea va fi lăsată singură, la cheremul acesteia şi al Ucrainei;
- când dezastrul economic programat a devenit cotidian, în Basarabia, statul român, prin autorităţile în drept, nu a mişcat un deget, cu excepţia unor gesturi care ţin, mai degrabă, de propagandă, decât implicare serioasă.
Toate aceste renunţări laşe ţin de o strategie deliberată, a Bucureştiului, de a abandona definitiv românii basarabeni în sfera de influenţă rusă. Şi, ca o încununare a acestei politici, a fost semnat tratatul cu Rusia, prin care România nu a reuşit să rezolve niciunul dintre litigiile bilaterale pe care ni le-a lăsat o moştenire istorică negativă, împovărătoare (tezaurul, Pactul Ribbentrop-Molotov, ş.a.).

Toate acestea mă fac să cred că forţele sănătoase ale naţiunii n-au ieşit şi nu vor ieşi, devreme, la suprafaţă, că pleava nu se va vântura, că neghina va rămâne, mai departe, amestecată cu grâul cel sfânt, că unirea nu se va înfăptui aşa cum m-a încredinţat, într-o convorbire personală, în ianuarie 1996, marele istoric român, academicianul Gheorghe Platon. Pe atunci, vorba lui Mircea Snegur, basarabenii se mai „ţineau de neamuri", cu românii; acum, nu, este nevoie de un dicţionar, pentru a ne înţelege. Este, aceasta, expresia prostiei, cinismului şi urii, faţă de români, a unei minorităţi rusofone obraznice, care a uitat că este musafiră (nepoftită) în Ţara Românească a Moldovei.

Ion Iliescu şi Emil Constantinescu şi-au asumat, cu bună ştiinţă, o responsabilitate grea, faţă de viitorul naţiunii române. N-a fost deloc uşor, ci de-a dreptul „epocal", ca, într-o singură viaţă, să beneficiezi de „norocul", privilegiul, de a fi încheiat două tratate, cu ruşii (chiar la ei acasă), aşa cum a făcut-o Ion Iliescu... Aici nu mai este vorba de destin, ci de o trădare faţă de memoria celor care au murit pentru ca ţara să fie întreagă, uitându-se că respectul, faţă de jertfa lor, trebuie, obligatoriu, să se continue în fapta celor vii. Nu s-a ştiut, şi nici nu s-a dorit să se ştie, de către cei care trebuiau să o ştie, de îndemnul-legământ al lui Nicolae Iorga faţă de Basarabia, când aceasta încă era robită, la începutul veacului XX: „Şi făgăduim că vom da tot ce e mai bun în noi, credinţă şi muncă, noi înşine şi urmaşii noştri, pentru ca vechea nedreptate să se şteargă şi viaţa naţională liberă să domnească şi peste aceste plaiuri ale întunericului şi robiei, unde dreptul nostru veşnic ne cheamă.".

Astfel că n-am să fiu deloc optimist, în privinţa viitorului, în privinţa reînfăptuirii unităţii naţionale, şi am să spun că atât prezentul, cât şi viitorul, sunt şi vor fi sumbre! Vechea nedreptate am acceptat-o, iar acolo unde dreptul nostru, veşnic, ne cheamă, n-am răspuns decât printr-o nefericită, nedreaptă şi îndelung blestemată indiferenţă!

--------------------------------------------------------
[1] Cornelia Bodea, „1848 la români", O istorie în date şi mărturii, 1982, p. 811-815.

footer