Revista Art-emis
Sistemul postdecembrist de învăţământ după 28 de ani de „reformă” continuă PDF Imprimare Email
Ec. Dan Diaconu   
Duminică, 04 Martie 2018 18:35

Scoala romaneasca 2018În perioada interbelică, Spiru Haret a reuşit să ridice nivelul şcolii româneşti la cote de invidiat, performanţă perpetuată şi îmbunătăţită chiar şi în vreme de război, chiar şi după invazia „Marelui frate de la Răsărit", dar şi în anii celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. Incompetenţii şi răuvoitorii unşi miniştri postdecembrişti l-au distrus „pas cu pas". reuşind să readucă în actualitate abandonul şcolar şi analfabetismul. Astăzi, Ministerul NE(Educaţiei) este la fel de folositor Naţiei precum chelului tichia de mărgăritar. Da-i fudul precum acel domn ministru care şi-a luat bacalaureatul după ce intrase în posesia diplomei de licenţă. Asta, pentru că „Aşa-i la noi" : „La noi sunt codrii verzi de brad/ În joc sunt mândre fete/ Şi-atâtea doctorate cad/ De zici că-s muşte bete.// La noi, o vacă sau un bou/ Cu trei sau patru clase/ Sunt azi vedete de talk-show/ Şi ne pătrund prin case.// La noi, ţăranii-s pe ogor/ La muncile curente/ Iar alţii iau din munca lor/ O sută de procente.// La noi turiştii vin duium,/ Dar nu pentru cultură,/ Ci pentru fetele de-acum/ Plantate pe Centură.// La noi sunt codrii suverani/ Dar numai pe hârtie,/ De n-om avea în câţiva ani/ Nici lemn pentru sicrie"[1]. (Ion Măldărescu).

Sistemul de învăţământ de dinainte de 1990 avea un ciclu primar, unul gimnazial, două trepte, a căror picare echivala cu o reorientare a celor slabi către şcoli profesionale, un „Bac" (ceva mai puţin important în logica acelor vremuri) şi o admitere deosebit de dură la facultate. Existau ceva studii postuniversitare, dar erau puţine şi, în general, fără mare importanţă. Doctoratul era aproape un vis. Trebuia să-ţi aloci cel puţin 6-8 ani şi să treci prin furcile caudine ale coordonatorului şi ale diverselor comisii. Uneori se ajungea la argumente penibile de genul „unde-ai mai auzit dumneata să se termine un doctorat mai devreme de cinci ani?".

Elevul sistemului socialist de învăţământ

Acuzele care s-au adus sistemului comunist de învăţământ au fost, de cele mai multe ori, penibile. În afara problemei concentrării excesive a elevilor pe materiile de la examenele de treaptă sau admitere (probabil singura problemă serioasă a acelui sistem), argumentele de genul „elevi stresaţi", „materie prea concentrată" sau „manuale lipsite de creativitate" s-au dovedit a fi simple imbecilităţi. Elevul pregătit după programa comunistă ieşea din şcoală cu o bună cunoaştere a istoriei, cu o cunoaştere rezonabilă a literaturii naţionale, cu noţiuni solide de geografie şi reuşea să se descurce într-o limbă de circulaţie internaţională. Vorbesc despre elevul mediu, care reuşea să finalizeze un liceu.

Elevul comunist de top avea performanţe excepţionale la olimpiadele naţionale şi internaţionale, iar ca student reuşea să absoarbă cunoştinţe extrem de vaste în perioada facultăţii. Singurul lucru care-i lipsea şcolii româneşti era deschiderea şi, în ultima perioadă, actualizarea programei. Însă ceea ce frapa la elevul român al acelor vremuri era diferenţa netă dintre el şi elevii din spaţiul occidental. În timp ce un elev occidental rar ştia care-s vecinii ţării sale, un absolvent român de şcoală generală îi putea da inclusiv referinţe istorice despre cum au evoluat graniţele ţării sale de-a lungul timpului. Lucruri despre care occidentalul rar avea habar.

După 1989, şcoala românească a fost târâtă în tăvălugul reformei

Fiecare Ministru al Învăţământului a venit cu propria sa reformă, propria sa viziune de optimizare a şcolii, toţi având în cap celebrul „model nordic". Aşa cum nea Nelu ne vorbea despre modelul politic suedez (lesne de înţeles deoarece era cel mai comunist model capitalist), corifeii învăţământului ne arătau cu degetul acelaşi model. Iată-ne la aproape treizeci de ani de reformă continuă.

Care sunt rezultatele?

Elevul român e un golan care-şi jigneşte profesorii şi care, dacă e luat mai tare, vine cu tata sau mama şi ameninţă profesorul cu procese interminabile.
Elevul român iese din şcoală analfabet, din liceu la fel, iar facultatea a ajuns aproape un drept. Studiile postuniversitare (aşa-zisul master) sunt în realitate nişte glume. Însă, ca o îngemănare a picajului absolut, doctoratul se ia precum o diplomă de studiu. Urmezi un program de studiu şi te faci doctor! Elevul român bun, teoretic, poate ajunge la 28 de ani profesor universitar cu conducere de doctorat. Orice om cu picioarele pe pământ, se gândeşte că un conducător de doctorat de numai 28 de ani e cel puţin geniu. Nicidecum, conducătorul nostru de doctorat, de cele mai multe ori e un neghiob, care n-are habar de mai nimic. Citindu-i teza de doctorat, dacă nu te prăpădeşti de râs, ajungi să apreciezi că există uneori chiar şi o pagină fără greşeli gramaticale. Singurul domeniu în care excelează şcoala autohtonă este cel al asimilării limbii engleze. Însă aceasta nu se datorează şcolii ci unei tendinţe de americanizare a societăţii, care vine la pachet cu o asimilare din ce în ce mai facilă a limbii Imperiului.

Sistemul suedez de învăţământ

Privind spre Suedia, patria care ne-a inspirat pe noi la începutul demersului revoluţionar din învăţământ, constatăm acelaşi dezastru. Învăţământul suedez e într-un picaj accentuat, prezis prin anii 80 de cei care încă mai erau profesori adevăraţi. Ce e sistemul suedez de învăţământ? O maşină de spălat creiere, care optimizează rezultatele la testele internaţionale de evaluare a învăţământului (gen PISA). Atât! În rest, elevii ies prost pregătiţi, dar perfect spălaţi pe creier întru înrobirea lor în perfecta lume a coprporaţiilor neocomuniste.

Aud vorbindu-se de creşterea salariilor în învăţământ, de strategii naţionale de educaţie s.a.m.d. N-aud însă nicăieri de evaluări ale profesorilor, de scoaterea din sistem a elementelor nepregătite. Dacă intri într-o cancelarie de şcoală ţi se face frică. Atâta incultură şi îngustime e rar de imaginat undeva. Acelaşi lucru îl constaţi şi la licee, iar prin facultăţi, corpul profesoral tânăr e de-a dreptul înfiorător. Părerea mea e că învăţământul autohton a fost iremediabil distrus. A-l reconstrui e extrem de greu. Odată ce cancerul prostiei a atins corpul profesoral, standardele se prăbuşesc. Indiferent ce copii ai introdus în ciclul primar, la ieşire nu trebuie să te aştepţi decât la vaci şi boi. Atât!

Ministerul

Un singur lucru e neschimbat în învăţământ: ministerul. Acea institiuţie stalinistă continuă să funcţioneze la fel ca-n anii 50, fără să fie perturbată de nicio schimbare politică. Şi, dac-ar fi să acuz pe cineva pentru actualul dezastru din învăţământ, acela ar fi Ministerul Învăţământului în integralitatea sa. Probabil motivul pentru care mamuţii stalinişti de prin minister au pus osul la reformele continue de după Revoluţie ţine de ataşamentul de idei: stalinismul funcţionarilor din minister a rimat de minune cu comunismul sistemului suedez de învăţământ. De aceea, o instituţie care, pe vremuri, echivala cu frâna, s-a dovedit a fi campioana tranziţiei către dezastru. Dac-ar fi să se facă o nouă reformă a învăţământului aş propune să se înceapă cu ministerul, mai precis cu dărâmarea sa şi cu alungarea tuturor şobolanilor care se ascund în complicatele sale intestine.

Apoi, obligatoriu, cu cadrele didactice. Ar trebui organizate concursuri periodice al căror scop exclusiv ar trebui să fie eliminarea proştilor din sistem. Ştiu, ar zbura peste 80% dintre angajaţii actuali, dar ar fi benefic deoarece doar aşa ne-am putea aştepta ca, după două decenii, din şcoala românească să iasă iar indivizi decenţi. Dar oare are cineva stomac pentru o asemenea reformă?[2].

Grafica - I.M.

------------------------------------------------
[1] S.Olariu - https://www.facebook.com/sorin.olariu/posts/10211116401564485
[2] Sursa https://www.facebook.com/TrenduriEconomice/posts/462704417414861

footer