Revista Art-emis
Comunicarea, de la omul nou, la intelectualul analfabet PDF Imprimare Email
Dr. Nicolae Balaşa   
Miercuri, 29 Iunie 2011 23:07
Balasa NicolaeÎn unul din articolele anterioare, „Discursul, ştiinţă în a comunica sau formă de a bate câmpii", selectam câteva idei sugerate de specialiştii din domeniu tocmai din dorinţa de a mai clarifica lucrurile, dar mai ales de a arăta că, noi, românii, ruginiţii timpurilor, alături de tinerii lucizi ai acestui popor, nu suntem nici proştii momentului şi nici ai omenirii, ce pot fi luaţi oricând, de oricine, peste picior. La cele spuse atunci despre discurs, repetăm, în primul rând pentru o mai mare limpezime, dar şi pentru a ne dezice de „intelectualii" prezentului, adăugăm, în materie de comunicare, câteva noţiuni absolut necesare. Înainte de orice, trebuie însă amintit că, în forma sa cea mai simplă, comunicarea umană este concepută ca un transfer ordonat de semnificaţie. În al doilea rând, trebuie spus că principalele elemente implicate într-un act comunicaţional sunt: un comunicator sau un transmiţător, un mesaj, un limbaj sau un cod, un mijloc de transmitere, un receptor capabil să „citească" sau să „decodifice" mesajul. Pe de altă parte, orice act de comunicare presupune o succesiune de evenimente a cărui formă de bază cuprinde: decizia de a transmite o semnificaţie, formularea mesajului intenţionat într-un limbaj sau cod, actul de transmitere şi receptarea. Până aici, nimic nou. Orice începător în domeniu înţelege sau cel puţin intuieşte mecanismul. Din acest motiv, şi noi menţionăm faptul că această perspectivă asupra comunicării este doar un cadru de pornire pentru discutarea altor elemente constitutive. În realitate, majoritatea evenimentelor comunicative sunt mult mai complexe dacă se are, cel puţin, în vedere:
- existenţa unei raţionalităţi şi intenţionalităţi privind comunicarea, urmărirea unor anumite scopuri şi de aici relevanţa unui criteriu de eficienţă raţională;
- faptul că, în general, comunicarea nu are un caracter linear, cum ne este sugerat de model:
- posibilitatea (probabilă) conform căreia comunicarea nu începe tot timpul cu transmiţătorul a cărui intenţie defineşte semnificaţia evenimentului comunicaţional.
- importanţa aparte, pe care o are în procesul de comunicare codificarea, transpunerea ideilor în forma unui mesaj adecvat. La acest ultim punct de vedere, amintim ideea lui Morris, idee conform căreia un limbaj sau un cod „înseamnă o pluralitate de semne care au o semnificaţie comună pentru un număr de interpreţi şi care pot fi produse de aceştia. Semnificaţia semnelor limbajului trebuie să rămână relativ constantă în diferite situaţii, iar semnele trebuie să se constituie într-un sistem în care să se interconecteze şi să se poată combina în anumite moduri şi nu în altele, pentru a genera o varietate de procese-semn" (D. McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 31).
„Bine zici, numai că şi nea Ion „comunică" - vor sări „specialiştii", iar eu, obiectiv şi sincer, am să le dau parţial dreptate. Şi asta fie şi numai din câteva motive:
- Nea Ion este şi el om!
- Nea Ion vorbeşte şi, evident, în vorbirea obişnuită, el transpune gândurile în cuvinte fără prea multă atenţie, dar atunci când urmăreşte un scop, chiar şi el are grijă să formuleze (după puterile sale), expresiile astfel încât să transmită o anumită interpretare sau să obţină efectul dorit.
- Lăsând gluma, (intenţiile noastre tind spre o analiză pertinentă a actului comunicaţional) cu uşurinţă putem observa că unei codificări îi urmează o decodificare ce presupune interpretare şi, în sensul hermeneuticii clasice, înţelegere. Descifrarea mesajelor, a textelor, şi, în general, a oricăror materiale, presupune interpretarea lor, iar de aici, întreaga strategie a hermeneuticii de a stabili criterii precise în acest sens. De altfel, nu de puţine ori (mai ales când bâjbâim prin toate), confundăm definiţia hermeneuticii, teoretic şi practic, cu definiţia interpretării. Pentru rigoare, amintim faptul că gânditorul francez, Paul Ricoeur, distinge între interpretarea „obiectivă" şi „subiectivă" şi „situarea interpretului în însuşi sensul de interpretare indicat de text" P. Ricœur, De la text la acţiune, Editura Echinox, Cluj, 1999, pp. 128-132.
Pe acelaşi fir al gândirii cu autorul precizat anterior este şi Mircea Eliade, filosoful român, care consideră condiţie principală, ,,situarea permanentă în planul de referinţă al textului interpretat, considerarea sa în orizontul său specific, cu excluderea oricăror alte perspective, puncte de vedere". Altfel spus, „nici un text nu poate fi interpretat dintr-o altă perspectivă decât cea originară şi originală" (A. Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 34).
O altă condiţie spre limpezire şi claritate ar consta în ,,concilierea validităţii şi pluralităţii interpretărilor, luarea unei decizii legitime în cazul divergenţei, fixarea criteriului de arbitraj în cazul divergenţelor" (Ibidem, p. 34). Pentru această chestiune, o metodă clasică ar consta în încadrarea noii interpretări într-unul din tipurile sale tradiţionale pe deplin cristalizate, încă din Evul Mediu: literală, alegorică, morală sau analogică. Toate bune şi la locul lor, numai că, vorba lui nea Ion (tot l-am pomenit), „una e socoteala de acasă şi alta e cea din târg". Din acest motiv, trebuie menţionat şi faptul că:
- Interpretarea şi înţelegerea sunt date, într-un anume sens, chiar de la început. Probabil de aici şi defintia dată de Talcott Parsons: ,,un fapt descris, devine un fapt dat". Aceasta înseamnă că într-un text, eveniment petrecut şi povestit într-o acţiune contextual desfăşurată, „găseşti, descifrezi , interpretezi de fapt doar ceea ce doreşti, ceea ce cauţi. Scopul interpretării nu este în realitate decât regăsirea, reîntâlnirea punctului de plecare, însă ca să descifrezi, să decodifici un mit, un simbol etc., trebuie mai întâi să ştii ce este un mit, un simbol, apoi care este structura mitului, a simbolului respectiv. Cu alte cuvinte, să operezi cu o serie de preconcepte incluse în schema soluţiei esenţiale a problemei" (Ibidem, p.35). De altfel, fără acest element prealabil dat, procesul de interpretare-comunicare nu poate nici să înceapă, nici să rezulte. Orice întrebare sau interpretare presupune o preînţelegere. Hans-Georg Gadamer vorbeşte şi el de „prejudecăţi legitime", care nu au nimic de a face cu prejudecăţile negative ce împiedică înţelegerea. În consecinţă, trecerea de la comunicare la înţelegere, în contextul interpretării, se face prin intermediul preînţelegerii, al înţelegerii predeterminate, preorientată sau anticipată. Preînţelegerea este însă strict legată de o experienţă anterioară, de o pregătire specializată şi organizată. Pentru a avea loc acest proces de comunicare-înţelegere, trebuie să existe un „cadru" comun, un spaţiu social, fizic şi temporal, în limitele căruia sunt localizaţi pacienţii. Esenţa acestui spaţiu este experienţa împărtăşită a universului referenţial. Mesajele au sens, în consecinţă ele sunt interpretate şi înţelese, numai dacă privesc probleme care aparţin atât experienţei transmiţătorului, cât şi celei a receptorului, adică unei cunoaşteri comune. Noi înţelegem, de obicei, „mai ales ce suntem predestinaţi să înţelegem prin propria noastră vocaţie, orientare culturală sau a momentului istoric căruia-i aparţinem" (Ibidem, p.108)
- Indiferent cât am sintetiza şi concentra ideile, nu ne putem opri, în demersul nostru, doar la cele afirmate anterior, deoarece, în procesul de comunicare, decodificatorul (în special) nu poate înţelege un fenomen decât după ce l-a comparat îndeajuns cu alte fenomene asemănătoare, „după ce l-a situat în cadrul lor", în cadrul care „l-a născut'' şi alimentat, altfel spus, în contextul de acţine şi semnificare.
- Procesul de comparare este urmat de procesul de omologare, metodă ce se bazează pe „stabilirea unor echivalenţe şi concordanţe morfologico-structurale, pe relaţii şi corespondenţe în interiorul unor ansambluri omogene, pe un sistem de echivalenţe şi asimilări în cadrul unui vast efort de unificare şi sinteză. Omologarea nu este posibilă fără recunoaşterea unor experienţe existenţiale, metafizice, religioase sau estetice comune, a unei baze comune accesibile conştiinţei hermeneutice actuale" – ne spune, în aceeaşi lucrare, Adian Marino. Într-o exprimare mai simplă, prin compararea, extrapolarea şi generalizarea unor elemente comune, omologarea devine posibilă, iar odată cu ea, şi înţelegerea (în măsura în care există şi minte).
- Dacă ne respectăm, alături celor două concepte, interpretare şi înţelegere, vom strecura şi un al treilea, explicaţia (cu toate nuanţele sale, de la cea practică la cea teoretică sau invers), tocmai pentru a plia totul (ca şi Max Weber), pe acţiunea socială, acţiune ca proces specific uman, ce este, după autorul amintit, un comportament căruia individul care acţionează îi ataşează o semnificaţie subiectivă. În acest sens, acţiunea (semnificativă) se deosebeşte de comportamentul (reactiv). Din acest motiv, al evidenţierii şi atribuirii de semnificaţie prin intermediul interpretării, înţelegerea poate fi sau o calitate raţională (logică şi matematică), sau o calitate emoţional empatică, ori artistic apreciativă. În toate ştiinţele privitoare la acţiunea umană, spune Weber, procesele şi fenomenele care n-au semnificaţie subiectivă trebuie considerate drept stimuli, rezultate, condiţii care favorizează sau împiedică acţiunea umană.
,,Astfel, pentru o ştiinţă a semnificaţiei subiective a acţiunii, «explicaţia» cere o prindere a contextului semnificaţiei al unei acţiuni direct inteligibilă conform cu semnificaţia sa subiectivă. În toate cazurile de acest fel, ca şi în procesul afectiv, semnificaţia subiectivă a acţiunii şi contextul său de semnificaţie se vor numi «semnificaţie intenţionată»" (M. Weber, „Definition of Sociology", în Wolf Heydebrand (ed.), Max Weber, Sociological Writings, Continuum, New York, 1994).
Cei din jurul vârstei mele, tinerii bine instruiţi de acum ( ce-i drept, din ce în ce mai rari), cei de bun simţ ştiu sau intuiesc, la nivel logico-gramatical, că am dreptate. Teoretic, chiar şi practic, am dreptate. Şi pentru că am, măcar de la aceste idei ar trebui să plece orice abordare analitică a unui act comunicaţional, adică orice analiză a unui proces în care se face vorbire despre ceva, adică se comunică. În realitate, „specialiştii prezentului" procamă cu totul altceva. Şuşoteli! Că o fi, că o păţi... Pe alocuri, bălăcăreli doar pentru a ieşi ca păduchele în frunte etc. Mai pe româneste, doar pentru faptul că singurul produs autentic al societăţii româneşti de după 89, „intelectualul analfabet" îşi doreşte redirecţionarea trecutului (supus judecăţii, veşnic şi după bunul plac), prin prezentul (gata doar să sfâşie, aproape, orice), spre un viitor al lor, ce se vede, deocamdată, din păcate, cameleonic, de paradă şi chiar de pradă. „Ce haită trebuie să fie acea haită care să nu cadă pradă altei haite?"- întreabă şi se întreabă William Shakespeare. Ar face-o şi „intelectualul" dacă n-ar fi orbete, adică... (nu de oftamologie e vorba!), adică nu ar avea probleme crase de morală.
Ca să şi argumentăm cele spuse, reluăm ideea de mai sus, idee conform căreia interpretarea şi înţelegerea sunt date (ştiinţific vorbind), într-un anume sens, de la început şi spunem că, dacă avem de a face cei rău intenţionaţi (de exemplu, cu orbeţi, că tot i-am trecut la ,,cele sfinte" cu fosta miliţie sau fosta securitate politică), sau chiar pentru cei ce umblă cu uşurica (acum sau oricând) prin viaţă, periculoasă chestiune! Mai ales când cercetarea se rezumă doar la această idede. Am văzut-o înainte de1989. Cei care au trăit atunci au şi simţit totul pe propria lor piele. În al doilea rând, trebuie reamintite tendinţele omului (dincolo de omul, fiinţă socială supus contractului social), măcar din ultimele două secole: omul, expresie „a lumii ca voinţă şi reprezentare" - Arthur Schopenhauer, Supraomul, rezultat al „voinţei de putere" - Friedrich Wilhelm Nietzsche, şi în sfârşit, „Omul nou", concept al socieţii totalitare de tip comunist. E, tocmai acesta, ultimul, „Omul nou", acum, după 20 de ani de democraţie (mai mult sau mai mult originală), a ajuns, cum era şi firesc (conform legilor specifice evoluţiei) intelectualul analfabet, intelectualul ce are în dotare licenţe, diplome care mai de care, are atestate, pe ici pe colo, chiar şi doctorate... Are! Numai că el, intelectualul analfabet, nu prea ştie carte. Prostia, de când lumea se plăteşte! – o să spuneţi dumneavoastră şi în parte vă dau dreptate. Dacă însă nu luăm în calcul banii (trudă şi sudoare a celor necăjiţi şi prostiţi de te miri cine), bani ce au îngroşat pungile miliţienilor, securiştilor, politrucilor ferchezuiţi şi reîncadraţi după 89 la... (prietenii ştiu şi unde şi de ce), că dacă îi luăm, atunci mintea oricărui om normal la cap se tulbură.
Când vezi ,,intelectualul" despre care spuneam, la catedră, în universitate (unde mai şi dă, din când în când, în cabinetul cutare, la un whisky, la babaroase, când ai francu' îl pui şi-n mămăligă), când îl vezi la tribună sau în nu mai ştiu care funcţie ce presupune ştiinţă de carte, cu siguranţă o iei razna.
Când însă „intelectualul" te mai şi combate cu ştiinţa lui ce se rezumă la „n-ai, bă, dreptate! Comunicarea e-n pantaloni, e... câtă vreme e tătuca la butuoane, la licenţe şi la doctorate", aproape că îţi vine să te repezi la el, să-l sfâşii şi să-l mănânci. Nu de alta, dar vorba lui Cioran, plăcerea vine abia după ce-l vomiţi în closetul din fundul curţii! footer