Revista Art-emis
Problema ieșirii României la Marea Neagră (3) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Nicolae Iuga   
Duminică, 18 Februarie 2018 17:06

N.Iuga-Ieşirea la Marea Neagră3. Problematica relațiilor româno-ruse la Marea Neagră după secesiunea Crimeii din martie 2014

După (re)intrarea Crimeii în componența Federației Ruse în martie 2014, România s-a văzut pusă în situaţia de facto de a avea frontieră comună în Marea Neagră cu Federaţia Rusă. Raportat la această realitate, problema centrală este de a cunoaşte dacă exploatarea de către România a resurselor subsolului din bazinul Mării Negre este cumva pusă în pericol de jure sau de facto[22].Să recapitulăm evenimentele pe scurt, pentru a face analiza inteligibilă. Pe la sfârșitul lunii februarie și începutul lunii martie 2014, forțe militare fără semne de identificare, susținute de populația locală, au preluat controlul asupra clădirilor administrative, a cazărmilor, a instituțiilor de apărare și a elementelor strategice de infrastructură din regiunea Crimeea. La 16 martie a fost organizat un referendum prin care populația, în proporție de 97%, a votat pentru independența Crimeii și pentru aderarea ei la Federația Rusă. La 21 martie, președintele rus Vladimir Putin semnează legea care admite Republica Crimeea în Federația Rusă. Ulterior, un număr de 18 state au recunoscut secesiunea Crimeii, iar un număr de 5 state (Rusia, Afganistan, Nicaragua, Siria și Venezuela) au recunoscut efectiv intrarea Crimeii în componența Federației Ruse. Din perspectiva dreptului internațional public, argumentele Federației Ruse sunt fundamentate pe următoarele:
(a) Crimeea a aparținut Rusiei din punct de vedere istoric;
(b) Dreptul popoarelor la autodeterminare;
(c) Precedentul Kosovo, așa cum acesta a fost interpretat de către Curtea Internațională de Justiție prin decizia din iulie 2010.

Implicațiile acestei noi situații geopolitice pentru România sunt complexe. România are cu Ucraina un Tratat de bază privind relațiile de bună vecinătate și cooperare, intrat în vigoare la 22 octombrie 1997, în baza căruia s-a încheiat ulterior și un Tratat privind regimul frontierei de stat româno-ucrainiene, intrat în vigoare la 27 mai 2004. Dar blocarea negocierilor între cele două state privind delimitarea platoului continental și a zonei economice exclusive din Marea Neagră, precum și stabilirea statutului Insulei Șerpilor a determinat supunerea acestui proces sub jurisdicția Curții Internaționale de Justiție, Curte care s-a pronunțat la 3 februarie 2009, stabilind liniile de delimitare între România și Ucraina.

Urmare a secesiunii Crimeii și alipirii acesteia la federația Rusă, datele problemei se schimbă din nou. Noutatea principală este că Ucraina, deși rămâne (cel puțin pe moment) cu ieșire la Marea Neagră, datorită unei fațade pontice prea reduse această țară își pierde jurisdicția asupra unei zone economice exclusive în Marea Neagră în favoarea federației Ruse[23], iar România ajuge să aibă frontieră comună în Marea Neagră cu federația Rusă. Redefinirea limitelor teritoriale în Marea Neagră nu afectează România, cel puțin teoretic, ci doar Ucraina.

În derularea jocului geopolitic din Marea Neagră, Rusia ar putea susţine că actele internaţionale încheiate de autorităţile ucrainene în trecut, şi mai ales cele care ţineau şi de apartenenţa Crimeei la Ucraina, cum ar fi cele privind delimitări de frontieră sau de mare teritorială, nu îi sunt opozabile, forţând o rediscutare a acestora, nu neapărat din dorinţa de a obţine o soluţie favorabilă, cât mai ales de a induce o stare de incertitudine geopolitică în zonă[24]. Rusia ar putea susţine, de pildă, că nu se consideră ca succesor al Tratatului bilateral de prietenie, respectiv al Tratatului de delimitare a frontierei dintre România şi Ucraina sau că nu apreciază ca opozabilă decizia Curţii Internaţionale de Justiţie (C.I.J.) în speţa România-Ucraina, cu privire la elementele de teritoriu care sunt legate de Crimeea.

Specialiştii susţin însă că această eventualitate este improbabilă, văzută în lumina practicii consacrate a Rusiei în relaţiile sale internaţionale, de a se prevala de tratate, nu de a le denunţa. Într-adevăr, după cum este menţionat în tratatul de încorporare a Peninsulei Crimeea în Federaţia Rusă, din 18 martie 2014, Moscova se obligă să aplice dreptul internaţional în ceea ce priveşte graniţele maritime în Mările Neagră şi de Azov (Art. 4, par. 3). Potrivit Convenției de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate, principiile de drept internațional nu permit extinderea efectelor succesiunii în ceea ce privește tratate care delimitează frontiere, ceea ce înseamnă că regimul de frontieră stabilit prin tratatul dintre România și Ucraina trebuie să rămână neafectat. Mai mult decât atât, în scenariul unei relaţii ruso-române divergente în problema delimitării teritoriale în Marea Neagră intervin şi obligaţiile din tratatul bilateral încheiat între România şi Federaţia Rusă în 2003 şi intrat în vigoare în august 2004. Făcând trimitere la Carta O.N.U., Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris pentru o nouă Europă şi celelalte documente ale O.S.C.E., se reafirmă inadmisibilitatea folosirii forţei sau a ameninţării cu forţa împotriva integrităţii teritoriale. Şi totuşi, atât Tratatul bilateral de bază, care, din cauza conjuncturii istorice de la data încheierii sale, nu conţine prevederi care să se refere aprofundat la aspectele de integritate şi delimitare teritorială, întrucât la acea dată România nu avea graniţă comună cu Federaţia Rusă, cât şi mecanismul exclusiv de asigurare a respectării acestuia, prin intermediul Consiliului de Securitate al O.N.U., în care Rusia deţine drept de veto, ne poate face să estimăm că respectivul tratat nu va conta într-o eventuală dispută româno-rusă, privind delimitarea platoului continental și a zonei economice exclusive în Marea Neagră.

Federația Rusă ar putea de asemenea să susțină că decizia Curţii Internaţionale de Justițe de la Haga din februarie 2009, prin care a fost delimitat platoul continental şi al zonei economice exclusive din Marea Neagră între România şi Ucraina, nu îi este opozabilă, pentru că deciziile instanţei internaţionale nu sunt opozabile decât părţilor care au agreat să supună disputa sub jurisdicţia Curţii. Iar discuţia poate fi extrem de complexă în această privinţă, dreptul internaţional nebeneficiind de o codificare clară. Convenția de la Viena din 1978, la articolele 11 și 12, stabilește că o succesiune de state nu va avea efecte asupra tratatelor ce stabilesc regimul frontierelor sau a celor care se referă la utilizarea unor anumite teritorii, prin urmare, într-o asemenea interpretare, Rusia și România trebuie să fie ținute să respecte delimitarea teritorială din Marea Neagră agreată între Ucraina și România, în virtutea literei și spiritului Convenției mai sus-amintite.

În situaţia în care interpretarea conform căreia decizia C.I.J. poate fi considerată ca făcând parte din setul de tratate româno-ucrainiene privind regimul frontierelor nu poate fi susţinută, atunci Rusia ar putea avea în vedere o revizuire a deciziei Curţii (deciziile nu pot fi atacate). Statutul Curții permite, în anumite condiții, revizuirea unor decizii, anume „în cazul descoperirii unor factori decisivi necunoscuți Curții la momentul emiterii deciziei" (art. 61 din Statut)[25]. Dar în cazul de față, secesiunea şi alipirea Crimeei la Federaţia Rusă nu ar putea, într-o interpretare rezonabilă, să reprezinte o „descoperire" a unor atari factori decisivi necunoscuți, pentru că nu este vorba de fapte care ar fi existat, fără a fi însă cunoscute, la momentul emiterii deciziei.

Prin urmare, dacă Rusia va alege să nu respecte decizia Curţii din speţa Ucraina-Rusia, se va pune problema asigurării respectării și executării deciziei, fapt care presupune forţa executorie a Consiliului de Securitate al O.N.U. Dar aici, în Consiliul de Securitate al O.N.U., Rusia are... drept de veto! Un alt plan al unor posibile provocări ruseşti la adresa exercitării suveranităţii României în Marea Neagră, a oricăror activităţi economice de către România în platoul său continental şi zona economică exclusivă, poate avea în vedere promovarea unor pretenţii de natură economică şi de mediu, legate de eventuale activităţi de producţie de gaze naturale şi ţiţei în perimetrele româneşti.

„Tratatul privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare dintre România şi Federaţia Rusă" stabileşte la articolul 8 că părţile vor colabora în domeniul protecţiei naturii în zona Mării Negre, precum şi în scopul utilizării raţionale a resurselor economice ale Mării Negre. În virtutea unei asemenea prevederi şi într-un cadru de discuţii cu conţinut potenţial litigios, Rusia ar putea susţine că activităţile petroliere româneşti „aduc atingere mediului marin"[26]. În măsura în care o asemenea temă se acutizează, prin prezenţa militară în bazinul Mării Negre, Rusia ar putea impune de facto chiar o suspendare a activităţilor petroliere, ceea ce ar afecta serios planurile de securitate energetică a României.

Un alt element de natură a permite o „intervenţie" a Federaţiei Ruse în activităţile petroliere ale României în propria zonă economică exclusivă este absenţa oricăror acorduri inter-guvernamentale între România şi Ucraina, plecând de la premisa ipotetică că acestea ar trebui să fie preluate de Rusia în virtutea principiilor de drept privind succesiunea statelor. Practic, în situaţia în care companiile titulare de concesiuni offshore acordate de statul român ar face descoperiri şi ar demara exploatarea unor rezervoare de petrol care se extind peste limitele platoului continental şi zonei economice exclusive ale României, în zona maritimă a Rusiei, este de aşteptat ca ruşii să înceapă negocieri privind acorduri de exploatare în comun.

Negocierile pot avea un impact direct asupra aspiraţiilor româneşti de securitate energetică. Rusia ar avea la dispoziţie două abordări: una geopolitică, angrenând România în situaţii complexe, şi cealaltă juridică şi judiciară. „Desigur, cea mai probabilă este combinarea acestor două opţiuni [...]. În încercarea de a se distanţa de Ucraina, Rusia va pune accent pe orice alternative, cum ar fi, de pildă, South Stream şi consolidarea unor relaţii bilaterale cu state europene, profund implicate în spaţiul energetic din Marea Neagră. Principalul factor perturbant în acest proces ar putea fi doar S.U.A. România, ca stat periferic, dar totuşi membru al U.E. şi N.A.T.O., va putea beneficia de garanţii de securitate politică şi teritorială, însă în materie energetică, atâta timp cât la nivel comunitar nu se va fi conturat o serioasă politică comună, va fi nevoită să se bazeze, în primul rând, pe capacităţile proprii de cunoaştere, analiză şi alianţe strategice", mai arată specialiştii de la Foreign Policy[27].

Sigur că reacțiile Federației Ruse în raport cu interesele legitime ale României la Marea Neagră vor depinde în primul rând de însuși modul de comportare al României și al politicienilor care o conduc, altfel putem ajunge la concluziile enunțate de către fostul ministru de Externe al Poloniei Radoslaw Sikorski în primăvara anului 2014, care afirma că, prin servilismul față de S.U.A., Polonia nu a câștigat nimic altceva, decât că s-a pus rău cu Federația Rusă. Nu sunt de dorit expresiile ofensatoare la adresa Federației Ruse emise de la cel mai înalt nivel al statului român, ci dimpotrivă este necesară o diplomație elaborată, cordială, activă și înțeleaptă din partea României, o diplomație care să ne permită păstrarea intactă a drepturilor avute la Marea Neagră și desfășurarea unei activități economice maritime profitabile.

Până la secesiunea Crimeei, Ucraina delimitase perimetre petroliere offshore în largul coastelor peninsulei Crimeea, dintre care cele mai importante sunt Skifska, Forosa, Prikerchinskaya şi Tavriya. Cu puţin timp înainte de căderea regimului Ianukovici, guvernul ucrainean s-a aflat foarte aproape de a semna un acord de împărţire a producţiei pentru perimetrul Skifska cu Exxon Mobil şi cu Royal Dutch Shell pe de o parte, şi compania de stat ucraineană Nadra Ukrainy, pe de altă parte. Dar, în condițiile destabilizării politice a Ucrainei de la începutul anului 2014, aceste companii străine s-au retras, până la clarificarea situației din Ucraina. Aceste companii nu au riscat să încheie acorduri petroliere cu un partener (guvernul ucrainean) care, prin pierderea jurisdicției asupra zonei economice exclusive la Marea Neagră în favoarea Federației Ruse, nu mai conține controlul asupra drepturilor acordate companiilor. Astfel, Exxon Mobil a declarat în martie 2014 că va suspenda orice activitate în perimetrul Skifska până la soluţionarea situaţiei din Ucraina, iar Royal Dutch Shell a anunţat încetarea oricăror discuţii pe acest proiect[28].
- Va urma -
Grafica - I.M.

----------------------------------
[22] Radu Dudău, Laurențiu Pachiu, Alarme pe Marea Neagră, în rev. „Foreign Policy", nr. 40/iun. 2014, p. 55.
[23] Idem, p. 54.
[24] Idem, p. 55.
[25] Idem, p. 57.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem.
[28] http://www.agerpres.ro/externe/2014/03/20/ucraina-shell-renunta-la-gazele-din-marea-neagra, consultat la 1 iulie 2014.

footer