Revista Art-emis
Problema ieșirii României la Marea Neagră (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Nicolae Iuga   
Miercuri, 14 Februarie 2018 20:13

Prof. univ. dr. Nicolae iuga, art-emis2. Dosarul relațiilor româno-bulgare

Independenţa României la 1877-1878 a presupus sacrificii umane şi materiale enorme chiar pe teritoriul bulgar, dar victoriile împotriva Imperiului otoman au fost în final răsplătite inechitabil de către puterile Europei[8]. României i s-a recunoscut doar condiţionat independenţa, iar frontiera dobrogeană a devenit un motiv de nemulţumire atât la Nord cât şi la Sud de Dunăre. În primii ani ai Principatului Autonom al Bulgariei înființat după 1878, bulgarii au arătat o anumită recunoştinţă faţă de sacrificiul armatei române pe teritoriul Bulgariei, întrucât armata română a contribuit la eliberarea Bulgariei de sub Imperiul Otoman, dar curând după proclamarea independenţei Bulgariei la 1908, lucrurile au început să se estompeze, pentru ca mai apoi să ia o întorsătură contrară.

Cel de-al doilea moment important, care a oferit imagini consistente ale rivalităţii dintre români şi bulgari privind ieșirea la Marea Neagră, a fost războiul din vara anului 1913, cunoscut ca al doilea Război Balcanic. Evenimentul în sine nu reprezenta de¬cât deznodământul unei crize politice prelungite, începută o dată cu declanşarea primului Război Balcanic în toamna anului 1912. Tratativele româno-bulgare angajate la Bucureşti sau la Londra au stat tot timpul sub semnul unei mari nervozităţi. Atât în Bulgaria cât şi în România, relaţiile politice încordate au devenit o temă de dezbatere la tribuna parlamentară şi în însemnările presei. În privinţa opiniei publice româneşti, se poate observa că disputa teritorială cu Bulgaria a reprezentat unul dintre rarele momente când ea s-a pronunţat cu vivacitate asupra unei teme de politică externă. Lideri de partid, deputaţi, istorici sau publicişti incitau şi mai mult spiritele, solicitând repararea unei vechi nedreptăţi prin implicarea imediată a ţării în război.

Istoricul A. D. Xenopol publica, în numărul din 10 de¬cembrie 1912 al prestigiosului „Jour¬nal de Débats", un articol intitulat „Les Revendications de la Roumanie", în care îşi propunea să demonteze toate acele opinii „rău voitoare" din Occident, care acreditau ideea că românii ar pretinde să se îmbogăţească, sau să-şi extindă teritoriul pe seama sângelui vărsat de bulgari. Motivul pentru care România solicita rectificarea frontierei era legat de cedarea fortăreţei Silistra. Vechiul Regat avea tot dreptul - susținea marele istoric - să revendice stăpânirea acestui oraş, fiindcă numai aşa i se putea garanta stăpânirea paşnică asupra Dobrogei[9]. Xenopol inserează în articolul său şi un scurt istoric al disputelor dintre cele două popoare pentru stăpânirea Dobrogei, ajungând la concluzia că turcii au fost cei care au stăpânit acest teritoriu vreme de aproape 500 de ani (1400-1878), după care el a revenit României prin tratatul de la Berlin, în schimbul celor trei judeţe din sudul Basarabiei. România a plătit pentru obţinerea Dobrogei de la ruşi cu o parte din teritoriul său naţional. În concluzie, bulgarii nu aveau niciun drept asupra Dobrogei, pentru că ea nu le-a aparţinut niciodată în istorie. Acest gen de reacţii erau familiare pe ambele maluri ale Dunării.

În Bulgaria s-a iscat o veritabilă campanie de presă împotriva revendicărilor teritoriale româneşti, respectiv disputa privind Silistra. Se acredita ideea că în cadrul Congresului de la Berlin, prin cedarea Dobrogei către România, s-ar fi comis o nedreptate istorică în dauna Bulgariei, pentru că acest teritoriu era locuit majoritar de către bulgari, apreciere fasă din punct de vdere statistic. Românii considerau problema definitiv îngropată prin Tratatul de la Berlin din 1878. Argumentele părţii române, conform cărora viitoarele relaţii de bună vecinătate dintre cele două state necesită o frontieră bine păzită, erau considerate de-a dreptul „comice" de către publicaţiile de la Sofia. Se considera că frontiera comună ar trebui modificată, dar în detrimentul României. În acest fel, cel mai nimerit traseu ar fi fost respectat urmând linia „fruntariei naturale", adică Dunărea, ceea ce ar fi lăsat România complet fără ieșire la mare. Faptul - susțineau bulgarii – ar fi permis „unirea definitivă a tuturor teritoriilor bulgăreşti"[10], iar aceas¬tă rectificare de frontieră, pe care Sofia intenționa chiar să o propună în mai multe rânduri, s-ar fi întemeiat pe acorduri internaţionale (conform tratatului de la San Stefano, Dobrogea până la Tulcea revenea Bulgariei). Prin tratatul de la Berlin, Silistra ar fi fost privată de hinterlandul său, iar Bulgaria de o provincie bogată. Aşadar, în măsura în care pierderea Dobrogei la 1878 era o nedreptate în sine, cine ar mai fi tolerat ca Bulgaria să suporte o nouă umilinţă şi la 1912? Este cât se poate de evident că această atmosferă de încordare a creat o imensă presiune în jurul tratativelor româno-bulgare.

În repetate rânduri, rapoartele diplomatice ale miniştrilor străini acreditaţi la Bucureşti au indicat o stare de încordare ce s-a răsfrânt negativ asupra imaginii ţării dincolo de graniţe[11]. Imaginile despre celălalt au fost pro¬iec¬ta¬te mai întâi la nivel înalt şi apoi s-a dispersat pe larg în cercurile opiniei publice. În diverse articole de presă, note, însemnări sau scrieri propagandistice şi-au găsit cu uşurinţă locul caracterizări umilitoare pentru orgoliul naţional al unor popoare, pe care, în acele cumplite vremuri, nu doar Dunărea le despărţea.

Bulgarii erau numiţi de către presa din România: „urmaşii lui Asparuch", un popor cu instincte bestiale, care îşi satisfăcea sentimentele josnice de răzbunare prin jafuri, incendii, violuri şi măceluri aspra unor fiinţe slabe şi fără apărare. Ei dispuneau de o mentalitate de „cuceritori primitivi", pentru care singurul ideal politic urmărit era stăpânirea de pământuri străine, cât mai întinse cu putinţă. Europa civilizată şi-ar fi întors înşelată şi scârbită faţa de la acest popor, pe care, nu cu mult timp în urmă, îl socotea cel mai energic reprezentant al civilizaţiei în Orient. Din toată Peninsula Balcanică, bulgarii erau consideraţi poporul cel mai crud, cel mai sălbatic. Se credea că, încăpăţânaţi şi îndărătnici, ei i-au atacat pe sârbi şi greci, gonindu-i de pe pământurile lor. Motivaţia mobilizării la români era una simplă: pe lângă necesitatea de a asigura liniştea la frontieră, „chemarea" armatei răspundea şi unor imperative europene. Cum războiul pornit de bulgari însemna şi „o luptă împotriva civilizaţiei şi a progresului", prin care „o hoardă de barbari şi de sălbatici", înarmaţi cu tunuri şi arme perfecţionate, au produs dezordine prin setea lor de sânge, scopul mobilizării „mândrei armate române" era acela de a apăra pacea şi liniştea Europei[12].

De cealaltă parte, presa şi opinia publică bulgară găseau cuvinte cel puţin la fel de ofensatoare faţă de România. Atitudinea de superioritate a românilor în raport cu civilizaţia şi cultura bulgarilor a fost sancţionată prin critica mentalităţii ambigue şi a comportamentului duplicitar românesc. Existau caricaturi ce personificau România în ipostaza unui ţăran care caută să şterpelească Silistra din buzunarul unui bulgar, preocupat să sfarme porţile Adrianopolului. Presa sofiotă publica articole din care rezulta comportamentul duplicitar, înjositor al României care, atunci când armata bulgară se pregătea să pornească spre eliberarea fraţilor aromâni din Macedonia, se hotărâse a da lovitura decisivă, în al doilea Război Balcanic. Vecinii români, consideraţi „ciocoi", ar fi trebuit să ia aminte şi asupra faptului că un război cu Bulgaria putea însemna şi ridicarea a zeci de mii de ţărani, dornici să pornească o nouă răscoală, ca la 1907, care „să spargă clubul paraziţilor din Bucureşti"[13].

Campania în Bulgaria în al doilea Război Balcanic nu a reprezentat o pagină de mare vitejie pentru soldatul român. Deşi victorioasă, armata română nu a întâmpinat nici o rezistenţă importantă din partea trupelor bulgare, concentrate cu precădere împotriva Serbiei şi Greciei. A contat mult impactul psihologic, pentru că, în faţa a trei adversari dezlănţuiţi, Bulgaria trebuia să capituleze. Trecerea Dunării de către armata română a fost decisivă pentru soarta războiului, întrucât, la vremea invaziei româneşti, Bulgaria reuşise să stabilizeze situaţia de pe fronturile grecesc şi sârbesc, pregătind o contraofensivă.

Deznodământul războiului a devenit limpede din chiar primele zile. Bulgaria era condamnată să ceară pacea, iar România pregătită să îşi savureze victoria. Dacă la Bucureşti, înainte şi după deschiderea Conferinţei, pacea s-a bucurat de manifestări triumfaliste, în Bulgaria se plătise un preţ considerabil şi toată lumea aştepta momentul potrivit pentru revanşă. La Sud de Dunăre s-a acreditat tot mai mult ideea că războiul din vara anului 1913 a fost pierdut datorită implicării României şi Turciei. Cele două state vecine contribuiseră decisiv la dezastrul Bulgariei.

Este adevărat că în urma Păcii de la Bucureşti din 1913, prin preluarea Cadrilaterului România a beneficiat de o anumită sporire de teritoriu, „cea dintâi după veacuri în care se tot smulseseră părţi din trupul nostru"[14], dar nu trebuie uitat nici faptul că acest nou pământ, populat în majoritate de bulgari şi turci, a necesitat investiţii şi eforturi economice foarte mari[15], pentru ca ţara să se poată bucura, în final, de beneficiile sale. Bulgaria se transformase într-o voce revizionistă. Dacă România avea tot interesul în conservarea păcii, vecinii ei sud-dunăreni începuseră încă de la începutul Primului Război Mondial deja un imens război propagandistic. La 1 septembrie 1916, Bulgaria a declarat război României și a luptat împotriva României alături de armatele Imperiului Austr-Ungar, ocupând în întregime Dobrogea de nord, până la gurile Dunării. Timp de doi ani, până la sfârșitul războiului, Dobrogea s-a aflat sub ocupație militară și administrație bulgară. Apoi, în perioada interbelică, Dobrogea de Nord, împreună cea de Sud (Cadrilaterul) au reintrat în componența Regatului României.

După cum se știe, în anul 1940, din teritoriul României stabilit la sfârşitul Primului Război Mondial, la Paris în 1919-1920, fuseseră pierdute suprafețe de întinderi considerabile: Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de Nord, precum şi Dobrogea de sud, numită Cadrilater. Anul 1938 mărise speranţele bulgarilor într-o rezolvare apropiată a diferendului teritorial cu România[16]. Încurajatoare pentru revizioniştii bulgari fusese și evoluţia raporturilor internaţionale în Europa, mai exact realizarea pe cale paşnică a „Anschluss"-ului, adică anexarea Austriei de către Germania lui Hitler şi încheierea Acordului de la München din 29/30 septembrie 1938. Acest din urmă eveniment a provocat o satisfacţie imensă în cercurile naţionalist-extremiste sofiote. Astfel, președintele Parlamentului bulgar declara în public: „Primim cu bucurie şi speranţă ferma iniţiativă de reglementare definitivă a păcii în Europa, de la care aşteptăm decizii echitabile pentru poporul bulgar"[17].

Era un moment în care aspiraţiile revizioniste bulgare în problema Dobrogei erau privite cu înţelegere în toată Europa, atât de către revizioniştii propriu-zişi, cât şi de către conciliatorişti. În plus, pentru Bulgaria, Germania lui Hitler nu era doar partenerul comercial cel mai important, dar era şi un model al elitelor politice şi culturale, cum era cazul Franţei pentru România. Dacă al Treilea Reich era promotorul revizionismului în Europa, Marea Britanie se dovedise a fi campioana politicii de conciliatorism. Winston Churchill, deși intransigent faţă de Germania lui Hitler, îl sfătuise în 1938 pe Ministrul de Externe român Grigore Gafencu, într-o discuţie neoficială, să se cedeze fără ezitare Dobrogea de Sud Bulgariei, pentru a o atrage într-un sistem de alianţe opus Germaniei[18]. Dintre Marile Puteri, singura care avea o poziţie clară şi sinceră în favoarea României era Franţa, care nu s-a lăsat cucerită de ideea atragerii Bulgariei într-o alianţă împotriva Germaniei, cu preţul unor concesii teritoriale din partea vecinilor ei. Italia urma Germania în planurile ei revizioniste, iar cât priveşte Uniunea Sovietică, lucrurile erau mai complexe. Din motive predominant ideologice, raporturile bulgaro-sovietice erau încă destul de reci în anii 1938-1939, dar existau şi premise ale unei apropieri între cele două state slave, datorată desigur afinităţilor tradiţionale şi intereselor comune, ambele state contestând ordinea europeană stabilită la sfârşitul primei conflagraţii mondiale, şi în particular, graniţele României Mari.

Însă în perioada postbelică, datele problemei s-au schimbat semnificativ. Atât România cât și Bulgaria au ajus să facă parte, succesiv, din aceleași blocuri politico-militare. În perioada comunistă, între 1945-1989, atât România cât și Bulgaria au făcut parte din „lagărul" socialist și din blocul militar comunist numit al Pactului de la Varșovia, având ca stat-nucleu U.R.S.S. Faptul a îngropat pe terment lung pretențiile teritoriale ale Bulgariei asupra României, respectiv polemicile publice româno-bulgare privind ieșirea la Mare a României, dar în culisele serviciilor secrete disputa surdă a continuat în tot acest timp[19]. Ca să dea un semnal categoric în sensul curmării pretențiilor teritorie ale Bulgariei asupra Dobrogei, prin anii '70 dictatorul român Nicolae Ceaușescu a inițiat o serie de investiții uriașe în această provincie, lucrări aparent lipsite de rațiune economică și de perspectiva amortizării financiare într-un viitor previzibil, dar cu o certă valoare strategică. Astfel, s-au reluat și finalizat lucrările la Canalul Dunăre - Marea Neagră pe mijlocul Dobrogei, de la Cernavodă la sud de Constanța[20], s-a construit o mare rafinărie petrolieră în nord, la Midia, s-au extins porturile și s-au amenajat o serie de mari baze militare în sudul provinciei, în zona orașului Mangalia.

De altfel, ideea unui canal Dunăre - Marea Neagră nu era nici nouă și nici originală. La o ședință ținută la Kremlin în luna iunie 1949, la care au fost convocați principalii lideri comuniști români, Stalin a impus României construirea unui canal Dunăre - Marea Neagră, pe aliniamentul Cernavodă-Medgidia-Năvodari, Canal care a căpătat repede o faimă sinistră, deoarece lucrările de aici se făceau, la fel ca și în Gulagul sovietic, cu deținuți politici în regim de muncă forțată. După moartea lui Stalin în martie 1953, lucrările la Canal au fost sistate imediat, iar liderul comunist român Gheorghe Gheorghiu Dej a mărturisit că intenția sovieticilor era să ocupe complet Delta și gurile Dunării și să stabililească frontiera sovieto-română pe malul nordic al viitorului canal, iar ieșirea României la Marea Neagră urma să se facă nu pe Dunăre, ci exclusiv prin acest canal[21].

Apoi, în perioada de după 1989, treptat România și Bulgaria au aderat la aceeași alianță militară, N.A.T.O, și la aceași uniune politică, U.E., deci s-au pomenit din nou în același bloc militar și sistem politic. Situația celor două țări a eliminat din nou, cel puțin temporar, orice discuție și posibilă dispută cu privire la drepturile României asupra Dobrogei, respectiv cu privire la dreptul de ieșire a României la Marea Neagră. Cu singura diferență, nerelevantă în context, că locul Pactului de la Varșovia a fost luat de către N.A.T.O., iar locul U.R.S.S. de către marile puteri S.U.A. și U.E.
- Va urma -

-------------------------------------------
[8] Sorin Liviu Damian, România și Congresul de Pace de la Berlin, București, Ed. Mica Valahie, 2005, p. 130.
[9] A.D. Xenopol, Românii şi Austro -Ungaria, Iaşi, Tipografia H. Goldner, 1914, p. 37.
[10] Antoaneta Olteanu, Homo balcanicus. Trăsături ale mentalităţii balcanice, Editura Paideia, Bucureşti, 2004, p. 135-136.
[11] A. M. A. E., Fond Problema 21 (1878 -1913), vol. 113 , Rapoarte politice de la Sofia (1912 -1913), f. 50-51.
[12] Antoaneta Olteanu, op. cit., p. 136.
[13] Ibidem
[14] Al. Hiottu, Conferinţă asupra evenimentelor din 1912 -1913, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice " Tipografia Românească ", 1913, p. 17.
[15] Între altele, România a construit căi ferate pe rutele Dobrici – Cobadin - Medgidia și Constanţa - Balcic - Silistra
[16] www.agero-stuttgart.de, Nicolae Răzvan Mitu, Dosarul cadrilaterul, consultat la 29 iunie 2014
[17] Ion Calafeteanu, Diplomaţia românească în sud-estul Europei, 1938-1940, Ed. Politică, Bucureşti, 1980, p. 96.
[18] Constantin Buchet, Sindromul műnchenez loveşte România, în: „Dosarele Istoriei", anul III, nr. 12 (28)/1998, p. 36
[19] Traian Valentin Poncea, Istorie, geopolitică și spionaj la Dunărea de Jos, Ed. Gutinul, Baia Mare, 2014, p. 157-162.
[20] http://www.financiarul.ro/2014/05/26/canalul-dunare-marea-neagra-30-de-ani-de-la-inaugurare, site consultat la 30 iunie 2014.
[21] Paul Sfetcu, 13 ani în antecamera lui Dej, Ed. Fundației Culturale Române, 2000, p. 272.

footer