Revista Art-emis
Problema ieșirii României la Marea Neagră (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Nicolae Iuga   
Duminică, 11 Februarie 2018 12:05

Prof. univ. dr. Nicolae iuga, art-emis1. Dosarul relațiilor româno-ruse

În anul 1853 izbucnește Războiul Crimeii, între Imperiul Rus și cel Otoman. Un rol semnificativ în atragerea puterilor occidentale, a Marii Britanii mai ales, în conflictul din Orient, l-a avut aşa-numita „chestiune Sulina", adică disputa diplomatică ruso-britanică vizând navigaţia prin gurile Dunării[1]. Astfel, după anul 1829, cabinetele occidentale erau tot mai convinse de faptul că Rusia sabota liberul comerţ prin porturile Brăila şi Galaţi, pentru a favoriza schimburile propriilor debuşeuri, al Odessei în special. Pe măsură ce Principatele deveneau şi o valoroasă piaţă de aprovizionare și desfacere în schimburile economice internaţionale, iar introducerea navigaţiei cu aburi pe fluviu creştea exponenţial valoarea comercială a regiunii, atitudinea Rusiei în chestiunea navigaţiei prin gura Sulina a devenit un exemplu clar despre tratamentul discriminatoriu al ruşilor faţă de competitorii lor comerciali.

Înaintea de izbucnirea Războiului Crimeii din 1853, cercurile politico-economice occidentale analizaseră oportunitatea includerii Dunării între fluviile internaţionale care respectau principiile Tratatului de la Viena (1815), o soluţie potrivită pentru a garanta acest fapt fiind îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării. Intenţia a căpătat o formă concretă în 1854, în contextul negocierilor de după implicarea Marii Britanii şi Franţei în Războiul Crimeii, punctul doi dintre cele patru cereri ultimative adresate Rusiei de guvernele de la Londra, Paris şi Viena fiind tocmai asigurarea libertăţii navigaţiei pe Dunăre.

În cursul tratativelor de pace au apărut însă două probleme în directă legătură cu gurile Dunării: era vorba de Insula Şerpilor şi „chestiunea Bolgrad". Prima, aceea a Insulei Şerpilor, luată de către ruși de la turci, al cărei statut era oarecum incert, căci tratatul nu menţiona expres cui trebuia să-i revină. Astfel, considerându-se stăpână de drept, Rusia a trimis pe insulă, în vara anului 1856, o mică garnizoană care trebuia să administreze farul construit acolo de către britanici, important reper pentru navigatori. Guvernul rus susţinea că disputa vizând stăpânirea insulei trebuia supusă deciziei colective a puterilor europene, poziţie ce se bucura de tot mai mulţi susţinători şi în Franţa.

Încă și mai spinoasă devenise chestiunea delimitării frontierei din sudul Basarabiei, în condiţiile în care, în iunie 1856, reprezentanţii Rusiei pretindeau că hărţile folosite la Paris fuseseră greşite şi prost interpretate. Astfel, delimitarea frontierei trebuia să se facă la sud de oraşul Bolgrad, care urma să rămână Rusiei. Cum ruşii arătau că există două aşezări cu acest nume, numite Noul şi Vechiul Bolgrad, Imperiul Ţarist susţinea că trebuia urmată graniţa localităţii care îi oferea mai mult teritoriu dar care, printr-o serie de canale, comunica cu Dunărea, ruinând astfel unul dintre scopurile strategice majore ale tratatului - excluderea Rusiei din rândul riveranilor Dunării[2]. Rusia considera că trebuie să primească în totalitate coloniile de bulgari ce-şi aveau centrul la Bolgrad. Franţa a încercat să medieze un compromis - cedarea Insulei Şerpilor către Turcia în schimbul unor concesii făcute Rusiei în sudul Basarabiei, în vreme ce ţarul Alexandru al II-lea a solicitat ca punctele în dispută să fie analizate în cadrul unei conferinţe a marilor puteri.

Pe 6 ianuarie 1857, plenipotenţiarii puterilor europene au acceptat ca Insula Şerpilor să fie acordată Turciei, iar Rusia să primească o compensaţie teritorială în zona lacului Ialpuk, cu respectarea principiului excluderii sale de la gurile Dunării. Trebuie spus că soluţia la care se ajunsese fusese mediată de Napoleon al III-lea, care desenase linia graniţei ce oferea Moldovei ambele Bolgraduri şi lăsa Rusiei Comratul şi o colonie de circa 8.000 de bulgari, graniţă acceptată și de Marea Britanie. O altă prevedere menită să sporească stabilitatea regiunii era transferarea Deltei Dunării de la Moldova către Imperiul Otoman, care avea mai multe resurse de a o apăra și de a asigura condiţii optime de navigaţie către porturile Galaţi şi Brăila. Se finalizau cu succes pentru diplomaţia ofensivă a premierului britanic Palmerston complicate aspecte ce vizau asigurarea deplinei internaţionalizări a gurilor Dunării. Cât despre Basarabia, ea servise încă o dată, după războaiele napoleoniene, ca teritoriu de compensaţie în jocul dintre marile puteri europene.

Mai târziu, în anul 1876, izbucnesc răscoalele naţionale în Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria, care se resimt din plin şi în Dobrogea. Rusia a susţinut pe toate căile mişcările anti-otomane ale slavilor din Peninsula Balcanică şi căuta un prilej pentru a declara război Imperiului Otoman şi a înainta Imperiul rus tot mai mult către sud. Țarul Alexandru al II-lea viza direct obţinerea Basarabiei de Sud (Bugeacul), în urma dezmembrării Imperiului Otoman.

Primele tatonări dintre România şi Rusia au avut loc în toamna anului 1876 la întâlnirea de la Livadia, în Crimeea. Rusia avea neapărată nevoie de permisiunea României de a-i traversa teritoriul către Turcia. La 4 aprilie 1877, România şi Rusia au semnat la Bucureşti convenţia prin care România permitea armatelor ruse să traverseze teritoriul românesc spre Balcani, în schimbul obligaţiei de a respecta integritatea teritorială a statului român. Apoi au urmat ample operațiuni militare ruso-române pe teritoriul al Bulgariei. După căderea Plevnei în toamna lui 1877 şi semnarea armistiţiului în ianuarie 1878, Dobrogea este complet părăsită de armatele turceşti.

La 19 februarie 1878 se semnează Tratatul de pace de la San Stefano, prin care se recunoştea independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului, precum şi autonomia Bulgariei. Rusia urma să cedeze Dobrogea României în schimbul Basarabiei de sud, un teritoriu românesc retrocedat de către Rusia Moldovei după Războiul Crimeii. Guvernul României s-a văzut în situaţia dificilă de a alege între două teritorii româneşti faţă de care Rusia nu avea alt drept decât cel al armelor[3]. Diplomaţia română a încercat fără succes să facă demersuri pe lângă marile puteri şi a protestat pe lângă guvernul imperial rus.

Între 13 iunie și 13 iulie 1878, au avut loc lucrările Congresului de la Berlin sub conducerea cancelarului german Otto von Bismarck şi cu participarea celor şapte puteri europene. România a participat doar ca observator şi numai la şedinţele care o vizau în mod direct. Unica şedinţă la care au fost acceptaţi Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu a fost cea din 22 iunie 1878. Cu această ocazie cei doi au prezentat un memoriu în cinci puncte în care au revendicat pentru România insulele din Delta Dunării şi Insula Şerpilor şi au subliniat prevederile acordului cu Rusia de la Livadia, privind sudul Basarabiei, acord încălcat de partea rusă. Rusia s-a arătat dispusă la orice concesii teritoriale, dar nu accepta sub nici o formă să renunțe la sudul Basarabiei.

I. C. Brătianu s-a opus vehement dezlipirii oricărui teritoriu de România. Principele Carol al României, sfătuit şi de tatăl său, era înclinat să accepte Dobrogea la schimb, convins fiind că avantajele economice şi strategice ale deschiderii Regatului la Marea Neagră şi implicit la lumea întreagă, depăşeau cu mult avantajele reduse pe care le puteau aduce un teritoriu dobrogean sărac în resurse sau pierderea Basarabiei de sud. Kogălniceanu a înclinat şi el către acest compromis, astfel că poziţia oficială a României s-a îndreptat în această direcţie.

La 13 iulie 1878 părţile au căzut de acord şi au semnat forma finală a Tratatului de la Berlin, din care articolele 22-46 prevedeau dispoziţiile referitoare la România. Marile puteri recunoşteau independenţa totală a României faţă de Imperiul Otoman şi atribuiau României Dobrogea formată din insulele care alcătuiau Delta Dunării, sangiacul Tulcei cu districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge şi Medgidia, precum şi ţinutul „la sud de Dobrogea" până la o linie care pleca de la vest Silistra şi până la Mangalia[4]. Prin același Tratat, Insula Șerpilor revenea României. În toamna anului 1878 autorităţile române s-au retras din cele trei judeţe Ismail, Cahul şi Bolgrad, după care Rusia a ocupat Basarabia de Sud, conform dispoziţiilor Tratatului de la Berlin. În acelaşi timp partea română a început pregătirile pentru unirea Dobrogei cu România.

După stabilirea suveranităţii statului român şi evacuarea rusească a Dobrogei, România se găsea cu 240 km de faţadă maritimă, împreună cu portul Constanţa, care îi deschidea drumul către mările şi oceanele lumii şi implicit să intre în legături economice, politice şi culturale cu întreaga lume.

Lucrurile iau o altă întorsătură în debutul celui de al doilea război mondial. Pe 28 iunie 1940, U.R.S.S. adresează un ultimatum Regatului României, prin care cere evacuarea armatei și a administrației românești din Basarabia, provincie istorică românească ce s-a unit liber consimțit cu Regatul României la 1918, și cedarea acestui teritoriu dintre Nistru și Prut către U.R.S.S. Prin această notă ultimativă, U.R.S.S. cerea practic revenirea la frontierele dintre România și Rusia existente la anul 1878[5], an de referință în care Insula Șerpilor, situată la 45 km de la gurile Dunării în largul Mării Negre, aparținea României. Dar la sfârșitul războiului, în toamna anului 1944, U.R.S.S. ocupă militar cele patru insule existente pe brațul Chilia al Deltei Dunării, curs de apă care constituia frontiera cu U.R.S.S., iar în mai 1948 ocupă și Insula Șerpilor din Marea Neagră, preluată de la statul român printr-un simplu „proces-verbal", insulă care prin Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 era atribuită Românei. Aceste insule au fost ocupate abuziv de către armata sovietică, fără ca Tratatul de Pace de la Paris din 1946 să prevadă cedarea lor către U.R.S.S.[6].

Insula Șerpilor nu a mai fost restituită României niciodată, mai ales că prin 1980 în platoul continental al acestei insule s-au desoperit mari zăcăminte de petrol și gaze naturale. După ocuparea abuzivă a insulei, sovieticii au instalat aici o importantă bază militară de supraveghere maritimă și aeriană a Mării Negre și a Peninsulei Balcanice.

După destrămarea U.R.S.S. din 1991, insula a trecut în componența noului stat independent Ucraina, ca succesoare de drept a acestei zone a fostei U.R.S.S.. După aceea, statul ucrainean a pretins în fals că Insula Șerpilor are statut de „insulă locuită" și că în această calitate trebuie să i se acorde, pe lângă ape teritoriale, platou continental și zonă economică exclusivă. Platoul continental din jurul Insulei Șerpilor a fost subiect al unei dispute între România și Ucraina, litigiu care s-a judecat la Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) de la Haga. Zona în dispută cuprindea un areal de 12.000 km², deoarece partea ucraineană își fixase revendicările mult la apus de linia echidistantă între coastele sale și cele ale României. Miza disputei româno-ucrainene a fost în primul rând strategică (accesul în apele teritoriale) și economică, adică posibilitatea exploatării resurselor de hidrocarburi. Ambele părți au declarat, înaintea pronunțării deciziei finale a Curții, că o vor respecta, indiferent care va fi aceea[7]. C.I.J., prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009 a acordat 79,34% din zona în dispută României, anume 9.700 km² cu o adâncime medie de peste 50 m, iar Ucrainei 20,26% din zona în dispută anume 2.300 km² cu o adâncime medie sub 50 m.
- Va urma –

--------------------------------------------------
[1] Paul Cernovodeanu, Relaţiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii (1803-1878), Cluj-Napoca, 1986, p. 22
[2] Radu R. Florescu, The Struggle against Russia in the Roumanian Principalities, 1821-1854, Iaşi, 1997, p. 39.
[3] Stelian Neagoe, Istoria Unirii Românilor, Editura Diogene, Bucureşti, 1993, p. 53.
[4] A. Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanţa 1998, p. 78.
[5] Dan Cătănuș, Gheorghe Gheorghiu-Dej la Stalin, INST, București, 2012, p. 194.
[6] Aurelian Teodorescu - Insula Șerpilor - între forța dreptului și dreptul forței, Bucuresti, 1999
[7] Alina Neagu (3 februarie 2009), www.hotnews.ro, Verdict favorabil Romaniei la Curtea Internationala de Justitie: Insula Serpilor nu are statut juridic de insula, ci de stinca, consultat la 4 iulie 2014.

footer