Revista Art-emis
Nicolae Dabija - Un zeu cu aripile ascunse sub haină PDF Imprimare Email
Acad. Petru Soltan, Transnistria   
Duminică, 26 Iunie 2011 22:53
Soltan PetruMă atrag artele frumoase ca o dragoste fermecată, de nu mai ştiu cum să-mi explic acest sentiment. Unica soluţie ar fi cea transcendentală. Probabil, asta m-a şi făcut să-mi bag în minţi o chestiune bizară: oricine care face poezie, muzică, pictură etc. îşi are un creier ce reprezintă un infinit împachetat. Şi deja deprins cu acest postulat, de se întâmplă să mă întâlnesc cu cineva făcând parte din acest domeniu, imediat îmi apare gândul că în faţă am un fuior-fiinţă cu firele fără capăt. Ba mai mult, simt că acest fuior se încolăceşte nu ştiu cum în jurul meu, făcând din mine un sclav. În toamna timpurie a lui '93 eram pe apele Dunării, îmbarcat pe un vaporaş ce urca în susul apelor, printre munţi, printre case cu muşcate la ferestrele deschise. Avui norocul să fiu acceptat în anturajul a trei fiinţe din lumea zeilor, e vorba de Marin Sorescu, Ioan Alexandru şi Eugen Simion. Şi deoarece călătoria ceea a ţinut vreo 18 zile, avui un noroc şi mai mare să tot petrec ore întregi cu fiecare dintre aceşti mari domni. Acel liniştit de ape ce se tot lăsa de noi, acea culoare blândă a peisajelor de toamnă predispunea la lungă vorbă. Bunăoară, Marin Sorescu, de cum începea să-şi depene amintirile, se transforma într-un izvor cu apa cristalină, care tot susura necontenit. într-o dimineaţă, stăteam amândoi rezemaţi de balustrada bordului, uitându-ne spre apa ce tot fugea în urmă, când Domnia sa zise: „De-aş putea să-mi scutur în apele astea vreo douăzeci de ani, ca să mă întorc la satul meu, să păşesc desculţ pe fundul brazdei şi să o mângâi. Să văd cu ochii mei de atunci fetele celea fără seamăn. Uite, o văd pe una, că mi se strânge inima şi acum, cum îşi pleacă pleoapele în faţa mea... E un fel de ascundere a ruşinii... că, ştiindu-se frumoasă, nu cumva să cred că gândul ar duce-o spre păcate. Am să mor şi acest dor de sat o să-l iau cu mine pe lumea cealaltă". Cu totul altfel se manifesta Ioan Atexandru. Vorba, visurile, ca o enormă flacără, duceau spre ceruri, duceau spre Dumnezeu, încât părea un Vezuviu trezit din somn. Ore întregi îmi povestea despre locaşurile sfinte din Ţară, mai ales despre mănăstiri.

O nestrămutată dragoste avea pentru mănăstirea Rohia, care a dat Ţării atâtea feţe bisericeşti. Dar marea mea ruşine se întâmplă atunci când, fiind în patru, discutam despre scriitorii şi poeţii basarabeni: ei îi cunoşteau mult mai bine ca mine. Cât de mult şi frumos s-a vorbit despre Ion Druţă, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion Hadârcă, Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă şi mulţi alţii. N-am să uit... Ioan Alexandru ridică mâinile spre cer şi strigă: „Doru-mi-i de Dumneavoastră...", iar Marin Sorescu continuă: „... ca unui zid de o fereastră". E vorba de renumitele versuri ale lui Nicolae Dabija. Eugen Simion, academicianul, completează cu mare regret: „Lor li-i dor de noi, iar noi aici în Ţară parcă am fi surzi la toate tragediile şi dramele lor. Tot facem politică seacă. Clopotul lui Nicolae Dabija mă face să plec ochii spre pământ de atâta ruşine".Iată că am ajuns şi la subiectul nostru, la marele nostru patriot, poet, tribun, personalitate cu o nemărginită responsabilitate civică. Pe Nicolae Dabija îl cunoscui pas cu pas, precum percepi o lungă şi complicată demonstraţie a unei teoreme – silogism cu silogism, formulă după formulă. Şi am senzaţia că la margine n-am să mai ajung. Insă de acum îl am în subconştient ca pe o călăuză ce mă ajută a-mi parcurge cu sens restul meu de cale.

Vara trecută nimeresc la spital. Pe la sfârşite, când mă simţeam deja mai bine, în după-amieze porneam pe jos spre casă, să dorm în culcuşul meu obişnuit, ca apoi, dimineaţa, să mă întorc din nou la tratament. Ţin minte, era 15 iulie – şi, pornindu-mă spre casă, inconştient, fac un cot ca să trec pe la draga mea „Literatura şi arta". Mi-era dor de oamenii de acolo şi acest sentiment mă ducea zburând. Când urc la etaj, în anticameră... o masă gătită şi cu atâta lume, că nu încăpeau la ea... Mihai Cimpoi, Alexandru Moşanu, Andrei Strâmbeanu, Vasile Nedelciuc, Grigore Vieru – erau mulţi, că n-am spaţiu să-i înşir pe toţi. Nicolae Dabija, pe un scaun, intre doi uşori, stătea în capul mesei şi, agitat, povestea ceva. Văzându-mă, îmi face loc lângă el şi-şi continuă vorba. Ai fi crezut că e o privighetoare: în triluri şi rime cu zâmbet si haz îşi purta naraţiunea pe vârfuri de nori. Recunosc, prima dată îl văzui atât de inspirat. Dar lumea tot venea – care cu flori, care cu un şip de vin de casă, ba chiar... cineva de la Căinări, dacă nu greşesc, descarcă pe masă dintr-o ladă o duzină de sticle cu şampanie aleasă. Şi atunci mi-am dat seama – e ziua maestrului. Subconştientul meu a intuit, dar nu m-a pregătit. Maestrul doar pentru câteva clipe îşi oprea trilurile – la vreo îmbrăţişare sau la vreun sărut frăţesc. Doamne, nu-l putem asemăna cu nimic, l-aş compara doar cu cei doi mari poeţi despre care am vorbit mai sus, cu acei doi zei ai poeziei şi ai durerilor de neam. Şi iar mă întorc la marea enigmă: cit e de adâncă acea sămânţă ce dă naştere acestui continuu act de naraţiune, de gând, de apă vie cu scântei ca lacrima, de lumină inedită ce duce dincolo de orizontul Universului. Lumină, bătută de vânt,/ Vino cu mine, nu te teme:/ Nu-s poet, sunt/ cel născocit de poeme. Intenţionat i-am modificat ultima strofă. Astfel îmi cere logica expunerii valorii Domniei sale, doar rostul lui de viaţă e a tot semăna lumină. M-am gîndit să corectez mai mult. De exemplu, în loc de „născocit" să pun „născut". Pentru că e născut şi crescut, de nu i se vede creştetul nu numai de poeme, ci mai ales de durerile chinuiţilor noştri semeni, ce se ţin lanţ secole şi secole la rând: dezmembrarea vetrelor natale, foametea din '46, '47, deportările în Siberia, crâncena luptă pentru limbă, alfabet şi tricolor, bătăliile cu analfabeţii şi corupţii de la Putere, lacrimile pentru mamele noastre ce-şi nasc copiii pe frunze verzi şi cleioase de tutun.

Fiind transnistrean, sunt obligat să mă opresc la splendidul studiu Moldova de peste Nistru - vechi pămînt strămoşesc, scris la moment, care mai târziu este editat într-o plachetă specială - pentru a ajunge într-o formă compactă şi în biata noastră de Transnistrie. Şi... nimereşte acolo, însă aici ni-e şi durerea: această plachetă avu aceeaşi soartă ca şi alte opere ale marilor noştri poeţi şi scriitori. Va rămâne pe veci în memoria neamului acel rug de cărţi cu flăcări până-n ceruri din piaţa centrală a Dubăsarilor – era în primăvara anului 1992. Ca o maşină diabolică, acel foc înghiţea scrierile dragi şi scumpe ale lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija şi ale multor, multor altora. O absurditate a sfârşitului de secol XX. Aici, referitor la Nicolae Dabija, s-ar mai cere un detaliu. Când în Transnistria, nu cu mult timp mai târziu, sunt alungate cu tancurile neprihănitele litere latine şi în şcolile naţionale vor fi utilizate nişte manuale vechi cu grafie rusească, ne confruntăm cu alte elemente de barbarism. Acolo unde se întâlnea în manuale vreo poezie de Nicolae Dabija, pagina respectivă era înlocuită cu chipul lui Suvorov, semn că „Transnistria e pămînt rusesc".

Dabija NicolaeNicolae Dabija... un om ce nu ştie de tihnă zi şi noapte. E suficient să-i măsori patima aşternută la rubrica „Vai de capul nostru", pentru a-ţi da seama de titanicul efort pe care îl face. Conform chibzuinţelor mele, acest efort poate fi realizat doar în zilele de sâmbătă şi duminică. Pentru că în celelalte zile ale săptămânii viaţa noastră hleioasă îl încleaştă în balamalele sale atât de strâns, încât Domnia sa nici n-are timp să răsufle mai liber. Când e la biroul din redacţie - o coadă interminabilă de lume: vin oameni din sate şi oraşe cu fel şi chip de nevoi. Fiind adesea pe la redacţie, n-am întâlnit un caz să nu fi fost luat în seamă. Era în istorica zi de 27 martie. Redacţia, ca un roi de albine, forfotea de multă lume adunată. Bătrâni, femei, copii de pe diferite maluri ale Prutului veniră la „Literatura şi arta", veniră să-l vadă, să-l salute pe Nicolae Dabija. Eu am rămas frapat de părinteasca atenţie a maestrului faţă de fiecare dintre cei veniţi la această Mekka. Imediat s-a improvizat o masă şi toţi au fost serviţi cu toate cele avute la îndemână: o felie de pâine, un biscuit, un pahar de oranjadă, o cafea. La plecare toţi ca unul avură parte de o carte cu respectivul autograf îngrijit. E vorba de renumitul volum al maestrului, editat la Craiova sub genericul „ROMâNII UITAŢI" cu denumirea Libertatea are chipul lui Dumnezeu. Dabija i-a condus pe toţi până în stradă ca pe nişte oaspeţi scumpi. Când maestrul reveni în birou, cu o durere ascunsă, murmură o frază: „Ăsta ni-i poporul" şi plecă ochii, probabil, să nu-i văd lacrimile. Şi dacă e vorba de Libertate..., nu pot să nu mă opresc la fulminantul editorial al maestrului Libertatea de a da cu parul (vezi „LA" din 11 iunie '98). Atitudinea mea faţă de cei tineri sau mai puţin tineri care au aspiraţii sănătoase pentru a se manifesta, desigur, în favoarea binelui este cunoscută.

Ei au dreptul şi posibilităţile respective de a-i întrece pe cei mai în vârstă – un lucru absolut firesc. Şi bravo celor ce reuşesc, însă... îmi cer scuze că la moment nu mai ţin minte cine dintre marii matematicieni a zis: „Dacă noi vedem mai departe, e doar din motivul că suntem urcaţi pe umerii lui Pitagora". Le-aş dori tuturor celor tineri, mai puţin tineri şi cu aspiraţii nobile de a-şi întrece premergătorii respectivi să poarte încălţăminte modernă, protejatoare – cu talpă moale, puhavă: vor avea doar de câştigat. Nicolae Dabija... Este imposibil să reuşesc a-i desface mulţimea de ipostaze cu care sclipeşte în societate. Ba mai mult, sunt sigur că nimeni nu e în stare s-o facă, deoarece raţiunea noastră finită, oricât de întinsă ar fi, nu e în stare să cuprindă acel infinit împachetat în complexul lui de cuget şi creaţie. Si din aceste considerente, ţin să închei aici cu o maximă parafrazată din imensa operă a maestrului: printre noi se plimbă un zeu cu aripile ascunse sub haină. footer