Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Mircea Eliade   
Miercuri, 03 Ianuarie 2018 20:47

Mircea EliadePu?ine neamuri se pot mândri c? au avut atâta nenoroc în Istorie, ca neamul românesc. Ca s? putem în?elege destinul culturii române?ti, trebuie s? ?inem mereu seama de vitregia Istoriei Românilor. Am fost a?eza?i de soart? la frontierele r?s?ritene ale Europei, pe ambele versante ale ultimilor mun?i europeni, Carpa?ii, dealungul ?i la gurile celui mai mare fluviu european, Danubiul. Traian ne-a predestinat drept popor de frontier?. Ocuparea ?i colonizarea Daciei a însemnat ac?iunea de expansiune cea mai r?s?ritean? pe care a încercat-o Imperiul Roman în Europa. Într-un anumit fel, ?i geografic ?i cultural, dincolo de Bug Europa înceteaz?: romanitatea - cu tot ce representa ea ca sintez? ?i mo?tenitoare a marilor civiliza?ii maritime ?i continentale care o precedaser? - n-a isbutit s? se întind? mai la R?s?rit de Bug. Deacolo înainte începe o alt? geografie, ?i o alt? civiliza?ie; care poate fi foarte interesant?, dar care nu mai apar?ine Europei, ci acelei forme istorico-culturale pe care René Grousset o numea „Imperiul Stepelor". Peisagiile Europei sunt de o extraordinar? varietate: aproape c? nu exist? regiune în care peisagiul s? nu se schimbe la fiecare sut? de kilometri. România este ultima ?ar? din Europa în care aceast? constant? geografic? se mai verific?. Dincolo de Bug, structura peisagiului se modific? din ce în ce mai încet; varietatea greografic? e înlocuit? cu monctonia nem?rginitelor „p?mânturi negre" ale Ucraniei, care, pe nesim?ite, se transform? în stepele Rusiei eurasiatice.

Aceste câmpii ?i aceste stepe au alc?tuit din cele mai vechi timpuri drumul invaziilor asiatice c?tre Europa. De cel pu?in din mileniul I In. d. Ch., dela Cimerieni ?i Sci?i, neamurile nomade eurasiatice se îndreptau spre Dacia pentruca s?-?i poat? face drum mai departe, c?tre Grecia sau Italia. Inutil s? reamintim toate aceste n?v?liri barbare. Destul s? spunem c? Românii s-au alc?tuit, ca na?iune, în decursul nenum?ratelor invazii care au urmat abandon?rii Daciei de c?tre Aurelian, ?i c? s-au constituit ca organiza?ii statale independente pu?in timp dup? n?v?lirea T?tarilor, la începutul secolului XIII. Culturalice?te, aceste n?v?liri au fost de o cumplit? sterilitate. Nici Dacii, nici Daco-Romanii, nici Românii, n-au avut nimic da înv??at dela ace?ti nomazi r?s?riteni. Nu exist? nicio compara?ie cu ceeace a însemnat pentru viitorul Europei n?v?lirile germanice dela sfâr?itul antichit??ii. Afar? de rari excep?ii - printre care trebuiesc aminti?i, în primul rând, Slavii - ace?ti barbari r?s?riteni nu ocupau teritoriile cucerite; se mul?umeau s? le devasteze. Astfel c? rezisten?a - de multe ori pasiv? - în fa?a n?v?rilor, nu s-a soldat cu niciun beneficiu cultural pentru str?mo?ii no?tri. Singurul aport pozitiv l-a adus, indirect, marea invazie t?t?reasc?; dar el e de ordin istoric, iar nu cultural. În urma catastrofei provocat? de n?v?lirile T?tarilor, Românii au constituit primele organiza?ii statale majore.
Destinul a f?cut ca o sut? cinzeci de ani dup? n?v?lirile t?t?re?ti, o alt? nou? ?i masiv? expansiune asiatic? s? aib? loc în Europa r?s?ritean?: este apari?ia Turcilor Otomani, care ocup? fulger?tor statele balcanice ?i încearc? s?-?i deschid? drum spre inima Europei îndreptându-se Spre Dun?re. Dela apari?ia Turcilor Otomani în orizontul istoriei române?ti, Românii, împreun? cu vecinii lor Sârbii, Ungurii ?i Polonezii, dar mai mult ca ei, pentruc? se aflau chiar în drumul Turcilor - Românii au fost confisca?i, timp de aproape patru secole, de ingrata misiune de a rezista, a h?r?ui ?i a istovi puternicele armate otomane. Lupta aceasta necontenit? ?i f?r? glorie - pentruc? dac? nu se afl? decât rareori în Occident - a echivalat cu o însp?imânt?toare hemoragie. F?r? îndoial? c? rezisten?a Românilor ?i a vecinilor lor dun?reni a f?cut posibil? salvarea Occidentului. În cele trei secole care s-au scurs dela b?t?lia dela Nicopole la asediul Vienei, Occidentul a avut r?gaz s? se înt?reasc? ?i s? se preg?teasc? de contraofensiv?. Când, dup? înfrângerea rezisten?ei române?ti, Otomanii au ajuns la Viena ?i au asediat-o, în 1683, era prea târziu.

Ei în?i?i erau istovi?i de cele trei secole de lupt?, ?i de atunci au fost sili?i s? se retrag? treptat din Europa. În treac?t fie spus, sacrificiul de sânge ?i de spirit al popoarelor din R?s?ritul Europei, n-a fost înc? valorificat de c?tre con?tiin?a istoriografic? a Occidentului.
Este suficient s? reamintim în liniile ei mari istoria României, pentru a în?elege de ce Românii n-au putut face cultur? în sensul occidental al cuvântului; de ce, adic?, n-au putut în?l?a catedrale masive ?i numeroase, de ce n-au zidit castele ?i burguri de piatr?, de ce n-au adunat comori de art?, n-au scris prea multe c?r?i ?i n-au colaborat, al?turi de Occident, la progresul ?tiin?elor ?i al filozofiei. În primul rând pentruc? n-au avut timp s? fac? toate acestea, pentruc? n-au fost l?sa?i s? le fac?. Invaziile se succedau una dup? alta ?i oamenii nu numai c?-?i p?r?seau satele ca s? se retrag? în mun?i, ci le ?i ardeau în urma lor.

Ora?ele au fost necontenit devastate ?i incendiate pân? la începutul secolului XIX. E de mirare, totu?i, c? s-au mai p?strat câteva biserici ?i m?n?stiri. ?i frumuse?ea des?vâr?it? a acestor loca?uri sfinte e cea mai bun? dovad? de gustul arti?tilor ?i voevozilor români. Dar din tot ce s-a cl?dit în ??rile române?ti a r?mas foarte pu?in. Mân?stirile erau bogate în manuscrise ?i c?r?i ?i mii de asemenea manuscrise ?i c?r?i, copiate ?i tip?rite în m?n?stirile române?ti, se g?sesc ast?zi în toate marile biblioteci ale lumii. Dar de toat? aceast? produc?ie religioas? ?i savant? s-a auzit prea pu?in în Occident; ea, îns?, circul? în toat? Europa r?s?ritean? ?i în Orientul apropiat. Dup? c?derea Constantinopolului, ??rile române?ti au fost, mult? vreme, izvorul cultural al întregului Orient cre?tin. G?sea acolo un „public" în aceia? situa?ie ca ?i poporul românesc: terorizat de invaziile sau ocupa?ia otoman?, rupt de restul Europei libere ?i cre?tine, confiscat de o lupt? zi de zi pentru supravie?uire. Într-un anumit sens, se poate spune c? Evul Mediu s -a prelungit în R?s?ritul Europei cu cel pu?in trei veacuri.

De aceia toat? activitatea cultural? scris? care s-a desf??urat în ??rile române?ti s-a f?cut în sensul în care se scriau c?r?ile în Evul Mediu: pentru înt?rirea sufleteasc? a poporului ?i înv???tura clericilor. Pentru acest motiv, în afar? de câteva rari excep?ii, aceast? produc?ie cultural? n-a interesat Occidentul: pentru c? Occidentul dep??ise demult Evul Mediu ?i nu se mai interesa decât de valorile creiate în conformitate cu noile canoane impuse de Rena?tere. Ori, din motive istorice lesne de în?eles, dar mai ales datorit? structurii cre?tine ?i populare a spiritualit??ii sale, România n-a cunoscut echivalentul Rena?terii. ?i atâta timp cât Occidentul a tr?it în orizontul spiritual al Rena?terii, el a r?mas cu totul indiferent fa?? de valorile culturale române?ti. Interesul Occidentului pentru România ?i celelalte popoare din R?s?ritul Europei, s-a trezit abia la începutul secolului XIX-lea, când ciclul inaugurat de Rena?tere a fost definitiv închis ?i a început „Eonul" na?ionalit??ilor.

Înainte de a merge mai departe, a?i vrea s? deschid o parantez? privitoare la tensiunea istoric?, prelungit? timp de cinci secole, care a existat între Români, pe deoparte, ?i T?tari ?i Turci pe de alta. Întocmai dup? cum Daco-Romanii, dup? p?r?sirea Daciei de c?tre Aurelian, n-au avut norocul s? cunoasc? simbioza cu popoarele barbare germanice, a?a cum au cunoscut-o provinciile occidentale ale Imperiului, ?i care s-a dovedit a fi atât de fertil? pentru viitoarele creia?ii istorice ?i culturale ale Europei - tot a?a Românii n-au avut norocul unor adversari spiritualice?te superiori sau m?car egali. Pentru a ne da seama de gravitatea acestui lucru, s? ne amintim cazul Spaniei, care a cunoscut ?i ea o tensiune similar? fa?? de lslam. Dar lupta Spaniei cu Maurii a fost binevenit? nu numai pentru c?lirea caracterului spaniol, ci ?i pentru activitatea cultural?. Spania a dat mult Islamului iberic - dar a ?i primit dela el. Chiar atunci când nu se poate vorbi de o influen??, ciocnirea între cele dou? spiritualit??i ?i cele dou? tradi?ii culturale a fost fertil? pentru fiecare din ele.

Cu totul altul e cazul României ?i a celorlalte ??ri care au purtat secole de-a rândul, r?sboaiele cu T?tarii ?i cu Turcii. În afar? de câteva elemente lexicale, n-am luat aproape nimic dela ace?ti adversari. Otomanii reprezentau în primul rând o putere militar? ?i o administra?ie solid?. Rezisten?a împotriva lor a avut rezultate importante, dar de un cu totul alt ordin decât cele pe care le-au cunoscut Spaniolii din lungul lor conflict cu Maurii. Agresivitatea militar? a Otomanilor a solidarizat toate popoarele cre?tine din Europa Oriental? în asemenea m?sur? încât, în limba român?, un „cre?tin" desemneaz? tot atât de bine un „Român", un „om de omenie" ?i un „credincios" - în timp ce „p?gân" înseamn? nu numai un ne-cre?tin, ci ?i un om f?r? nici o lege moral?, un „strein" venit din alt? lume ?i având cu totul alte obiceiuri. Iar cuvântul „Turc" înseamn? în limba român? un om care nu în?elege ce-i spui, care judec? dup? alte criterii ?i dela care te po?i a?tepta la orice. Interven?ia Otomanilor în orizontul istoric al Românilor n-a rodit, deci, culturalice?te; ci a f?cut doar ca lumea s? se împart? în dou?: pe deoparte „cre?tinii", adic? oamenii de aceia?i „lege" ?i „credin??" - iar pe de alt? parte „p?gânii", „nelegiui?ii", „Turcii".

Spre deosebire, îns?, de Islamul care, în primele secole ale Hegirei, î?i întindea vertiginos st?pânirea în Orient, pe ??rmurile Mediteranei ?i în Iberia, convertind adesea cu for?a popula?iile subjugate, Otomanii, ei în?i?i converti?i destul de târziu la Islamism, nu se amestecau decât sporadic în via?a religioas? a popoarelor cu care se luptau. Astfel c?, in afar? de rari excep?ii, ??rile române?ti, ca ?i întreaga peninsul? balcanic?, ?i-au putut p?stra ne?tirbit? credin?a str?mo?easc?. Aceast? toleran?? religioas? a Otomanilor a fost, f?r? îndoial? un mare bine. Dar pe de alt? parte, ea a avut ?i un aspect negativ. Lipsa de tensiune spiritual? între cele dou? religii a împu?inat posibilit??ile de reînoire ?i de noi sinteze culturale ale neamului nostru. Marile adversit??i religioase ?i ideologice, sunt deobiceiu fertile spiritualice?te pentru ambii adversari, ?i Occidentul catolic, ca ?i India brahmanic?, datore?te indirect, rezisten?ei împotriva Islamului, unele din creia?iile lui cele mai de seam?. Dar Otomanii cu care se r?sboiau str?mo?ii no?tri nu erau Maurii care au împodobit, au ap?rat ?i au plâns Granada. Fa?? de primejdia pe care o reprezentau Otomanii, Românii s-au închis ?i mai mult în ei, s-au adâncit în propriile lor tradi?ii spirituale, care erau nu numai latino-bizantine, ci ?i pre-latine, adic? geto-thracice. Rezultatul a fost c? geniul popular, autentic românesc, a ie?it sporit din acest secular proces de interiorizare. Dar evident, adâncirea propriilor tradi?ii spirituale n-a putut rodi decât pe nivelul creia?iei populare, adic? al folclorului. Deabia de curând Românii au cunoscut adversit??i istorice în care erau primejduite fie credin?a str?mo?easc?, fie îns??i fiin?a neamului. Ori, asemenea adversit??i, cu toate durerile ?i pierderile de substan?? pe care le-au adus, au fost, totu?i, binef?c?toare. Ele au c?lit caracterul
na?ional ?i au gr?bit procesul de luare de cuno?tiin?? a propriului destin istoric.

Adev?rata primejdie începe, îns?, pentru întreg neamul românesc, abia dup? ocuparea teritoriului de c?tre Soviete. Pentru întâia oar? în istoria sa, neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excep?ional de puternic, dar ?i hot?rât s? întrebuin?eze orice mijloc pentru a ne desfiin?a spiritualice?te ?i culturalice?te, ca s? ne poat?, în cele din urm?, asimila. Primejdia este mortal?, c?ci metodele moderne îng?duie dezr?d?cin?rile ?i deplas?rile de popula?ii pe o scar? pe care omenirea n-a mai cunoscut-o dela Asirieni. Chiar f?r? masivele deplas?ri de popula?ii, exist? primejdia unei steriliz?ri spirituale prin distrugerea sistematic? a elitelor ?i ruperea leg?turilor organice cu tradi?iile culturale autentic na?ionale. Neamul românesc, ca ?i alte atâtea neamuri subjugate de Soviete, risc? s? devin?, culturalice?te, un popor de hibrizi. Dar s-ar putea, totu?i, ca aceast? primejdie de moarte s? se soldeze cu o extraordinar? reac?ie spiritual?, care s? echivaleze cu instaurarea unui nou „mod de a fi" ?i s? provoace pe planul creia?iei culturale, ceeace a însemnat, pe planul creia?iei statale, „desc?lecarea" de acum ?apte veacuri, provocat? de marea n?v?lire a T?tarilor.

Dup? cum spuneam mai sus, fondarea Statelor române?ti se datore?te în bun? parte exasper?rii produse de devast?rile t?t?re?ti, care amenin?au cu dispari?ia micilor forma?ii politice autonome. S-ar putea ca ocupa?ia sovietic? ?i încercarea de dezna?ionalizare întreprins? de Ru?i cu metode ?i mijloace faraonice, s? însemne, prin contra-ofensiva spiritual? pe care o provoac?, adev?rata intrare a României în istoria cultural? a Europei. Subliniez într-adins termenul istorie. C?ci aproape tot ce a dat mai bun geniul românesc pân? în prezent, l-a dat pe nivelul creia?iei folclorice. Ori, se ?tie prea bine, folclorul nu ?ine seama de istorie; dimpotriv?, o saboteaz? ?i o devalorizeaz?. În orizontul spiritual care e propriu folclorului, istoria echivaleaz? cu efemerul, nesemnificativul ?i iluzoriul. „Apa trece, pietrele r?mân"!, este formula care rezum? cel mai pregnant, punctul de vedere al geniului popular fa?? de istorie. În perspectiva folclorului, Istoria e doar un ?ir de vane întâmpl?ri, efemere ?i precare ca „valuri" ?i „Apele". Semnificative nu sunt „Apele" în continu? devenire - ci ceeace e greu, imobil, incompatibil: „Pietrele", imagina arhetipal? a realit??ii ontologice prin excelen??...

Aceast? lung? parantez? - deschis? asupra lipsei de tensiune spiritual? între Otomani ?i Români ?i închis? asupra primejdiei pe care o reprezint? ocupa?ia sovietic?, primejdie care, totu?i, ar putea inaugura un nou „fel de a fi", în istorie, al romanit??ii - aceast? lung? parantez? nu ne-a dep?rtat, totu?i, prea mult de subiect. Pentruc? tocmai începusem s? spunem c?, datorit? împrejur?rilor istorice, Românii au fost împiedica?i s? creieze pe nivelurile culturale instaurate de Evul Mediu ?i des?vâr?ite de Rena?tere. Capodoperile spiritualit??ii române?ti apar?in folclorului; ?i de?i România modern? a avut norocul s? aib? un poet de geniu în Mihail Eminescu, totu?i capodoperile liricei ?i baladei române?ti r?mân poeziile populare „Miori?a" ?i legenda „Me?terului Manole". Ceva mai mult: o bun? parte din literatura român? modern? s-a desvoltat în prelungirea creia?iei folclorice. Unul din rarii autori români care pot fi numi?i cu adev?rat „clasici", Ion Creang?, se situiaz? direct în universul folcloric. Asta face ca literatura român? s? prezinte, poate, singura excep?ie pe care o num?r? Literatura european?; aceia c? opera integral? a unuia din clericii s?i este accesibil?, ?i prin limb?, ?i prin orientare estetic?, oric?rui ??ran român; ?i când spunem „accesibil?", nu ne gândim la lectur?, pentru c? ??ranul, chiar atunci când ?tie scrie ?i ceti, r?mâne totu?i solidar cu literatura oral?; ori, opera lui Creang?, poate fi ascultat? ?i gustat? de ??rani cu aceia?i bucurie cu care ei ascult? creia?iile literaturii populare. E destul s? ne amintim pr?pastia care exist? între Racine, Montaigne sau Pascal ?i universul spiritual al ??ranului francez, sau între opera lui Goethe ?i a lui Dante ?i universurile ??ranilor germani ?i italieni, pentru a ne da seama de semnifica?ia pe care o are cazul lui Ion Creang? pentru cultura româneasc?.

N-am vrea s? fim r?u în?ele?i. Constatând aceast? prelungire a geniului folcloric pân? în literatura scris? a sfâr?itului secolului XIX-lea, nu voim s? facem apologia valorilor folclorice, opunându-le valorilor culturii savante. Dimpotriv? dintr-un anumit punct de vedere, aceast? solidaritate a unei p?r?i din literatura româneasc? modern? cu universul folcloric, risc? s? men?in? anumite creia?ii române?ti într-un provincialism cultural d?un?tor. ?i aceasta, nu pentru c? folclorul ar fi, în el îns??i, un mod inferior de crea?ie. ci pentru simplul motiv c?, datorit? propriei istorii Europa a dep??it de mult modul de crea?ie folcloric ?i a impus - nu numai sie?i, ci ?i lumei întregi - modul de crea?ie cult, adic?, în primul rând, „expresia scris?" - iar nu oral?. În epoca imediat precedent? epocii noastre - ?i pe care am putea-o numi pozitivist-materialist? - solidaritatea cu universul folcloric constituie chiar pentru o cultur? european?, modern?, o adev?rat? catastrof?. Dac? romantismul a provocat pretutindeni gustul pentru literaturile populare ?i „geniile na?ionale", pozitivismul, dimpotriv?, a izbutit s? impun? credin?a c? toate aceste crea?ii populare apar?in arheologiei spirituale, c? ele fac parte din trecutul, pentru totdeauna abolit, al umanit??ii europene ?i c?, prin urmare, ele nu mai pot servi în niciun fel crea?iilor culte.

Cât timp a domnit în lume acest punct de vedere pozitivist ?i evolu?ionist, posibilit??ile spirituale concentrate în tradi?iile folclorice nu aveau, am putea spune, nici o ?ans? de valorificare. Situa?ia s-a schimbat, îns?, în ultimii 40 de ani. Pe deoparte, Europa a cunoscut, ?i cunoa?te înc?, o autentic? rena?tere religioas?, în primul rând o reactualizare viguroas? a catolicismului ?i dogmele pozitiviste sunt ast?zi desuete; iar pe de alt? parte, Asia a reintrat de curând în Istorie, ?i alte nenum?rate popoare, culturalice?te arhaice, sunt ?i ele pe cale de a interveni în Istorie. Asta îns? înseamn? c? un dialog dela egal la egal va începe în curând între cultura european? ?i celelalte culturi exotice ?i arhaice. Ori, un lucru se ?tie: ori cât de mult s-ar deosebi între ele, toate culturile extra-europene continu? s? valorifice ?i s? se inspire din „mituri" ?i folosesc ca instrumentul de cunoa?tere, prin excelen??, logica simbolului. Dac? dialogul care va începe între cultura european? ?i celelalte culturi e menit s? fie fecund, trebuie s? se ?in? seam? de universurile spirituale ale non-europenilor. ?i nu e deloc lipsit de semnifica?ie faptul c?, în ultimul timp, gândirea european? a f?cut extraordinare eforturi ca s? în?eleag? simbolismul ?i s? revalorizeze miturile ?i arhetipurile. Este ca ?i cum spiritul european ar fi presimi?it, de vreo 30 de ani incoace, c? mersul istoriei îl va obliga curând la un dialog liber ?i pe picior de egalitate, cu celelalte spiritualit??i non-europene.

Deci, ca s? revenim la cazul culturii române?ti, solidaritatea sa cu orizontul spiritualit??ii folclorice nu mai poate fi considerat? ast?zi, ca un impediment, ca o împu?inare a posibilit??ilor de colaborare cu adev?rata cultur? european? „major?". Dimpotriv?, aceast? simpatie cu modurile de sensibilitate ?i gândire arhaice o face apt?, mai mult decât culturile occidentale, s? în?eleag? situa?iile spirituale ale lumei non-europene ?i s? sus?in? dialogul cu aceast? lume. Dar toate aceste posibilit??i, apar?in viitorului apropiat. S? vedem deocamdat? ce înseamn? propriu zis solidaritatea cu universul folcloric, ?i s? ne întreb?m în ce m?sur? aceast? solidaritate poate promova sau, dimpotriv?, limita posibilit??ile de crea?ie ale unui popor.

Spuneam adineaori c? Istoria a silit neamul românesc s?-?i adânceasc? propriile sale tradi?ii latine ?i pre-latine - împiedicându-l totodat? s? participe la mi?carea cultural? inaugurat? de Rena?tere ?i Iluminism. Constituit în imensa lui majoritate din plugari ?i p?stori, neamul românesc ?i-a concentrat for?ele lui de crea?ie aproape exclusiv în universul spiritualit??ilor populare. Terorizat de evenimentele istorice, geniul neamului românesc, s-a solidarizat cu acele realit??i vii pe care istoria nu le putea atinge: Cosmosul ?i ritmurile cosmice. Dar str?mo?ii Românilor erau deja cre?tini, în timp ce neamul românesc se pl?zmuia între catastrofe istorice. A?a c? simpatia fa?? de Cosmos, atât de specific? geniului românesc, nu se prezint? ca un sentiment p?gânesc - ci ca o form? a spiritului liturgic cre?tin. Mult? vreme s-a crezut c? sentimentul Naturii ?i solidaritatea cu ritmurile cosmice tr?deaz? o spiritualitate necre?tin?. Prejudecata aceasta se datora unei insuficiente cunoa?teri a cre?tinismului ?i în deosebi a cre?tinismului r?s?ritean, care a p?strat în întregime spiritul liturgic al primelor veacuri. În realitate, cre?tinismul arhaic n-a devalorizat Natura - a?a cum s-a întâmplat cu anumite aspecte ale cre?tinismului medieval, ascetic ?i moralizant, pentru care natura reprezenta adesea „demonia" prin excelen??. Pentru cre?tinismul arhaic, a?a cum a fost în?eles el în deosebi de c?tre Sfin?ii P?rin?i orientali,

Cosmosul n-a încetat o singur? clip? de a fi crea?ia lui Dumnezeu, iar ritmurile cosmice au fost tot timpul concepute ca o liturghie cosmic?. Solidariza?i spiritualice?te cu Natura, Românii n-au f?cut un act de regresiune c?tre orizontul p?gânesc ci, dimpotriv?, au prelungit pân? în zilele noastre acea magnific? încercare de încre?tinare a Cosmosului, început? de Sfin?ii P?rin?i, dar întrerupt?, din diferite motive, în cursul Evului Mediu, în Occident. Lucrurile acestea sunt ast?zi tot mai clar în?elese, datorit? în primul rând rena?terii spiritului liturgic ?i interesului crescând fa?? de spiritualitatea patristic?. Se în?elege ast?zi ceeace anevoie s-ar fi putut în?elege în mijlocul secolului trecut: ?i anume, c? pentru cre?tinismul arhaic Cosmosul particip? la drama divin?, c?, întocmai dup? cum sufletul omului e însetat de mântuire, tot a?a Natura întreag? geme ?i suspin? a?teptând Invierea. Intr-adev?r, e destul s? se citeasc? iconografia Bisericii r?s?ritene sau s? se observe ceremonialul pascal, pentru a în?elege cât de solidar? este Natura cu misterul cristologic, cu r?stignirea, moartea ?i învierea Mântuitorului. Natura întreag? e cernit? în s?pt?mâna Patimilor, dar rena?te, triumf?toare prin învierea lui Isus.

Ori, aceast? liturgie cosmic? o reg?sim în folclorul românesc. Asta înseamn? c?, retr?gându-se în ei în?i?i, concentrându-se asupra propriilor lor tradi?ii, ap?rându-se împotriva lumei din afar? - care era, s? nu uit?m, o lume ostil?, cea a barbarilor eurasiatici, veni?i s? prade ?i s? distrug? - Românii au p?strat, au adâncit ?i au valorificat o viziune cre?tin? a Naturii, a?a cum fusese ea exprimat? în primele secole ale cre?tinismului. Prin urmare, conservatismul ?i arhaismul folclorului românesc a salvat un patrimoniu care apar?inea cre?tinismului în genere, dar pe care procesele istorice, l-au anihilat. Lucrul acesta nu e f?r? importan??, ast?zi, când se încearc? revalorizarea tuturor formelor arhaice ale cre?tinismului pentru a putea face fa?? problemelor ridicate de reintrarea Asiei în istorie.

Pentru a în?elege mai bine în ce m?sur? spiritualitatea popular? româneasc?, de?i profund cre?tin?, este solidar? cu liturghia cosmic?, s? amintim numai un singur exemplu: acel al concep?iei Mor?ii. Spuneam mai sus c? cele dou? capodopere ale poeziei populare sunt „Miori?a" ?i Balada Me?terului Manole. Amândou? prezint? moartea ritual? ca o valoare suprem?, ca cea mai nobil? împlinire pe care o poate n?d?jdui existen?a omeneasc?. Balada Me?terului Manole se centreaz? în jurul misterului jertfei: ca s? se poat? ridica ?i dura, o construc?ie - în cazul nostru M?n?stirea Arge?ului - are nevoie de jertfirea unei vie?i omene?ti. Me?terul Manole î?i sacrific? so?ia, zidind-o la temelia m?n?stirii. Cu alte cuvinte cl?direa dobânde?te „via??", e „însufle?it?", printr-un mister care face posibil? transla?ia vie?ii so?iei Me?terului Manole, într-un nou „corp" ?i anume în corpul arhitectonic al M?n?stirii. Dup? cum se ?tie, ritualul jertfei de construc?ie e str?vechiu ?i se întâlne?te în multe p?r?i ale lumii. Ins? acest ritual n-a inspirat crea?iile poetice populare decât în peninsula balcanic?: balade asem?n?toare se întâlnesc la Greci (Legenda Podului de peste Anta), la Sârbi ?i la Bulgari. Dar ceeace trebuie subliniat, este faptul c? forma literar? cea mai reu?it?, atât din punct de vedere Spiritual cât ?i artistic, o prezint? balada româneasc? a Me?terului Manole. Este, deci, semnificativ c? geniul popular românesc ?i-a dat expresia lui maxim? tocmai în acest mit al jertfei creiatoare. Cu atât mai semnificativ, cu cât cealalt? capodoper? „Miori?a", reveleaz? ?i ea tot un mit al mor?ii: ciobanul, de?i prevenit de mioara lui favorit?, c? ceielal?i tovar??i vor s?-l ucid?, accept? moartea ca o jertf? voluntar? de sine, dându-i totodat? sensul unei nun?i cosmice, adic? îi acord? valorea suprem? de reconciliere cu destinul ?i de reintegrarea într-o Natur? care nu mai e Natura „p?gân?", ci un Cosmos sanctificat liturgic.

Descifr?m, deci, în aceste mituri române?ti ale mor?ii, o viziune arhaic? ?i totodat? cre?tin?: moartea e jertfa suprem?, e un mister prin care omul se des?vâr?e?te, dobândind un mod superior de a fi în lume. Pentru c? pentru Români, ca ?i pentru atâtea alte culturi, moartea nu e o extinc?ie, nici m?car o împu?inare a existen?ei - ci un nou mod de a fi, o nou? existen??, pe un alt nivel, mai aproape de Dumnezeu. Concep?ia aceasta este înc? vie la Români. Dup? sângeroasele lupte dela M?r??e?ti, în 1917, în care au fost decimate, printre altele, o divizie din Oltenia, satele dinapoia frontului au organizat spontan procesiuni cu preo?i în od?jdii, îngenunchind pe marginele ?oselelor care duceau spre Oltenia. Oamenii ace?tia ?tiau c? solda?ii c?zu?i la M?r??e?ti, f?r? lumânare, nespovedi?i ?i neîmp?rt??i?i, se întorc spre satele lor oltene?ti înainte de a se îndrepta spre l?ca?ul de veci. Deaceia îi întâmpinau îngenunchiati, cu lumân?ri aprinse ?i cu preo?ii care spuneau rug?ciuni pentru odihna miilor de mor?i nev?zu?i. Am auzit c? procesiuni similare s-au f?cut ?i în Moldova în iarna 1942-43, dup? ce s-a aflat de m?celul dela Stalingrad. Toate acestea înseamn? c? miturile mor?ii - considerat? ca misterul jerftei de sine - sunt înc? vii în sufletul întregului popor românesc. Lucrul nu e f?r? importan??. Se ?tie c? valorificarea mor?ii constitue una din cele mai fecunde victorii ale cre?tinismului. Se ?tie, deasemenea, c? o cultur? are cu atât mai multe ?anse de a deveni universal? cu cât î?i pune mai curajos problema Mor?ii.

Observ?m astfel c? valorile cre?tinismului arhaic - în orizontul c?ruia ritmurile Naturii sunt transfigurate într-o liturghie cosmic?, iar moartea e conceput? ca un mister sacramental - valorile acestea nu numai c? au rodit, culturalice?te în crea?iile folclorice, dar sunt înc? vii în experien?a de toate zilele a poporului românesc. Ori, dac? ne amintim c? p?strarea ?i adâncirea valorilor cre?tinismului arhaic a fost posibil? datorit? vitregiei Istoriei, care a silit poporul român s? se concentreze asupra propriilor lui tradi?ii religioase ca s? poat? supravie?ui - avem dreptul s? ne întreb?m dac? nu cumva milenara teroare a acestei Istorii n-a avut totu?i ?i un rezultat pozitiv. Anume, preg?tirea poporului românesc pentru marea încercare prin care trece ast?zi, sub ocupa?ia ?i opresiunea sovietic?. Ne putem întreba care ar fi fost ast?zi ?ansele de rezisten?? ale acestei insule de latinitate pe care o reprezint? poporul românesc, dac? propria lui istorie nu i-ar fi constituit o spiritualitate profund cre?tin?, având în centrul ei misterul Mor?ii salvatoare ?i al jertfei de sine. S-ar putea ca ceeace a constituit pân? acum nenorocul Românilor în istorie, s? alc?tuiasc? tocmai marea lui ?ans? de a supravie?ui în Istoria de mâine.

Dup? cum am mai spus, teroarea istoric? a împiedicat pân? acum crea?iile masive ale geniului românesc pe un plan mondial. Trebue s? ne amintim mereu c? România modern? ?i independent? nu are înc? o sut? de ani de existen??, iar întregirea ??rii a avut loc, deabia acum 35 de ani. F?când bine socotelile, vedem c? România întregit? s-a bucurat numai de 20 de ani de libertate. ?i totu?i, cât de mult s-a creiat în acest r?stimp! Dac? ar fi avut înc? 20-30 de ani de relativ? lini?te, este probabil c? România s-ar fi remarcat printr-un aport important în feluritele domenii ale culturii europene. Dar Istoria Românilor nu cunoa?te perioade lungi de lini?te: deaceea spiritul creiator nu se poate manifesta decât în intermiten?e pe planul culturii scrise, savante. Încontinuu ?i inepuizabil? se manifest? doar creia?ia spiritualit??ii populare, ?i deaceea am st?ruit atâta asupra ei: ea singur? ne reveleaz? constantele geniului românesc.

Asta nu înseamn?, îns? c?, în rarele ?i scurtele perioade de lini?te, geniul românesc n-a creiat ?i pe nivelul culturii savante. Ceva mai mult: dela început aceste crea?ii au avut un caracter specific ?i o structur? major?. Ele nu imitau valori streine, ci revelau un univers spiritual necunoscut, sau imperfect cunoscut, Occidentului. E destul s? amintim pe Sp?tarul Milescu, în sec. 17-lea, ?i pe Dimitrie Cantemir, în al 18-lea, pe Eminescu ?i pe Hajdeu în sec. 19-lea, ca s? în?elegem pe ce plan s-au situat creia?iile savante române?ti: ele revelau acel orizont spiritual ast?zi aproape uitat în Occident - de?i face parte integrant? din Europa ?i a dat foarte mult Europei - acel orizont spiritual în care s-au mi?cat Orpheu ?i Zalmoxis, ?i care mai târziu, a nutrit spiritualitatea romano-bizantin?. Dela Dimitrie Cantemir, Eminescu ?i Hajdeu, trecând prin lorga ?i Vasile Pârvan, pân? în zilele noastre, la Nae Ionescu ?i Lucian Blaga, o seam? de poe?i, c?rturari ?i filozofi români au valorificat tradi?iile n?scute din sintezele spirituale Thraco-romane, sinteze care s-au alc?tuit dealungul veacurilor din întâlnirea atât de fecund? între Roma, Thracia ?i cre?tinismul arhaic. În aceast? parte a Europei, considerat? aproape pierdut? dup? instalarea domina?iei otomane, s-au p?strat comori de spiritualitate care au f?cut cândva parte din îns??i centrul culturii europene; c?ci Thracia dionisiac? ?i Grecia orphic?, Roma imperial? ?i cre?tin?, în aceast? parte a Europei, s-au întâlnit ?i ?i-au pl?zmuit cele mai de seam? valori.

Nu trebuie s? uit?m o clip? c? acolo unde s-a întins Grecia, Roma ?i cre?tinismul arhaic, s-a conturat adev?rata Europ?, nu cea geografic?, ci Europa spiritual?. ?i toate valorile creiate înl?untrul acestei zone privilegiate fac parte din patrimoniul comun al culturii europene. Nu ne putem imagina o cultur? european? redus? numai la formele ei occidentale. Culturalice?te, ca ?i spiritualice?te, Europa se întrege?te cu tot ce a creiat ?i a p?strat spa?iul carpatic-balcanic. Ceva mai mult: avem motive s? credem c? spa?iul în care s-a întruchipat Zalmoxis, Orpheu ?i misterele Miori?ei ?i ale Me?terului Manole, nu ?i-a s?c?tuit izvoarele de creia?ie: acolo unde moartea e înc? valorificat? ca o nunt?, izvoarele spirituale sunt intacte. Europa este locul predestinat al creia?iilor multiple, variate, complementare: spiritualice?te ?i culturalice?te, Europa nu este - ?i nici nu poate fi - un bloc monolitic. Ea are, deci, nevoie de dimensiunea orphic? ?i zalmoxian? pentru a se putea întregi ?i a putea pl?smui noi sinteze.

Ajun?i la cap?tul expunerii noastre, mai r?mâne s? ne mai punem o singur? întrebare. Ea dep??e?te problemele culturii române?ti, interesând destinul istoric al Românilor. Întrebarea este aceasta: printr-un miracol, s?mân?a Romei nu s-a pierdut dup? p?r?sirea Daciei de c?tre Aurelian - de?i aceast? p?r?sire a însemnat o adev?rat? catastrof? pentru locuitorii bogatei provincii. Dar Europa î?i mai poate îng?dui aceast? a doua p?r?sire a Daciei în zilele noastre? F?când parte, trupe?te ?i spiritualice?te, din Europa, mai putem fi sacrifica?i f?r? ca sacrificiul acesta s? nu primejduiasc? îns? ?i existen?a ?i integritatea spiritual? a Europei? De r?spunsul care va fi dat de Istorie acestei întreb?ri, nu depinde numai supravie?uirea noastr?, ca neam, ci ?i supravie?uirea Occidentului [1].

----------------------------------------------
[1] Revista „Destin", Madrid, nr 6-7/1953 https://www.scribd.com/document/94257656/Destin-nr-6-7-august-1953

footer