Revista Art-emis
Războiul nostru sacru (1) PDF Imprimare Email
General Br. (r) Dr. Gheorghe Văduva, Membru A.O.Ş.R.   
Miercuri, 04 Octombrie 2017 18:30

Gheorghe Vaduva-Univers strategicIntroducere

Din păcate, lumea în care trăim este, în continuare, nu doar armonioasă și sublimă, și conflictuală, mai ales conflictuală, schimbătoare și, în mare măsură, imprevizibilă. Probabil că așa a fost mereu, de vreme ce a distrus, sistematic aproape tot ce au realizat civilizațiile anterioare și chiar generațiile anterioare, continuând, totuși, opera lor, și, la rândul ei, făcând mereu ceea ce, ulterior, într-o formă sau alta, a fost distrus, este pe cale de a fi distrus sau va fi distrus. Cu toate acestea, oamenii au durat, pe planeta Pământ, prin munca lor, indiferent dacă sunt pământeni sau, poate, veniți, cândva, de undeva, de prin Univers, valori incomensurabile, atât în spațiul material, cât mai ales în cel cognitiv și în cel care ține de universul sacru al omului și al ființei umane. Iar aceste valori s-au asamblat în mari sisteme, în mari patrimonii și în complicate procese axiologice, în mari culturi și civilizații. Și, această omenire, din care facem și noi parte, a mai creat, dezvoltat și consolidat, de-a lungul multi-mileniilor, conceptul „a trăi omenește", care înseamnă a trăi în armonie, în respect față de aproapele tău și în iubire. Gérard Chaliand, în memorabila sa lucrare „Anthologie mondiale de la strategie" arată că „antagonismul fundamental din secolul al IV-lea î.e.n. până în secolul al XIV-lea e.n., la scara continentului eurasiatic, este cel între nomazi şi sedentari"[1]. Iar această constatare spune foarte mult în legătură cu armonia și conflictualitatea acestui colț de lume, cu modul de viață al oamenilor, cu premisele din care-și extrag sevele marile noastre sisteme axiologice.

Așa cum bine se știe, poporul român face parte din rândul sedentarilor. Și, ca orice popor sedentar, are vocația și sacralitatea spațiului plin, cu care se contopește și din care-și extrage nu doar hrana și viața, ci și universul gândului, al sentimentului și al cuvântului. Aceasta este, dealtfel, principala lui vocație. El se află aici de când se știe și, în pofda tuturor teoriilor și ipotezelor despre originea sa venetică, incertă, combinatorie sau nedefnită - teorii și concepte foarte dragi migratorilor războinici, inclusiv migratorilor sedentarizați în jurul nostru și chiar în inima noastră -, continuă să existe, să reziste și să trăiască în același sistem de valori ancestrale, concentrate mai ales în limbă, cultură și fre, care-i dau sevă, resurse inepuizabile, vitalitate și statornicie. Și chiar dacă România a fost dintotdeauna - și tot așa este și acum - una dintre cele mai primitoare și mai tolerante țări din lume față de alte seminții, fondul ei principal de valori nu s-a alterat și nu s-a diminuat, ci, dimpotrivă, actualizându-se mereu, nu s-a îndepărtat niciodată de flonul său cultural ancestral, de origini, de izvoare. Românii sunt, au fost și au rămas mereu ceea ce au fost mereu: produsul uman al spațiului în care și din care s-au generat, așa cum o spune atât de frumos o străveche legendă, care circulă și azi pe la mânăstiri, despre Dumnezeirea spațiului românesc.

Marea tragedie a acestui neam s-a declanșat prin războaiele din 101-102 și 105-106, când populația milenară de aici a fost lovită cumplit de forțele celui mai mare și mai puternic imperiu care a existat vreodată pe Terra - Imperiul Roman. Roma era în criză și avea mare nevoie de aurul dacilor. Și, deși o vreme a ezitat să se aventureze până acolo, peste Dunăre și în Carpați, adică chiar în zona de siguranță strategică pentru marele imperiu, a fost totuși nevoită să o facă. Rezultatele acestei expediții extrem de dificile se cunosc. Dar, acest mare imperiu nu numai că nu a nimicit întreaga populație de pe un spațiu imens (nici nu urmărea acest lucru, ci voia doar să ducă la Roma uriașele rezerve de aur care alcătuiau comoara lui Decebal și a Dacilor), dar i-a ridicat și statui de o frumusețe demnă și tulburătoare, care mai dăinuie și azi, în număr mare (peste 100) în toată lumea[2]. De atunci, populația spațiului românesc - deși a rămas numeroasă, puternică, statornică și de o valoare cu totul specială, prin modestie, statornicie, simplitate și ospitalitate - nu a mai reușit să se readune în marea ei țară, ci a rămas așa, în țărișoare surori, are au visat an după an și veac după veac marea clipă când acest vis se va împlini. Și acest vis s-a împlinit printr-un mare război, cel mai mare război care a avut loc vreodată pe pământul României, Războiul nostru Sacru din 1916-1919.

Un spațiu românesc de legendă sufocat de marea geopolitică a imperiilor vremii

Deosebirea principală dintre sedentar și migrator ține, în primul rând, de ontologia spațiului, de consonanța sensibilă, temeinică și durabilă cu cognospațiul, cu sufletul sedentarului și cu rolul acestuia în generarea continuă a condiției umane, mai ales în ceea ce Heidegger, numea fințare, - ființare ca Destin, ca preeminență existențială implicită -, ceea ce înseamnă devenire interioară, adică ființare în cadrul ființei[3]. Miracolul supraviețuirii de mii de ani a poporului român în spațiul său originar se datorează acestui mod intrinsec de a se contopi cu spațiul său de origine în procesul fințării. La poporul român, această determinare ține de o interiorizare nu doar a procesualității fințării, ci și a spațiului plin, a spațiului dens, a spațiului-izvor, de o personalizare și, în același timp, de o dezvoltare a finței în interioritatea unui spațiu intrinsec, organic, și nu ca alteritate, și a spațiului în interioritatea finței.

Sedentarul - ne referim, bineînțeles, la toți sedentarii originali, dar mai ales la sedentarul român - percepe spațiul ca pe o componentă a finței, ca pe un participant efectiv la fințarea finței și nu ca pe un receptacul, ca pe un loc în care te afli și pe care poți să-l schimbi oricând cu altul mai bun. La români, nu a existat niciodată așa ceva. Românului i-a fost totdeauna străină fuga lui voluntară spre orizonturile spațiale ale lumii, în căutarea unui loc mai bun sub soare, chiar dacă, uneori, a fost nevoit să o facă. De fiecare dată când a fost obligat să plece de pe pământul natal, inima și rădăcinile i-au rămas acasă. Pentru român nu a existat niciodată un alt pământ mai bun, iar dacă a părăsit vreodată această țară a lui, a făcut-o pentru că a fost nevoit să o facă și nu pentru că a vrut să o facă. Și nici astăzi, în pofida tragediei emigraționiste forțate pe care o trăim, nu există fuga voluntară a românului de spațiul său ancestral, ci tragedia alungării lui de acasă, în căutarea unui loc de muncă.

Spațiul, pentru români, este un spațiu sfânt, un spațiu intrinsec ființei, este un spațiu plin, un spațiu care ființează, un spațiu puternic personalizat și, în același timp, puternic interiorizat. Românul are reprezentarea și imaginea verticală a spațiului, a pământului din brazdă sau de pe coline, din piatra muntelui sau din adâncul apelor. Românul privește totdeauna, în tandem vertical, cerul și pământul. Acolo, sus, se află, Soarele, ploaia și Dumnezeu; aici, jos, se află Pământul, cu hrana, căldura și răcoarea lui, cel din care venim și cel în care ne întoarcem. De aceea, nu constrângerile venite de la alții, nici vecinătatea, nici comunitatea, nici disciplina riguroasă sunt importante pentru acest sedentar care se contopește cu pământul pe care calcă cu sfnțenie. Important, pentru român, este locul lui sub soare, adică pământul lui, casa lui, spațiul lui, cel care se contopește cu el, care ființează împreună cu el. Iar acest proces îi este sufcient lui însuși și celor care-i sunt dragi și care vin din vechime, ca un izvor, ca o determinare, ca o monadă cosmică și cognospațială contopită cu sufletul lui și cu inima lui.

Cu migratorul este însă altceva, cu totul altceva, în ontologia și flosofia spațiului. Pentru migrator, spațiul în care se naște este un spațiu gol. De aceea, pentru el, nu este importantă verticalitatea spațiului, ci orizontalitatea lui. Migratorul se naște în șaua calului. El privește totdeauna orizonturile, fie în căutarea unui loc mai bun sub soare (dar toate sau aproape toate aceste locuri sunt ocupate deja de sedentari), fie pentru găsirea unor valori create de sedentari pe care să le folosească și chiar să le prăduiască. În primul caz, este foarte posibil ca migratorul de totdeauna, ca și cel de azi, să fe doar un amărât care caută un loc mai bun de casă, un adăpost și un loc de muncă. În cel de al doilea, este vorba de acele populații migratoare războinice, organizate în hoarde, care au năvălit de atâtea ori și în spațiul românesc, obligându-i pe români să-și ascundă avutul prin peșteri, prin munți, prin locuri greu accesibile și, deopotrivă, să se apere, să ducă războaie.

Așa a fost mereu. Și tot așa este și acum. După pierderea războiului cu romanii, dacii n-au mai reușit să-și refacă marele lor stat, dar au rămas puternici, statornici și de temut în zonele lor date de la Dumnezeu: Țara Românească, Moldova și Ardealul, dar, de fapt, ei au rămas, așa cum au fost mereu, în întreg arealul, de la Adriatica până la Carpații Albi, de la Bug până departe, spre Vest, de o parte și de alta a marelui fluviu, locul sfânt al românului sub soare. Dovadă: puternicele comunități românești de astăzi, comunități care, în pofda unui război continuu dus de migratorii sedentarizați în mari imperii împotriva lor, continuă să existe și azi. Existența românilor nu a fost însă condiționată de non-existența altora (românul spune că este loc destul sub soare pentru toată lumea, iar Cantemir scria, în „Descriptio Moldaviae", că nicăieri, în lume, nu sunt atâtea seminții la un loc), ci de filosofia spațiului plin, a spațiului bogat, a spațiului umanizat și de vecinătatea liniștită. Spațiul românesc, în pofida uriașelor presiuni ale populațiilor migratoare și ale populațiilor războinice migratoare, dar, mai ales, în Evul Mediu și în timpurile moderne, ale imperiilor care s-au dezvoltat în această parte de lume și care erau cele mai puternice imperii ale timpului - Imperiul Țarist (Rus), Imperiul Habsburgic (Austro-Ungar) și Imperiul Otoman -, a continuat nu doar să existe, ci și să-și păstreze caracteristicile sale umanizatoare, calde, primitoare. Procesul de ființare românească în spațiul dat de Dumnezeu s-a continuat chiar în condițiile în care arealul geopolitic carpato-danubiano-pontic era unul de zonă de falie geopolitică și geostrategică agitată între aceste trei mari imperii. Într-o formă sau alta, toate cele trei mari imperii, dar mai ales Imperiul Țarist, vizau cele patru culoare strategice Est-Vest (sau Vest-Est) în varianta confruntării Est-Vest: culoarul strategic al Mării Baltice, culoarul strategic central european (Galiția Occidentală, nordul lanțului muntos European, Normandia); culoarul strategic al Dunării și culoarul strategic maritim de sud - Marea Neagră, strâmtorile, Marea Egee, Marea Adriatică, Marea Mediterană).

Prima mare rocadă terestră între aceste culoare strategice era (este și acum) situată între Marea Neagră și Marea Baltică, într-o fâșie care cuprindea teritoriul Republicii Moldova de azi (între Prut și Nistru), Galiția, o parte din Belarus și teritoriile Țărilor Baltice. Este vorba de o fâșie de continent de o importanță colosală în manevra strategică terestră de pe o direcție strategică pe alta, situată între cele două mări, în confruntarea Est-Vest (Vest-Est). În acest timp, teritoriul românesc dintre Dunăre și Carpații Meridionali (cel al Țării Românești) se constituia într-un fel de zonă de siguranță strategică pentru Imperiul Otoman, iar teritoriul Moldovei, situat între Prut și Carpații Orientali, reprezenta o zonă de siguranță strategică pentru Imperiul Rus. Aceste spații de siguranță strategică (spații tampon) trebuie să fe sufcient de mari pentru a permite manevre strategică pe direcții (linii) exterioare, dar nu prea mari pentru a nu pune probleme de suveranitate și independență și alte probleme imperiului respectiv.

Imperiul Habsburgic a fost nevoit să-și constituie o zonă de siguranță strategică interioară, cam în regiunea județelor Covasna, Harghita și Mureș de azi, care avea, se pare, în conceptul strategic austro-ungar, o triplă funcțiune: asigurarea acțiunii unor detașamente înaintate în caz de atac din partea Imperiului Rus și/sau a celui Otoman; constituirea într-o bază de plecare pentru manevre strategice ofensive sau defensive pe linii interioare pe direcția culoarului strategic central european, spre Galiția Occidentală și Bucovina de, și pe direcția Porții Focșanilor, pentru a ajunge rapid la Gurile Dunării; asigurarea condițiilor necesare pentru a se realiza, la momentul oportun, o ieșire la Marea Neagră, prin forțarea porții Focșanilor și cucerirea gurilor Dunării, pe această direcție strategică estică (visul de totdeauna al Vienei lui Franz Josef).

Este limpede că, în aceste condiții, niciunul din aceste imperii colosale nu ar fi permis, sub nicio formă, repetarea situației din 1600-1601, când Mihai Viteazul a arătat că se poate realiza din nou unitatea spațiului românesc și refacerea României în granițele frești ale Daciei. Niciodată, de la Mihai Viteazul până la 1859, nimeni (cu excepția pașoptiștilor și a unor intelectuali de marcă ai României moderne, ulterior și a lui Eminescu) nu a fost în stare să încerce măcar să arate că visul de unitate al românilor, în spațiul lor natural, în spațiul lor fresc, mai poate fi realizabil.

Unirea Țării Românești cu Moldova de la 1959 a fost, după secole, primul pas ferm în realizarea visului Unirii. Războiul de Independență de la 1877-1878 a reaprins oarecum speranța, dar realitățile dure ale acelor timpuri și presiunile uriașe ale imperiilor care continuau să domine spațiul european nu numai că nu au permis acest lucru, dar au făcut tot ce a fost posibil (amenințări, dezbinări, diversiuni etc.) pentru ca nimeni să nu gândească vreodată că ar putea fi posibilă reunifcarea teritoriului românesc în arealul vechii Dacii. Dar românii n-au renunțat niciodată să creadă, să viseze, să spere și chiar să se pregătească pentru o astfel de eventualitate. Reunirea românilor într-o mare țară - țara lor - era, într-o formă sau alta, în sufletele tuturor, ca un destin sacru, ca o lege naturală, care trebuia să se împlinească. Dar reunifcarea spațiului românesc, oricât ar fi fost ea de firească, de necesară și de legitimă, nu putea fi posibilă decât dacă și numai dacă cele trei imperii - Rus, Otoman și Habsburgic - ar fi permis acest lucru sau s-ar fi destrămat. Dar cum să se destrame niște imperii care dominau Europa, care reprezentau un modus vivendi european și euro-asiatic la acea vreme și de care nu se putea atinge nici Dumnezeu!?

Primul Război Mondial a reaprins această speranță. Dacă a fost posibilă unirea celor două țări românești de la 1859, de ce n-ar f posibilă și reîntregirea de jure și de facto a teritoriului României în granițele naturale firești ale românismului, adică ale vechii Dacii? Chiar dacă trecuseră mai bine de 18 secole de la distrugerea Daciei... Oamenii politici ai vremii, în consonanță cu simțirile și voința poporului român, dar și cu teama unui posibil eșec distrugător, au optat, în cele din urmă, pentru intrarea în război, alături de puterile Antantei. Era vorba de intrarea într-un război care nu era al nostru, pe care nu-l declanșaserăm noi pentru a ne unifica țara, pentru a pune capăt exploatării nemiloase, umilințelor și tuturor nenorocirilor suportate de poporul român în ultimele două milenii, ci al marilor puteri europene, care-și disputau ce și-au disputat ele totdeauna: puterea, influența și dominanța politică, economică și strategică.

Incidentul de la Sarajevo a fost doar un pretext. Forțele erau deja în dispozitive. Deși țara noastră era condusă de un rege german, România a intrat în război împotriva Germaniei și Austro-Ungariei, pentru unifcarea țării, alături de țările Antantei. Forța uriașă a acestui spațiu românesc, totdeauna umanizat și puternic personalizat, trecuse dincolo de simțire, devenise voință și realitate directă, intrinsecă. Devenise ideal. Antanta avea nevoie de prezența României. Avea nevoie de frontul românesc. Armatele inamice trebuiau dispersate și lovite pe părți. Conducerea de atunci a României a înțeles cum nu se poate mai bine această necesitate, dar era greu de luat o decizie. Nimeni nu știa ce avea să se întâmple. Se știa doar cum va începe războiul, nu și cum se va termina. Pentru noi, uriașul război european era, deopotrivă, o spaimă, dar și o speranță. Războiul celor puternici putea să ne spulbere defnitiv, sau, dimpotrivă, să ne ofere prilejul să ne unifcăm țara. Pentru că - toți cei de atunci o știau - venise vremea națiunilor...[4]
- Va urma -

Résumé

Malheureusement, presque toutes les nations sont générées et renforcés à la suite des guerres. Il n'y a, pratiquement, aucun moment important dans l'évolution des civilisations connues sur la Terre qui ne soit pas lié, nolens-volens, d'une confrontation, d'une crise ou d'une guerre. De ça, on y résulte une possible conclusion dramatique : le monde, comme l'Univers entier, étant conflictuel, contient en soi-même, comme mode d'être, une guerre continue, la paix étant toujours relative, tant qu'il est utile pour assurer le délai de temps nécessaire pour préparer la guerre qui suit. C'est la raison pour laquelle des nations accumulent, d'une manière irrationnelle et continue, en dépit des nombreuses politiques, stratégies, traites et accordes de paix et désarmement, de coopération et de bon voisinage, les armements les plus modernes. Pour nous, comme pour toute autre grand nation de la Terre aussi, il y a une guerre sacre, une guerre vitale, déroulé au carrefour des époques historiques, qui consigne, par le flux du sang des soldats, versé sur les champs de bataille, le droit à la paix, à la vie, à la terre et au ciel. Cette guerre sacre, pour nous, les roumaines, a existé dans le cœur de la Première Guerre Mondiale, entre les années 1916-1918.
Mots-clefs: guerre vital, guerre sacre, unité nationale, terre, source, maison, à la maison.

Notă: General de brigadă (r) CS I Dr. Gheorghe Văduva a fost redactor șef al ziarului „Observatorul Militar" și șef al Grupului de Presă al Armatei, cercetător științifc gr. I la Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate din cadrul Universității Naționale de Apărare „Carol I" și director adjunct la Institutul Internațional pentru Drepturile Omului din Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir" din București. Este membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, președinte al Asociației „Presamil" a ziariștilor Militari Profesioniști din România, redactor șef al revistelor „Univers Strategic" și „Orizont Cultural XXI", autor al peste 50 de volume (lucrări de geopolitică, geostrategie, artă militară, romane, eseuri, versuri, note de călătorie etc.). A publicat, în volume, reviste și ale mijloace de diseminare a informației științifce, numeroase studii și articole pe teme de geopolitică, geostrategie, artă militară etc.

-------------------------------------------------
[1] Gérard Chaliand, Anthologie mondiale de la stratégie des origines au nucléaire, Robert Laffont, Paris, 1990, p. XIX.
[2] Leonard Velcescu, Les daces dans la sculpture romaine, étude d'iconographie antique. Front Cover. Presses littéraires, 2010.
[3] Editorial: Recondiționarea condiției umane și amurgul libertății, în revista Univers Strategic, Nr. 26/2016, pp. 9-18, http://iss.ucdc.ro/revista-pdf/us26.pdf
[4] Textul a apărut în Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate „Univers strategic" Nr. 3(31)/2017 şi este publicat în Revisa ART-EMIS cu acordul autorului.

footer