Revista Art-emis
„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui” PDF Imprimare Email
Silvia Jinga, S.U.A.   
Miercuri, 27 Septembrie 2017 14:27

Silvia Jinga, art-emisMai este mai mult de un an până la celebrarea centenarului Marii Uniri la 1 Decembrie 2018. Spiritele au început însă deja să se încingă, săgețile replicilor acide să fie aruncate uneori chiar împreună cu insulte grele. U.D.M.R.-ul a încercat să profite (de ce nu, dacă are de cine?) de un moment de slăbiciune a guvernului român, recte de disperarea domnului Liviu Dragnea. Doleanțele udemeriștilor vizau autonomia etnică, ziua națională a maghiarilor din România la 15 martie, și alte câteva legate de învățământ și educație, folosirea limbii maghiare în administrație acolo unde sunt 20% maghiari. Noroc cu atitudinea fermă, în cele din urmă, a parlamentarilor transilvăneni, care au respins o asemenea ofensivă din partea maghiarilor, obligându-l pe Liviu Dragnea să se întoarcă la rațiune. Unii maghiari au mers chiar mai departe în clamarea ostilității, numind anul 2018 „an de doliu", care se impune exprimat prin arborarea steagurilor negre alături de tricolor. L-am numit pe deputatul de Covasna, Kulcsar Jozsef. Avocatul Eckstein Kovacs Peter, membru UDMR de formație liberală, prezent în emisiunea de la Realitatea TV din 22 iunie a.c., pledând pentru aprobarea zilei naționale a maghiarilor chiar nu înțelege de ce atâta năduf din partea românilor relativ la această zi.

Cu ajutorul istoricului Augustin Deac să ne întoarcem la 15 martie 1848, care pentru români înseamnă genocidul orchestrat de Kossuth Lajos, când în județele Covasna și Harghita au fost „rase de pe suprafața Transilvaniei 230 de sate românești, peste 40.000 de români au fost înjunghiați, uciși cu armele sau spânzurați, alte zeci de mii de români fiind bătuți, schingiuiți și închiși"[1]. Kossuth „revoluționarul" lupta pentru drepturi exclusive pentru nația sa. În orizontul său de „revoluționar" nu intrau și drepturile altor nații pentru care s-a dovedit un tiran criminal. De aceea a trimis unități militare împotriva românilor răsculați în Munții Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu. Așa s-a operat alipirea forțată a Transilvaniei la Ungaria pentru un an 1848-1849. Ungaria, țara vecină are ca zi națională 15 martie, care simbolizează nici mai mult nici mai puțin decât împlinirea de scurtă durată a obsesiei ungurești greu de vindecat, privind anexarea unui pământ românesc. Cât de bine intenționat este acest vecin al nostru o știm bine din istorie. Am mai spus-o și altădată: România s-a aflat întotdeauna între Scylla și Caribda, adică între Ungaria și Rusia, ambele cu pretenții teritoriale nefondate, dar fluturate la ei acasă și în lume, mizând pe ignoranța lumii în materie de adevăr istoric. Maghiarii se bazează pe memoria scurtă a opiniei publice, care acordă atenție celor care bat toba mereu și tare. În terminologia la modă, ei operează cu faked news. Să ne amintim că, în confruntarea dintre români și maghiari din martie 1990 la Târgu-Mureș, a fost schingiuit țăranul Cofariu, dar media ungurească a falsificat realitatea, informând chiar pe dos străinătatea și condamnându-i pe etnicii români de barbarie. Aceasta este strategia standard a cercetărilor istorice sau a publicațiilor maghiare privind legitimitatea românilor asupra Transilvaniei.

Ceea ce știam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts, „With Friends like These" (2010). De la țarul Alexandru I până la Stalin dominația asupra Basarabiei și a Nordului Bucovinei după Primul Război Mondial sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o dimensiune constantă, care a însuflețit numeroase acțiuni antiromânești. Tuturor celor care susțin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, care arată fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noștri pentru păstrarea integrității teritoriale. Oficialitățile românești, și aici mă refer și la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla și Caribda. În ce-i privește pe adversarii noștri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreței politici anexioniste și revizioniste.

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui", afirma istoricul martir Gheorghe Brătianu, care a murit în 1953 în închisoarea de la Sighet. Dezmembrarea imperiilor german, austro-ungar, rus, turc la finele Primului Război Mondial atestă cu prisosință profunzimea exprimării aforistice a lui Gheorghe Brătianu. Acolo unde-și bagă coada demonul minciunii încep demersurile întortocheate, ascunderea după deget, falsitatea de atitudine, persistența în eroare. Între istoricii maghiari și cei români pare a fi un dialog între surzi. Cum dovezile istorice referitoare la „Ardealul, pământ românesc", (1944), cum sună titlul cărții lui Milton G. Lehrer, nu sunt luate în seamă, mai rămâne loc doar pentru un continuu război psihologic, de dezinformare, hibrid, cum i se mai spune, întreținut de Budapesta și de reprezentanții minorității maghiare din România.

Deși nu mai reia teoria roesleriană cu venirea românilor din sudul Dunării, caracterizată ca „neserioasă, artificială, contradictorie" de Alain Ruzé[2], istoriografia maghiară se căznește să răstălmăcească istoria românilor. Iată de pildă cum vede prezența românilor în Transilvania Gergely András în cartea sa Istoria Ungariei[3] Din punctul de vedere al istoriei românilor lucrarea este neadevărată prin ceea ce omite, nu prin ceea ce spune. Ea prezintă o Transilvanie fără români secole de-a rândul. Campania împotriva Bazinului Carpatic, zice autorul, începe în 895 e.n., recunoscând că acesta nu a fost niciodată vid. Dar ungurii când vin în Transilvania dau peste avari, slavi, moravi, bulgari și franci și nici urmă de români. Când amintește despre Anonymus, notarul regelui Bela al III-lea, uită ca prin minune să arate că acesta a consemnat prezența valahilor în Transilvania la venirea ungurilor. Autorul susține că popularea Transilvaniei s-a încheiat în secolul al XIII-lea, dar lasă să se înțeleagă că s-a făcut de către unguri și sași. Despre prezența românilor în Transilvania menționează doar în secolul al XV-lea în legătură cu constituirea lui Unio Trium Nationum în 1437, doar pentru a sublinia că ei au fost excluși din acest pact. Apoi românii nu mai sunt amintiți până în secolul al XVIII-lea când, zice istoricul, reprezentau majoritatea absolută în Transilvania, numărând câteva sute de mii și pe teritoriul Ungariei. Ignorând total dramatica luptă a românilor pentru drepturi și împotriva maghiarizării, istoricul notează că românii „nu aveau vreo idee constructivă pentru rezolvarea problemei naționale"[4] Deși observă că destrămarea Imperiului Habsburgic a fost cauzată de năzuința popoarelor de autodeterminare, nu se împacă deloc cu pacea de la Trianon, considerând-o un „dictat imperialist", situația Ungariei după Primul Război Mondial fiind impusă printr-un „act al violenței externe". Autorul recunoaște că „La 1 Decembrie (1918) impunătoarea adunare populară românească de la Alba-Iulia declara desprinderea Transilvaniei și a celorlalte teritorii cu populație românească ale Ungariei, hotărâre susținută și de către sași"[5]. Cu toate acestea insistă că schimbarea a fost ca „un dictat imperialist" și că „decizia asupra teritoriilor le-a revenit astfel armelor, adică puterilor învingătoare"[6].Viziunea Trianonului ca „act al violenței" față de Ungaria, ca dictat deși este nefondată și contrazisă de faptul istoric, persistă în istoriografia maghiară. Trianon – 100 Elan, cum se numește grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare s-a exprimat că tratatul a condus la „pedepsirea Ungariei", la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație", după cum ne informează istoricul Ioan Aurel Pop, rector al Universității Babeș-Bolyai pe pagina sa de facebook. Pregătit din timp cu meticulozitate, grupul vrea să intimideze prin canonada de lucrări pe care le va lansa pentru a susține, nu ne îndoim, lucruri vechi în haine noi, aceleași obsesii paranoice ale unor inși care nu se pot consola atunci când pierd, chiar dacă pierderea este perfect justificată și ar fi trebuit demult acceptată, raționalizată, filtrată de neocortex. Neocortexul ne ajută să ne vindecăm de sentimentele negative, reacțiile primitive de ură, violență și de prejudecăți față de out-grupuri. Asemenea reacții au animat oficialitățile din Ungaria când i-au oprit pe diplomații lor să participe în 2016 la sărbătorirea Zilei Naționale a României. Absolut întemeiat istoricul Ioan Aurel Pop mărturisește pe facebook: „Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciție, de ofensă directă și oficială în cadrul U.E".

Să ne întoarcem puțin în timp doar pentru a constata existența aceluiași climat de uneltiri ostile împotriva românilor, imediat după Marea Unire. Să observăm că nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică nu se consolează dupa Marea Unire realizată de români și continuă a lua măsuri, a crea societăți, brigăzi și organizații de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă cauzată lor de Pacea de la Trianon. În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă o rezoluție asupra activității din Basarabia, care stabilea strategia și propaganda pentru redobândirea teritoriului. Măsuri subversive, atacuri teroriste, acțiuni de subminare a autorității românești în Basarabia, totul concură spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ Louis Gibarti, cominternist vechi s-a implicat intens în propaganda antiromânească din Basarabia și în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar. Colaborarea sovieto-maghiară continuă să funcționeze și în absența lui Bela Kun la cârma Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două state, rusesc/sovietic și maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic ca fiind o coordonată esențială a politicii lor externe. Acești vecini doreau cu ardoare să dezmembreze statul național unitar și suveran al României, cum probabil unii continuă să o dorească și astăzi.

A se lua aminte: lupu-și schimbă părul, dar năravul ba. Astfel în 1927, guvernul de la Budapesta a înființat Liga Revizionistă Maghiară și Federația Mondială a Maghiarilor, organizații prin intermediul cărora să se stabilească diferite contacte diplomatice, culturale, academice, toate cu intenția revizuirii Trianonului. Din 1927 până în 1940 Liga a editat 228 de publicații în 9 limbi, toate axate pe aceeași obsesie. Grăitor este faptul că Sandor Csoori, unul dintre fondatorii Forumului Democratic Maghiar în Ungaria după 1989, devine președinte al Federației Mondiale a Maghiarilor, organizație înființată în 1927 pentru a emite pretenții teritoriale împotriva României, Cehoslovaciei și fostei Iugoslavii. Federația Mondială a Maghiarilor își continuă acțiunile de propagandă și la începutul acestui mileniu, fiind subvenționată de guvernul maghiar. În octombrie 1919 Miklos Horthy a compus un memorandum în care arăta că pentru reintegrarea maghiară era necesară distrugerea României[7]. A pus în aplicare pe deplin crezul lui după Diktatul de la Viena în Nordul Transilvaniei, când școlile și bisericile maghiare au devenit instrumente ale acestei propagande iredentiste. Și astăzi, în mod tendențios, în spațiul public din Ungaria are loc preamărirea lui Horthy Miklos căruia i s-au ridicat numeroase statui.

Suntem vinovați de tolerarea exceselor udemeriste, care au devenit politică standard în România îndată după farsa jucată de episcopul László Tökés, care a avut și el un rol bine stabilit în contextul loviturii de stat din decembrie 1989. László Tökés ca și piciorul în ghips al colonelului Stănculescu, ca și tricourile muncitorești ale fruntașilor „revoluționari" cățărați pe tancul care se îndrepta la televiziune! Ce mascaradă, ce înşelătorie, ce scamatorii de bâlci, care au prins o vreme la un popor abia ieșit dintr-un regim totalitar. Tranzacționismul elitei politice românești este în primul rând cauza crizei în care s-a ajuns. Să ne amintim că și la confruntarea din martie 1990 de la Tg. Mureș s-a pornit, între altele, tot de la libertinismul politic al lui Ilici Iliescu, care le-a îngăduit maghiarilor din România sărbătorirea funestului 15 martie. Asemenea conducători cocoțați în fruntea poporului român demonstrează o teribilă indecență față de durerea acestui popor, pe care ei, infamii nu-l merită! Același libertinism l-a manifestat și Traian Băsescu față de problema națională. Când la Universitate predă istoria Lucian Boia, bătându-și joc de eroii românilor, când Horia Roman Patapievici i-a împroșcat pe români cu insulte greu de reprodus, declarând peste ani apoi la Realitatea TV că el se consideră un patriot, când Andrei Cornea a scris la „Tribuna liberă" din revista 22 că „Ardealul a aparținut Ungariei istorice"[8], să ne mai mirăm de cruciada antiromânească în curs de pregătire la Budapesta? Noroc cu Gabriela Adameșteanu care l-a combătut pe Andrei Cornea! Ca să nu mai vorbim de deșănțata propagandă antiromânească din județele Covasna și Harghita și de vizitele premierului Orban în aceste județe ca să-i mai dinamiteze împotriva statului român. Se cunoaște în Europa că nici o politică de deznaționalizare n-a fost atât de aprigă ca aceea susținută de secole de către Ungaria. În timp ce minoritatea maghiară a avut nu doar drepturi, ci și privilegii de la 1918 încoace, incluzând și perioada comunistă, minoritatea românească din Ungaria a fost asimilată. Când oare se vor trezi guvernele românești în relațiile lor cu românii din afara granițelor țării?

Referindu-se la demersurile de istorie alternativă, citește falsă, din cauza intereselor politice din spatele unei asemenea maculaturi, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, istoricul Ioan Aurel Pop constată cu amărăciune: „Pe acest fundal trist, pregătit de unii dintre noi înșine, este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și națiune" (sursa: facebook). Nu ne îndoim o clipă că vor combate adevărul, acesta fiind chiar scopul înființării pomposului grup Trianon-100 Elan. Se vehiculează acum absurda idee că valahii și românii ar fi popoare diferite. Cum se face că la 9 octombrie 1781 contele Ignatie Batyányi, episcopul catolic al Transilvaniei a trimis împăratului Iosif al II-lea un memoriu în care îl avertiza că „dacă nu va avea grijă ca populația valahă să fie separată, în afară de munți și de graniță, și de o credință religioasă, atunci această omisiune va avea efecte grave în cazul unor complicații belicoase cu Poarta sau cu Rusia, datorită legăturii ortodocșilor între ei și cu puterile ostile; pentru casa ereditară vor apărea în Transilvania atâția dușmani, câți adepți are episcopul schismatic (ortodox)"[9].

Același episcop Batyanyi cere împăratului să stopeze traficul românilor de peste munți, care veneau la frații din Transilvania: „Călugării ortodocși stabiliți în Valahia Otomană care vizitează sub diferite pretexte pe locuitorii de dincoace și le împărtășesc exaltarea, superstiții și fanatism, să fie opriți de la trecerea graniței"[10]. Mathias Bernath observă că Viena, în ciuda aplicării uneori a forței, nu a izbutit să întrerupă legăturile românilor ardeleni cu ținuturile ortodoxe din principate. Autorul citează din jurnalul contelui Clary comentarii de bun simț făcute în timpul călătoriei viitorului împărat Iosif al II-lea în Transilvania în vara anului 1773. Contele Clary fusese numit șef al finanțelor odată cu guvernatorul Mario Joseph von Auersperg, ambii oameni educați și de o deosebită ținută morală[11]. Acest conte Clary notează: „Acești sărmani supuși valahi, care indiscutabil sunt cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt de tot chinuiți, fie ei de unguri sau sași, și copleșiți de nedreptăți, și astfel, dacă recunoaștem aceasta, soarta lor este într-adevăr vrednică de plâns, încât este de mirare că au mai rămas atât de mulți dintre acești oameni și nu au fugit încă toți"[12]. Adevărul istoric despre români este prezent încă din evul mediu timpuriu atât în cronici maghiare cât și în cele rusești, în vestigii arhitectonice, în probe irefutabile pe care doar reaua intenție îl respinge. Mare și profundă este durerea ungurească, după cum încearcă poetul Ady Endre să ne convingă, când zice în 1954: „Fără Transilvania nu există nici o Ungarie pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie" (Larry Watts, op. cit., p. 119). Această obsesie maladivă, care trăiește de decenii în conștiinta maghiară, reapare și azi la suprafață când administrația de la București face concesii impardonabile. La aceasta ar trebui să se gandească guvernanții de azi ai României.

Unitatea românilor din toate provinciile locuite de ei este remarcabilă, manifestându-se și la nivelul limbii române. Indiferent de provincie românii se înțeleg între ei fără dificultate, spre deosebire de nemți, de pildă, ale căror dialecte au fost adesea o barieră în comunicare. Ideea de unitate politică, culturală, religioasă și de independență național-statală a reprezentat o constantă a luptelor seculare ale poporului nostru. Au trecut mulți peste noi, dar conștiința noastră de români a supraviețuit, cum atât de minunat a spus Simion Bărnuțiu în Cuvântarea sa din 14 mai 1848: „Venit-au peste noi hunii, dar nu ne-am făcut huni; fost-am cu avarii, dar nu ne-am făcut avari; venit-au bulgarii și nu ne-am făcut bulgari; fost-am cu rușii și nu ne-am făcut ruși; venit-au ungurii și nu ne-am făcut unguri; fost-am cu grecii și nu ne-am făcut greci; cu turcii și nu ne-am făcut turci; cu slavii și nu ne-am făcut slavi. Am rămas ce-am fost dintotdeauna - Români"[13].

-----------------------------------------------------------
[1] vezi Monstruosul genocid din 1848 împotriva românilor transilvăneni, Opinia națională, nr. 86, 20 martie 1995, p.7.
[2] v. Carmen Andras, Acești latini din Carpați)
[3] Asociația Culturală Haaz Reszo, Odorheiul Secuiesc, 1993, trad. Herman Gusztav.
[4] op. cit. p. 83).
[5] op. cit. p. 107.
[6] op. cit. p. 107.
[7] Larry Watts, op. cit, p. 98.
[8] cf. A. Plămădeală, Gânduri de frumuseți albe, Sibiu, 2004, p. 149)
[9] Mathias Bernath, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 255-256, cf. Antonie Plămădeală, op. cit.).
[10] idem.
[11] cf. Ioan Cismaș, Duritatea opresiunii maghiare i-a uimit și pe împărații habsburgi, Cuvântul liber, 2 iulie, 2017).
[12] Mathias Bernath, op. cit. p. 241).
[13] cf. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 88).

footer