Prof. univ. dr. Viorica Moisuc„Carte de vizită"

O carte te atrage fie prin numele autorului ei - specialist cunoscut și apreciat în domeniul de interes urmărit, fie prin titlul ei , care-ți stârnește curiozitatea. Cartea cu titlul de mai sus mi-a stârnit nedumerirea. După câte știu, nu există două sau mai multe istorii ale indiferent cărui eveniment sau fenomen istoric; nici în cazul de față nu pot exista mai multe istorii ale unei perioade aparte din Istoria Românilor, perioadă relativ scurtă dar care cuprinde momente ce ridică multe semne de întrebare, probleme controversate, păreri contradictorii. În anii care s-au scurs de la momentul în care România a fost oferită U.R.S.S.-ului , în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, prin înțelegerile dintre Aliați, și momentul decembrie '89, s-au petrecut modificări radicale în viața societății românești, având consecințe profunde pe toate planurile. Fără îndoială, cunoașterea în toată complexitatea ei, a evoluției acestor modificări, deslușirea fenomenelor și a evenimentelor petrecute într-o jumătate de secol, reprezintă o încercare temerară pentru oricine.

Aș vrea însă să subliniez din capul locului că aici nu poate fi vorba de analizarea, chiar și pe baza unei cercetări multilaterale riguroase, doar a unei jumătați de secol, ci de cunoașterea, în ansamblu, a istoriei Românilor, a contextului internațional în care ea s-a desfășurat, a factorilor care au avut o înrâurire mai mare sau mai mică asupra evenimentelor, a relației cauză-efect care a acționat într-un moment sau altul. Așadar, o misiune extrem de dificilă, căreia, desigur, autorii și-au propus să-i reziste și s-o ducă la bun sfârșit. Și, pentru că spre regretul meu, numele majorității autorilor îmi era complet necunoscut, am încercat să aflu, din surse publicate, deci accesibile, cine sunt ei și ce au în lada lor de zestre științifică.

Ediția a III-a tipărită de Editura „Polirom" în 2014 (colecția „Hjstoria" a acestei edituri este coordonată, din 1998, de domnul Mihai Răzvan Ungureanu), urmează, cum e și firesc, ediției I-a (2008) și ediției a II-a (2009). De regulă, când se vorbește de „noi" ediții ale aceleiași cărți, te aștepți să vezi texte „adăugite", „revizuite", cu alte cuvinte texte ce au suferit reevaluări, completări, uneori chiar modificări substanțiale. În cazul de față, avem însă de-a face cu trei texte identice, ca trase la indigo. Prin urmare, nu cred că se poate vorbi despre „noi ediții", ci despre suplimentări de tiraj. Am făcut cunoștință cu această carte în 2008 (ediția I-a) și, împreună cu regretatul om de litere Mihai Ungheanu, ne-am referit pe larg și destul de critic la ea pe parcursul a două emisiuni găzduite de un post privat de televiziune. Răspuns la invitația la dezbatere, sau reacție a autorilor la criticile formulate atunci, n-au existat, iar textul publicat în 2009 este identic cu cel din 2008, iar cel din 2014, identic cu cele anterioare. Am înțeles de aici că autorii „manualului" - opțional sau nu -, se consideră deținătorii „adevărului absolut" și nu sunt interesați nici de alte păreri, nici de dezbaterea publică a producției lor mai mult sau mai puțin științifice, producție lansată pe piața manualelor spre „luminarea" elevilor.

„Cartea de vizită" a manualului ne mai arată că referenții științifici ai acestei producții, au fost și au rămas aceiași: dr. Dennis Deletant[3], dr. Stelian Tănase[4] și dr. Daniela Zaharia[5]. Așa dar, cei care ar fi controlat conținutul științific , abordarea problemelor, nivelul de documentare, judecățile de valoare formulate de autori, modul de prezentare, sistematizarea materialului și și-au dat avizul favorabil publicării sunt: un istoric demisionar din Consiliul științific al I.I.C.C.M.E.R. (2010), un sociolog-politolog cu preocupări multiple în „n" domenii și un specialist în istoria antică a Chinei. Nu pun la îndoială buna intenție a celor care au dat girul pentru publicarea acestui manual, dar este o regulă în cercetarea științifică : dacă vrei o judecată serioasă asupra unei lucrări menită publicării, faci apel la cei mai buni specialiști în materie. Ori, eu am mari rezerve asupra capacității unui specialist în istoria antică a Chinei de a putea să emită o judecată pertinentă asupra unei problematici ca aceea care face obiectul manualului de față. M-ar fi interesat referatul prof. Deletant, mai ales pentru „ediția" din 2014, dar și al domnului Stelian Tănase care, printre nenumăratele sale preocupări și ocupații, s-a aplecat asupra acestei cărți. Să mergem mai departe în deslușirea „cărții de vizită" a autorilor.

Raluca Grosescu, coordonator al Departamentului de Documentare și cercetare al I.I.C.C.M.E.R., licențiată a Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării a Univ. București (2000), doctor în științe politice a Univ. Paris X Nanterre. Tot în 2001-2002 a urmat un master în științe politice la Univ. Marne-le-Valée de lângă Paris și, să nu nomitem, în anii 2002-2005 a lucrat ca jurnalist la „International radio France" etc. D-na Grosescu a beneficiat și de numeroase burse academice, granturi pentru publicare de cărți ca de exemplu: grant al Univ. Nanterre pentru publicarea cărții „Les communistes dans l'après Communisme. Trajectoires de la converse politique de la nomenclature roumaine", Paris, Ed. Houdard, 2012; grant al Fundației „Konrad Adenauer" pentru publicarea cărții „Justiție în perioada de tranziție de la Nüremberg la Postcomunismul românesc" (în colaborare cu Raluca Ursache); a mai urmat la colegiul „Noua Europă" din România cursuri postuniversitare, studiind, în 2010-2011, problema lustrației în Ungaria, Cehia și România. În manualul de care ne ocupăm, este autoarea cap. 3 și 4: „Partidul Comunist Român (1948-1989)" și, respectiv, „Instituțiile statului (1948-1969), cu un total de cinci paragrafe. Ceea ce frapează este faptul că Raluca Grosescu, fără nici o experiență în practica de cercetare sau de învățământ, sau de jurnalism (exceptând stagiul de la Radio France International prestat concomitant cu alte burse și cursuri de master) își asumă dificila misie de coordonare a unui department de cercetare, ceea ce presupune experiență personală îndelungată, rezultate concretizate în lucrări științifice de interes major, presupune, de asemenea, experiență în relațiile interumane.

În aceiași parametri se află și domnul Andrei Muraru, în prezent cercetător la I.I.C.C.M.E.R., fost consilier personal al directorului general al Arhivelor Naționale. Licențiat al Facultății de istorie a Universității „Al.I. Cuza" (2005), a benficiat în aceeași perioadă de timp de o bursă Erasmus-Socrates-Aristot la Univ. din Salonic, timp în care a ocupat și funcția de consilier pe relații externe la Camera de Comerț și Industrie din București, Departamentul de relații externe; din februarie 2006 a ocupat postul de consilier la Cancelaria Prim-ministrului, concomitant cu funcția de expert la I.I.C.C.M.E.R. În 2007, domnul Muraru este preparator la Facultatea de Istorie a univ. din Iași precum și șef al Serviciului de Investigații speciale din I.I.C.C.M.E.R.; în 2008-2011, parallel cu activitatea de expert la I.I.C.C.M.E.R., devine bursier la „New Europe College", cu proiectul de cercetare „The Penal Judicial System in Postwar Romania", beneficiind și de o bursă în cadrul programului POSDRU, finanțat de U.E la Universitatea ieșană. Această experiență enciclopedistă îi permite domnului Muraru să obțină titlul de doctor în istorie la Facultatea de Istorie din Iași, cu teza intitulată „Procesele criminalilor de război din Transnistria". Între timp obține și o bursă „Tizporah Wiesel" la Holocaust Memorial Museum din Washington D.C. (2010-2011), având ca proiect de cercetare Războiul criminal din Transnistria. Paralel cu toate acestea, domnul Muraru coordonează programele de cercetare și este secretar științific la Institutul de Istorie Recentă (2009-2012), după care, din mai 2012 până în martie 2014 este Președinte executiv al I.I.C.C.M.E.R. Ascensiunea sa științifico-politică a înregistrat un nou progres în aprilie 2014 , când devine membru în Consiliul de Administrație al Societății Române de Televiziune și, în același an mai urcă o treaptă: consilier principal al Președintelui P.N.L., Klaus Johannis. Dacă ne întoarcem la activitatea științifică, aflăm că domnul Muraru a îndeplinit misiunea de coordonator al unor lucrări, a scris chia și 16 recenzii, vreo 11 articole și prefețe, în anii săi cei mai prolifici, 2004-2012. Desigur, domnul Muraru nu a lipsit de la numeroase conferințe internaționale și interne, pe cele mai diverse teme. Această prodigioasă activitate i-a lăsat, totuși, timp domnului Muraru să scrie în manualul „O Istorie a Comunismului în România", capitolele 2 și 6, cu titlurile „Preluarea puterii" (1944-1947) și, respectiv, „Distrugerea societății civile și represiunea politică".

Liviu Pleșa, istoric provenind de la Universitatea, „1 Decembrie 1918" din Alba-Iulia, și-a luat doctoratul cu teza „Elita istoricilor ardeleni și Securitatea (1954-1965)" sub îndrumarea prof. dr. Iacob Mârza. Domnia-sa este cercetător (consilier) la C.N.S.A.S. și experiența bogată în cercetare precum și lucrările științifice ( despre care n-am aflat nimic, din păcate), l-au recomandat și pentru a fi membru în Comisia prezidențială Consultativă pentru anailiza Dictaturii Comuniste din România de sub conducerea lui Vladimir Tismăneanu. Domnul Pleșa a reușit, chiar și în aceste condiții de suprasolicitare, să scrie cap. 8 (Economia) din manual.

Dorin Dobrincu a avut, ca și colegii săi întru descifrarea regimului comunist din România, o ascensiune fulminantă în cariera de conducere. Provine din școala istorică a Universității ieșene (1995), cu doctoratul (2006) axat pe „Rezistența armată anticomunistă din România (1944-începutul anilor '60)". Chiar în perioada studiilor sale doctorale, doctorandul Dobrincu a fost promovat în 2005 în funcția de consilier de stat în guvernul Tăriceanu și, apreciindu-se, desigur, rezultatele excepționale ale muncii sale de „consiliere",a fost numit„expert" și apoi „coordonator" al Comisiei Prezidențiale Consultative pentru analiza Dictaturii Comuniste din România; încununatrea activității s ale în Comisia Prezidențială... a fost editarea, împreună cu Vladimir Tismăneanu și Cristian Vasile a vestitului Raport Final și publicarea lui într-o ediție „îmbunătățită și revăzută" de către Ed. Humanitas în 2007. Experiența acumulată de domnul Dobrincu pe parcursul misiunilor sale de consilier de stat, expert, coordonator, coeditor al Raportului Final elaborat în cadrul Comisiei Prezidențiale l-au recomandat cu brio mai marilor „statului de drept român" pentru numirea sa, în 2007 în funcția de Director General al Arhivelor Naționale ale României[6]. Frumos!

Îmi imaginez ușor ce sentiment copleșitor ar fi trebuit să aibă domnul Dobrincu în momentul când s-a așezat pe fotoliul pe care au stat ani mulți monștrii sacri ai culturii române precum Dimitrie Onciul, Constantin Moisil, sau Aurelian Sacerdoțeanu, ca să nu mai vorbim de perioada dinaintea Marii Uniri, când Bogdan Petriceicu Hașdeu, Cezar Boliac, Vasile Alexandri, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu au ostenit pentru buna păstrare și valorificare a uriașului patrimoniu național deținut de Arhivele Naționale. Dar noul director anti-sistem, așezat în fruntea instituției - pe băncile căreia ar fi trebuit să-și fi ros coatele de învățăcel vreun deceniu și jumătate și să fi scris câteva tomuri representative înainte de a aspira la funcția supremă de diriguitor al acestei instituții, n-a fost măcinat de vreun sentiment de micime, de jenă față de marii săi înaintași. „Anti-sistemul" a funcționat tras la indigo după „sistem" pe toate coordonatele sale. În pofida multiplelor sale și misiuni, a activității sale extreme de solicitante în cadrul Comisiei Prezidențiale..., domnul Dobrincu a reușit să colaboreze în cadrul I.I.C.C.M.E.R. la elaborarea manualului „O istorie a comunismului în România", semnând capitolele 1 și 11, Comunismul în România interbelică și, respectiv, „Rezistență și dizidență în timpul regimului communist".

Alți doi autori ai acestei lucrări, sunt profesori de istorie: Mihai Stamatescu predă istoria la liceul „Traian Lalescu" din Orșova și Sorin Andreescu, la școala nr 165 din București. Au elaborat capitolele 5 („Celălalt" în regimul communist), 7 (Monopolul ideologic), 9 (Viața cotidiană), 12 (Anul 1989) și, respectiv, 10 (Politica externă). Această prea scurtă prezentare a autorilor lucrării O istorie a comunismului în România nu poate omite numele lui Marius Oprea, care deschide cartea cu Prefața , pe care o semnează în calitate de Președinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România[7]. Domnia-sa este „istoric, poet și eseist român, membru al Uniunii Scriitorilor" (cf. Wikipedia). Format ca specialist în domeniul arheologiei și istoria medie românească la Facultatea de istorie din București, s-a reorientat către contemporaneitate ș i a luat titlul de doctor în istorie cu teza intitulată „Rolul și evoluția Securității (1948-1964)", sub îndrumarea acad. Dinu C. Giurescu. A publicat poezii"[8], eseuri literare dar l-a atras mai mult istoria Securității, publicând documente, studii și articole în acestă tematică"[9]. Dar activitatea dlui Marius Oprea, membru PNL, este strâns legată de existența I.I.C.C.R. și apoi de aceea a I.I.C.C.M.E.R., instituție prezentată a fi un O.N.G. dar care a devenit un instrument în lupta politică între partidele aflate la putere și cele din opoziție (datele înserate în nota 9 atestă această afirmație). Ori, în astfel de condiții este greu să mai consideri că instituția - O.N.G.-ul de care vorbim desfășoară o adevărată activitate științifică. O cercetare academică în adevăratul sens al cuvântului. Ea a fost creată ca instrumernt politic iar personaje ca Marius Oprea, Vladimir Tismăneanu, Emil Boc și alții membrii ai așa zisei „societăți civile" s-au luptat aprig pentru dominația acestui institut.

Ceea ce este de dubliniat este faptul că această situație, cu totul străină de spiritul academic, măcinată de lupte intestine pentru putere, subminată de amestecul brutal al politicului în ceea ce ar fi putut fi bruma de cercetare ce s-ar fi putut face acolo, se reflectă în oglinda spartă a producției numită O istorie a comnismului din România - lucrare de serviciu dictată de aceleași interese obscure care domină România de două decenii și jumătate, îndobitocirea românilor, spălarea creirelor prin distorsionarea culturii în general, a istoriei naționale în special. În ceea ce-i privește pe autorii acestui manual - opțional sau nu - constatarea relevată de de datele publicate la care am făcut trimitere, este aceea că avem de a face cu persoane fără experienț[ în cercetrea istoriei contemporane și moderne a României, propulsate în funcții și responsabilități pe criterii politice sau de altă natură. Problemele pe care le abordeazăîn acestă carte, impun o bună cunoaștere a istoriei generale a României, a istoriei universale, a istoriei relațiilor internaționale.
- Va urma –
-------------------------------------------------------
[3] Dennis Deletant, istoric britanic și profesor de studii românești la School of Slavonic and East European Studies, University of London; membru în Consiliul științific al IICCMER, și-a dat demisia în 2010 din acest organism, explicând gestul său în articolul Este imperios necesară depolitizarea I.I.C.C.M.E.R. , publicat în „Revista 22" a G.D.S. , la 2 martie 2010: „După părerea mea și a altora - scria profesorul Deletant - , este imperios necesară depolitizarea I.I.C.C.M.E.R. Înlocuirea unui grup politic cu un altul la conducerea unei instituții nu poate decât să convingă un specialist străin că știința istorică din România este aservită unor interese politice și personale (subl. ns.), ceea ce este o situație arhicunoscută celor care au trăit sub comunism. Problema politizării I.I.C.C.M.E.R. va rămâne una dintre sursele tensiunilor legate de natura forurilor instituționale sub a căror egidă cercetarea istorică din România se desfășoară [...] Situația creată la I.I.C.C.M.E.R. oferă sursa unei utile și necesare dezbateri cu privire la rosturile istoriei contemporane în România și organizarea cercetării ei" (subl.ns.) ; această din urmă judecată este perfect actuală și sesizează situația de criză acută a cercetării și a învățământului istoric de toate gradele în România, criză fără precedent care are trăsături specifice asemănătoare celei existente la începutul sovietizării învățământului românesc după „reforma" din 1948. Din cele mai sus afirmate de istoricul britanic, având în vedere și demisia sa din Consiliul științific al I.I.C.C.M.E.R., se profilează cel puțin trei întrebări: 1) a citit prof. Deletant textele celor trei "ediții" ale manualului ? 2) avizul său favorabil publicării a cuprins și diverse observații, sugestii asupra conținutului cărții? 3) Au fost luate în considerație de către autori acerste obsevații?
[4] Din datele publicate, dl Stelian Tănase este scriitor, eseist, istoric, politolog, publicist, scenarist, regizor, realizator de televiziune și analist politic. Doctor în sociologie - SNSPA, 1996. A fost cooptat în Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (alături de Vladimir Tismăneanu, Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, C-tin Ticu-dumitrescu, Radu Filipescu, Paul Goma, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius Oprea, Horia Roman Patapievici, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat, Alexandru Zub).
[5] Daniela Zaharia, lector univ.dr. la Facultatea de Istorie a Univ. București " considerată specialistă în China antică", după aprecierea reputatului savant, prof. dr. Mircea Babeș, colaboratoare a fostului decan, prof. dr. Vlad Nistor, ambii având o operă științifică "dezamăgitoare" (vezi Mircea Babeș , Interviul publicat în "Revista 22" din 23 aprilie 2013, pe marginea tentativei Nistor-Zaharia de a sparge Facultatea de Istorie a Univ. București prin constituirea unei noi Facultăți zisă de Studii religioase, Patrimoniu și Arheologie - care ar fi avut ca nucleu Departamentul de Istorie Antică , Arheologie și Istoria artei , căruia i s-ar fi adăugat Facultatea de Teologie romano-catolică din București, rămasă fără srtudenți ). Să reținem în "cartea de vizită" a dnei lector. univ.dr. Daniela Zaharia că domnia-sa este șef al Departamentului de Istorie antică, Arheologie și Istoria artei din Facultatea de Istorie - Univ. București, este co-autor, alături de dna prof. univ, dr. Zoe Petre la manualul de Istorie pentru clasa a IX-a; a fost Director de formare profesională al Institutului Diplomatic Român – I.D.R. - , cu alte cuvinte îndruma formarea viitorilor diplomați români.
[6] Amicul lui Dorin Dobrincu, Marius Oprea, publica în "Observator cultural"nr. 629/iunie 2012, sub titlul Cum a supus Dorin Dobrincu sistemul și cum, mai apoi, l-a înfrânt sistemul pe el, un adevărat panegiric al personalității și activității prietenului său, Dorin Dobrincu, luptător aprig contra „sistemului". Din multele cuvinte înșirate în acest articol, am reținut câteva idei: 1) dl Dobrincu a fost „instalat" în această înaltă funcție fără să aibă studii de specialitate (arhivistică), fără a se fi prezentat la vreun concurs, fără a fi o cunoscută personalitate în domeniu, așa dar, exact în maniera în care erau „unși" directorii generali ai Arhivelor Naționale pe vremea „sistemului". 2) Criteriile luptei lui Marius Oprea de a-l vedea pe Dorin Dobrincu la șefia Arhivelor Naționale au fost -, în principal, legate de activitatea I.I.C.C.R. care avea nevoie de „un om de bază" pentru ciulegerea documentelor privind nomenclatura P.C.R. Despre alte priorități ale activității arhivistice nu se vorbește. 3) Marius Oprea reduce în mod cu totul nepermis, toată istoria României și toată istoria universală la istoria celor 50 de ani ai regimului totalitar din România. 4)În finalul articolului -, Marius Oprea își dă „cu stângul în dreptul" și spune :"noi nu ne-am născut șefi, suntem doar istorici..!" Realitatea este că „democrația" asta prost înțeleasă, a ridicat nepotismul, interesele de gașcă ,de partid , de grup, la cote inimaginabile. Încă de pe băncile Facultăților au fost recrutați și așezați, în disprețul legilor, al competenței profesionale , a uzanțelor academice, tot felul de șefi și șefuleți, cu sarcini bine stabilite. Cât despre sintagma Noi suntem doar istorici" - rămâne s-o dovediți , chiar acum , când nu mai sunteți „șefi".
[7] Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (I.I.C.C.R.) a fost înființat prin HG nr. 1724/21/12/2005 (M.O. nr. 1195/30/12/ 2005) de guvernul Tăriceanu, avându-l ca președinte pe pe prim-ministrul României. Din Comitetul Director făceau parte Marius Oprea (coordonator de credite), Stejărel Olaru (director general), Lucia Hossu-Longin (secretar general). Consiliul științific al Institutului era format din" 11 personalități ale societății civile numite de prim-ministrul României": Petre Mihai Băcanu, Ștefan Bianu, Doina Cornea, Dennis Deletant (demisionar în 2010-vezi nota 1), C-tin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Radu Ioanid(Muzeul Holocaustului din Washington DC) , Gabriel Liiceanu, Marius Oprea, Cristian Pârvulescu, Andrei Pleșu. La 25 noiembrie 2009, IICCR a fuzionat cu Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc (I.N.M.E.R.), înființat în 2004. Conducerea noului Institut - I.I.C.C.M.E.R. - era asigurată de Marius Oprea și Dinu Zamfirescu ( fost director al I.N.M.E.R.). Un an mai târziu (17 februarie 2007 ), prim-ministrul Emil Boc a destituit conducerea I.I.C.C.M.E.R. și a numit noua conducere în persoana lui Vladimir Tismăneanu. În prezent, director executiv al Institutului este Radu Preda.
Prin urmare, la publicarea „ediției a III-a" a manualului în cauză, Marius Oprea nu era Președinte al I.I.C.C.M.E.R.
[8] Plimbare pe ulița Tipografiei (Polirom, 1996), Solo de tamburină (poezii, 2002), Zorba și Catedrala(2006) etc.
[9] Moștenitorii Securității (2004), L'héritage de la Sécurité: Terreure en Roumanie, (Paris, Rocher, 2006), Ziua care nu se uit[- 15 noiembrie 1967, Brașov (în colab. cu Stăjerel Olaru). Securiștii Partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliție politică (2002), Chipul morții, dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului (2006), Bastionul cruzimii: o istorie a Securității 1948- 1964 (2008) etc.