Revista Art-emis
Bogăție fără națiuni și națiuni fără bogăție în lumea postmodernă PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Joi, 16 Martie 2017 20:31

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, art-emis„Cred sincer că instituțiile bancare sunt mai periculoase decât o armată pusă pe atac". (Thomas Jefferson, 1743-1826)

În chiar debutul secolului al XX-lea, eminentul jurist și om politic I.G. Duca (1879-1933), într-o culegere de studii în care examina diverse aspecte ale „Lumii la început de veac", avertiza asupra inadmisibilității și erorii de a trata progresele Statelor Unite ale Americii în manieră ironică. Am adoptat, menționa I.G. Duca, drept armă în contra americanilor ironia: „E o armă slabă, căci nu e decât conștiința unui neputincios, neputința de a combate pe un mai puternic și subterfugiul prin care scapi cu fața curată dintr-o așa critică poziție, sau neputința de a combate absurdul și dorința de a-i arăta deșertăciunea"[1]. Și nu era vorba doar de o națiune megalomană, - mare prin întindere, mare prin putere și, mai ales, prin bogăție, ceea ce provoca o adevărată perturbare în concertul Puterilor și amenințând serios echilibrul vechii lumi economice - ci de „ciocnirea între două lumi, între lumea nouă tânără, plină de speranțe și de viață și între lumea veche, ajunsă la apogeul ei, destul de obosită de luptă pentru a reclama pacea universală, destul de decepționată pentru a râde de un entuziasm". În concluzie: „Nu sunt în prezență două state sau două grupuri de state, sunt în prezență două civilizații sau, mai mult, două moduri de a concepe viața, una care a trăit, și alta care vrea să trăiască. Acestea sunt motivele pentru care trebuie să vedem în progresele S.U.A., în milionarii lor și chiar în excentricitățile lor, un pericol american"[2].

Avertismentele lui I.G. Duca aveau să se adeverească întocmai în chiar anii imediat următori: după 1918, S.U.A. s-au plasat ferm în topul puterilor economice mondiale, cunoscând succese cum nu mai cunoscuse nici o țară până atunci. În 1900, S.U.A. realizau peste 30 % din producția industrială a lumii, în 1913 s-a ajuns la 35,8 %, iar către mijlocul anilor '20, SUA realizau deja 46 % din producția mondială, venitul lor național fiind egal cu cel al următoarelor 23 de state luate la un loc și deținând 60 % din stocul mondial de aur! [3]. La rândul său, Europa pierduse încă înainte de război monopolul producției industriale, iar efortul de redresare postbelică s-a produs în folosul S.U.A. și al Japoniei. Conform estimărilor Dresdner Bank din anii '20, după războiul mondial, Europa în ansamblu pierduse 200 miliarde de mărci germane dintr-un total de 1.600. Aceeași instituție constata că țările neutre și cele din afara continentului european realizaseră, între 1914 și 1918, cea mai mare sporire a averilor, atât în mod absolut cât și pe cap de locuitor. Țările cu peste 10.000 de mărci germane pe cap de locuitor erau acum: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie și Elveția. Bogăția respectivelor țări se datora, în mare parte, investițiilor de capitaluri în străinătate, după cum se poate constata din datele din tabelul alăturat (în miliarde de mărci germane) [4]: Tabel tari N. Enciu

De rând cu ascensiunea și afirmarea neașteptată a Statelor Unite ale Americii pe arena politicii mondiale, una din cele mai spectaculoase schimbări produse în consecința Primului Război Mondial a constat în răsturnarea ierarhiei valorilor, vestind intrarea lumii contemporane într-o nouă epocă istorică. Strâmtorând în mod hotărât „ascetismul pământesc" al creștinătății reformate, în care se îmbinase imperativul muncii metodice ca principală îndatorire a vieții cu cel al delectării limitate cu roadele acestei munci (Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, 1904-1905), bogăția devine, după 1918, unul din criteriile definitorii ale puterii și influenței în lume. Cel puțin în primul deceniu interbelic, până la declanșarea crizei economice mondiale, s-a considerat că averile mari începeau de la 200 mln. $ SUA în sus, iar cei cu „doar" 150 mln. $ erau considerați bogătași „de mâna a doua". Mai mult chiar, nu era suficient doar să deții importante averi, mai era necesar să fii acceptat în anumite asociații și grupări selecte de influență.

Un clasament făcut public la mijlocul anilor '20 arăta că în fruntea listei miliardarilor se afla familia Henry Ford tatăl (1863-1947) și Edsel Ford fiul (1893-1943), a căror avere era estimată la fabuloasa sumă de 1 mlrd. 150 mln. $ SUA. Mare industriaș american și unul dintre primii producători de automobile, Henry Ford a construit prima mașină experimentală în 1896, iar în 1903, împreună cu câțiva parteneri, a înființat compania Ford Motor. Este adevărat că, în primii ani postbelici, datorită unei conjuncturi economice nefavorabile, familia Ford fusese nevoită să-și închidă câteva uzine și să ceară o reducere de impozite. Cu toate acestea, a refuzat cu hotărâre oferta de 1 mlrd. $ pentru vânzarea industriei sale. Familiei Ford îi urma, la o distanță respectabilă, dinastia Rockefeller. Și în acest caz, tatăl, John Davison (1839-1937) și fiul său, Jonh D. Rockefeller, Jr. (1874-1960), dețineau o avere estimată la 600 mln. $. Din punct de vedere juridic, bătrânul John Rockefeller nu poseda decât câteva milioane de dolari, toată averea fiind trecută pe numele fiului său. Se știa, însă, că fără avizul bătrânului nu se lua nici o decizie importantă în casa Rockefeller.

Faptul că Ford îl întrecuse pe Rockefeller în privința bogăției deținute, se explica prin natura filantropică a acestuia din urmă, care oferise mai bine de jumătate din averea sa pentru activități cu obiective de acest fel. A înființat în 1892 Universitatea din Chicago, în 1901 Institutul Rockefeller pentru cercetări în domeniul medicinei (devenit ulterior Universitatea Rockefeller), iar în 1913, Fundația Rockefeller. Respectiva fundație reprezenta o valoare estimată la 500 mln. $, „regele petrolului" mai donând și alte 250 mln. $ pentru diferite instituții care nu-i purtau numele. Cumulate cu toate acele activități de binefacere, averea lui Rockefeller reprezenta suma de 1,3 mlrd. $, sau, în valuta românească a anilor '20, de circa 200 miliarde de lei.

„Regelui motorului" și celui al petrolului le urmau, iarăși, la o distanță respectabilă, - după estimările ziarului „New York Times", - 13 familii considerate, la mijlocul anilor '20, în rândul celor mai bogate din lume: Frații Mellon, cu afaceri de bancă și aluminiu în valoare de 200 mln. $; Eduard și Anna Harkness - moștenitorii fostului asociat al lui Rockefeller, cu 200 mln. $; Sir Basil Zaharoff, levantin de origine, căruia îi aparțineau întreprinderile de armament „Vickers Limited" și jumătate din cazinoul din Monte Carlo - cu 125 mln. $.

Următoarele familii posedau câte 100 de milioane de dolari, și anume: Payne Whitney (căi ferate, petrol, bănci); George F. Baker, tatăl și fiul (afaceri bancare); Vincent Astor (blănuri, terenuri, industria hotelieră); F.W. Vanderbilt (căi ferate); Thomas Walker (lemne și gelatină); baronul Mitsui, cel mai mare armator japonez; S.Y. Patinn, regele zincului din Bolivia și Alfred Loevenstein, belgian, proprietar de mine și mare armator.

Pe lista ziarului „New York Times" nu se regăsea nici un francez sau german. „Din motive bine cunoscute", lipsea familia Stinnes și chiar familia Rotschild, dat fiind că nici un membru al ei nu putea fi evaluat la 200 mln. $, deși întreaga familie, foarte numeroasă, deținea cu mult peste suma respectivă. Aceeași situație era caracteristică familiei marelui industriaș german Guggenheim. Considerând averile pe familii, Astor și Vanderbilt figurau cu câte 500 mln. $. În același timp Stinnes, care fusese evaluat la un miliard de dolari, nu lăsase la moartea sa decât 100 mln. $. Averea lui Carnegie fusese evaluată la 350 mln. $, fără a se cunoaște cu exactitate situația sa la mijlocul anilor '20.

Din punct de vedere statistic, numărul milionarilor din S.U.A. crescuse în felul următor: în 1855 nu erau decât 27 de milionari; în 1914, numărul lor era deja de 4.500, pentru ca în anii războiului mondial să ajungă la 11.800. În 1923, ca urmare a crizei din 1921-1922, numărul milionarilor americani s-a redus la cifra de 8.600, pentru ca deja în 1924 să crească la 11.000, iar către 1927 - la 15.000. În anul 1923, cei 8.600 de milionari americani dispuneau de o avere cumulată de 30 miliarde de dolari, reprezentând 1/8 din averea națională a Statelor Unite. Deja în mandatul președintelui Woodrow Wilson din anii 1913-1921, președintele Comisiei Bancare a Congresului american putea să declare că, „în prezent, în Statele Unite avem de fapt două guverne... Unul legal constituit și altul independent, care nu poate fi nici controlat, nici coordonat; acesta este sistemul Rezervei Federale"[6].

Așa cum tentația mediului de afaceri de influențare a deciziilor guvernamentale a fost întotdeauna și pretutindeni extrem de puternică, manifestându-se ca o legitate a vieții politice, Statele Unite au reușit să concentreze, încă din anii interbelici, inclusiv puterea conceptuală și strategică a Occidentului în ansamblul său, finanțând și încurajând diverse fundații și cluburi de orientare globalistă și mondialistă, mai ales cele care proclamă ba moartea ideologiilor, ba moartea politicii, ba moartea statului. Un prim „Consiliu pentru problemele relațiilor internaționale" a fost creat în 1921, avându-l ca fondator pe marele bancher american Morgan. Având statut de filială a „Fondului Carnegie pentru pace universală", scopul respectivei grupări consta în „elaborarea strategiei americane la scară planetară", respectiv, „unificarea planetei și Guvern Mondial unic", toți membrii acestuia împărtășind principiile concepției mondialiste și fiind demnitari ai Lojei masonice scoțiene[7].

După Al Doilea Război Mondial, în 1954, se constituie o a doua structură mondialistă – „Clubul Bilderberg" sau „Grupul Bilderberg". Prima întrunire oficială a Clubului a avut loc între 29 și 31 mai 1954, în localitatea olandeză Oosterberg, în Hotelul „Bilderberg", al cărui proprietar era Prințul Bernhard. „Clubul Bilderberg" unea nu doar analiști, politicieni, oameni de afaceri și intelectuali americani, ci și colegi din țări europene, urmărind „a uni sub egida atlantismului și a S.U.A. cele trei mari spații, care sunt lideri în dezvoltarea tehnologică și în economia de piață". În fruntea respectivei grupări s-a aflat bancherul David Rockefeller, proprietarul Manhattan Bank. A fost creată și o structură paralelă constând din ziariști, politicieni, intelectuali, oameni de afaceri, analiști, cu scopul de a neutraliza rezistența psihologică a popoarelor și statelor la procesul de dizolvare în preconizatul melting pot planetar[8].

Așa cum au subliniat mai mulți autori, pe cât de îndoielnic este că sistemul actual al statelor se poate opune, de unul singur, ofensivei în forță a problemelor globale contemporane, pe atât de adevărat este că statele rămân, totuși, un element indispensabil de stabilitate a vieții internaționale. Din punct de vedere teoretic, cert este că globalizarea oferă cheia spre progres, însemnând transparență, standarde înalte ale calității, protecția mediului etc., - altfel spus, tot ceea ce contribuie la îmbunătățirea condițiilor de viață la nivel global. Totodată, la fel de evident este și faptul că procesul de globalizare tinde tot mai mult să se transforme într-o ideologie falsă, într-o dogmă în ultimă instanță. Cum ar fi, se întreba în acest context Chateaubriand, o societate universală fără granițe între țări, nici franceză, nici engleză, nici germană, nici spaniolă, nici portugheză, nici italiană, nici chineză, nici americană sau, mai curând, toate aceste societăți la un loc? Cum ne-am găsi locul pe pământ prin forța ubicuității și strâmtați de proporțiile reduse ale unui glob scotocit prin fiecare ungher?[9].

În altă ordine de idei, este evident că efectele pozitive ale globalizării nu sunt resimțite de toți, cu atât mai puțin sunt aceste beneficii distribuite în mod echitabil între state și cetățeni. Dincolo de dezbaterile controversate asupra globalizării și mondializării lumii contemporane, cert este faptul că, în prezent, puterea trece preponderent și tot mai mult dinspre politic spre economie, finanțe, informații și medii de comunicare. Astfel, din primele 100 de puteri economice ale lumii, 51 sunt corporații multinaționale; primele 200 de astfel de corporații dețin 28 % din activitatea economică a lumii, iar primele 500 realizează 70 % din comerțul mondial. Corporațiile devin, în așa mod, un fel de Leviathan corporatist, care acționează global, împreună cu mediile academice, politice și comunicaționale, bazat foarte mult pe noile tehnologii[10].

Se ajunge tot mai mult la ceea ce prevestea gânditorul Claude-Henry de Saint-Simon (1760-1825): „guvernarea oamenilor va fi înlocuită de administrarea bunurilor". În condițiile în care asistăm la constituirea unei societăți postmoderne, programate de cei circa 3 mii de miliardari care conduc planeta, - mai ales prin cele 3-4 organizații secrete mondialiste, - când 1 % din populația planetei deține o avere echivalentă cu aceea deținută de 57 % din locuitorii planetei, constituind cel mai mare decalaj din istoria lumii între bogați și săraci, devine evidentă gravitatea sfidărilor globalizării și ale altor procese specifice lumii postmoderne, la care știința nu a oferit, deocamdată, răspunsuri și interpretări pertinente.

S-au scurs mai mult de 260 de ani din ziua în care Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) îndemna ca „nimeni să nu fie atât de bogat încât să poată cumpăra pe altul și nimeni nu trebuie să fie atât de sărac, încât să se vândă". În pofida acestor evidențe, 225 de familii dispun de o avere însumată egală cu venitul anual al celei mai sărace jumătăți a populației globului, sau cele mai bogate 3 familii au o avere mai mare decât veniturile anuale ale celor mai sărace 48 de țări. 200 dintre societățile transnaționale existente dezvoltă o cifră de afaceri, care depășește P.I.B.-ul realizat de circa 150 de țări membre ale O.N.U. Așa cum lumea contemporană urmează, ostentativ, un curs diametral opus celui afirmat de Jean-Jacques Rousseau, cert este că îndemnul marelui filozof moral și politic francez din secolul al XVIII-lea rămâne un imperativ pentru întreg secolul al XXI-lea.
---------------------------------------------
[1] I.G. Duca, Lumea la început de veac, Editura Eminescu, București, 1994, p. 47-49.
[2] Ibidem.
[3] Pierre Milza și Serge Berstein, Istoria secolului XX. Vol. 1: Sfârșitul „lumii europene" (1900-1945). Traducere: Marius Ioan, Editura BIC ALL, București, 1998, p. 17-21, 127 și urm.
[4] Forțele economice ale lumii. Averea națională a principalelor țări. State debitoare și state creditoare, în „Adevărul" din 18 mai 1930.
[5] Cele mai mari averi din lume // „Dimineața", anul XXIII, nr. 7293, luni 21 martie 1927.
[6] Miguel Pedrero, Corupția marilor puteri. Strategii și minciuni în politica mondială. Traducere: Graal Soft SRL, Editura Litera Internațional, București, 2008, p. 19.
[7] Cristina Martín, Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii. Traducere: Ioana Ionescu, Editura Litera Internațional, București, 2007, p. 92.
[8] Ibidem, p. 36 și urm.
[9] Ioan Bari, Globalizarea economiei, Editura Economică, București, 2005, p. 463.
[10] Tiberiu Brăilean, Cine va salva democrația?, în „Săptămâna", an. XII, nr. 14 (641), 8 aprilie 2005.

footer