Revista Art-emis
Brexit şi Trump deschid cale regală armatei germane PDF Imprimare Email
Corneliu Vlad   
Duminică, 27 Noiembrie 2016 19:08

Bundeswehr-Brexit-Trump, art-emisÎncă înainte de a fi ales preşedinte, Donald Trump a făcut cunoscut că înfăţişarea geopolitică a Europei (dar şi a lumii) se va schimbă decisiv, iar pentru unii şi dramatic. Dar trebuie adăugat imediat şi un alt fapt, nu mai puţin preocupant: noul preşedinte american nu este singular în opiniile sale despre gradul şi modalităţile de angajare ale hiperputerii mondiale în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, salvgardarea democraţiei în lume, apărarea lumii libere etc., etc. Ceea ce, în mod concret, înseamnă, că prioritate de prim ordin, şi tipul de relaţii Washington-Moscova. Relaţii pe care, la nici un deceniu după proclamată încheiere a războiului rece şi destrămarea U.R.S.S., în euforia generală şi în plin marş triumfal către Est al N.A.T.O. şi U.E., influentul politolog american Zbigniew Brzezinski le vedea în perspectiva unui Grand Bargain, a unei „mari târguieli" ruso-americane, când scria, în 1987, în cartea sa „Marele eşichier" despre o Rusie ce îşi va reveni şi care va stabili un parteneriat strategic cu Vestul, prin care Moscova va prelua rolul de a „reglementa situaţia în Europa de Est, Asia Centrală şi Extremul Orient". Dacă proiecţia lui Brzezinski o putem lua că pe aceea a unui politolog (fie el şi consilier prezidenţial), declaraţiile lui Donald Trump din campania electorală au greutatea cuvântului unui candidat care a ajuns preşedinte al Americii: „Sub conducerea mea, S.U.A. ar putea să nu protejeze alte state dacă sunt atacate de Rusia. Trebuie ca aceste ţări să îşi îndeplinească mai întâi obligaţiile pe care le au faţă de noi". Trump afirmă, fără reţineri, că el consideră N.A.T.O. o relicvă a războiului rece, irelevantă pentru secolul al XXI-lea şi că S.U.A. ar trebui să-şi reexamineze toate angajamentele - şi să decidă în materie - prin prisma beneficiilor pe care ele le aduc sau nu Americii.

Pentru noi, „Nouă Europa", cum parcă ironic ne-a numit un fost şef al Pentagonului, de fapt fosta - şi poate viitoarea - Europa Răsăriteană, apar mari probleme, acute şi existenţiale, de tipul adaptării la un nou echilibru de forţe şi la viitoarele sfere de influenţă din zona iar şi mai concret, reevaluarea alianţelor şi aliaţilor României. Între variantele de viitor pentru partea noastră de lume, alianţa şi parteneriatul cu Germania, în cadrul N.A.T.O. şi al U.E., dar, nu mai puţin important, în plan bilateral, se prefigurează că o opţiune de prima necesitate. Prin dezangajarea - anunţată - a Americii din Europa, Germania (eventual şi în numele U.E.) va forma, împreună cu Rusia, condominiumul - oficializat sau nu - care va face jocurile pe continent. Într-un asemenea context, Germania va trebui să se consacre, în sfârşit, ca „mare putere completă", cum pudic şi eufemistic au numit exegeţii politici germani în deceniile postbelice al ţării scindate, statutul visat în ascuns la Berlin, de mare putere nu numai economică, politică şi diplomatică, dar şi militară (nu şi nucleară).

La exact un sfert de veac după reunificarea Germaniei, în 2014, preşedintele federal Joachim Gauck, anunţă cât se poate de clar liderilor lumii, la conferinţă de securitate de la München: „Germania este o ţară mai mondializată ca altele. Este o ţară care profită într-un mod cu totul deosebit de deschiderea ce caracterizează ordinea mondială". Dar în acelaşi timp, adaugă şeful statului german, „ea este expusă disfuncţionalităţilor sistemului. Iată de ce consecinţele inacţiunii pot fi la fel de grave că acelea ale acţiunii, uneori însă chiar mai grave. [...] Germania nu are dreptul să spună « Nu! » din principiu sau « Da! » din reflex". Pledoaria pentru acţiune a fost laitmotivul discursurilor principalilor trei demnitari germani prezenţi la conferinţă, căci ministrul de Externe Steinmeier observă că „Germania este o ţară prea mare pentru a comenta politică internaţională dinafară" iar ministrul Apărării Ursula von der Leyden proclamă că „indiferenţă nu este o opţiune".

Dar ce înseamnă acţiune, în aceste discursuri politice, altceva decât participare a Germaniei prin toate formulele posibile, inclusiv cea militară, la dinamica europeană şi internaţională? Prin Donald Trump la Casă Albă, Berlinul are deplină motivaţie, la nivel internaţional, de a se constitui şi într-o mare putere militară, iar Brexitul şi noul curs politic „America First" deschid calea regală pentru preeminenţa şi militară a Germaniei în Europa, dar şi cu extindere internaţională, indiferent dacă acest statut privilegiat se va exercită şi prin N.A.T.O., U.E. sau nu. Marea oportunitate a Germaniei este astăzi aceea de a deveni nr.1 fără rival în Europa democraţiei, unde „va prelua ştafeta Americii", cum scria presă germană cu ocazia ultimei vizite a lui Barack Obama la Berlin că preşedinte. Obama însuşi era cât se poate de explicit când declara săptămânalului „Der Spiegel": „Cancelarul (nenominalizat - n.n.) şi Germania reprezintă un sprijin central pentru apărarea principiilor democratice întemeiate pe libertate şi piaţă care au asigurat prosperitatea şi securitatea în Europa şi în lume".

Cine va asigura aşadar, de acum înainte, la modul cel mai concret, apărarea Europei, cine îi va chezăşui securitatea în condiţiile în care Washingtonul condiţionează îndeplinirea responsabilităţilor asumate prin Carta Atlanticului şi acorduri bilaterale? O armata europeană - proiect vechi, dar care pare la fel de utopic precum în urmă cu câteva decenii, când a eşuat pentru prima oară sau o armata germană tot mai puternică - program în curs de desfăşurare tot mai dinamică? Întrebarea e retorică, de bună seamă.

Aranjament grafic - I.M.

footer