Rezultatul alegerilor prezidenţiale din Statele Unite conteaza prea puţin pentru perspectivele relaţiilor bilaterale româno-americane şi, mai ales, nu oferă în niciuna din cele două variante pentru Casă Albă premise identificabile de relansare. America este cel mai important aliat al României, cu care are Parteneriat strategic consolidat, dar niciunul din cei doi candidaţi nu pune România pe un loc semnificativ în proiectată să agenda prezidenţială. După schimbarea de la Casă Albă, Bucureştiul se va confruntă cu relaţii mai complexe, dar şi mai dificil de administrat şi dezvoltat cu Statele Unite. Niciunul dintre cei doi aspiranţi la preşedinţia S.U.A. nu oferă indicii favorabile în privinţa viitorului relaţiilor dintre cele două ţări. Ambii candidaţi trebuie să răspundă „sentimentelor populiste şi naţionaliste din America în sensul limitării angajamentului S.U.A. în lume" - subliniază analistul american Thomas Wright. Există, desigur, abordări diferite ale celor doi candidaţi. Donald Trump tinde spre o dezangajare politico-militară a Wahingtonului în lume, focalizare pe problemele interne ale Americii, ba chiar un fel de neo-izolaţionism, solicită un efort militar sporit al aliaţilor în N.A.T.O., dialog cu Rusia, în timp ce „internaţionalista" Hillary Clinton anunţă un program ambiţios al Americii ca lider incontestabil al lumii şi trebuie să-i convingă pe americani că este necesar că ţara lor să-şi sporească angajamentul mondial în sprijinul obiectivelor economice şi strategice ale ordinii liberale internaţionale. Este lesne de constatat că România nu se află plasată pe liniile de forţă ale niciunuia dintre aceste două proiecte externe pentru Casă Albă.

Oricum, candidatul democrat Hillary Clinton şi-a reconfirmat, şi în cursul campaniei electorale, rezervele şi reticenţele faţă de partenerul român, exprimate de altfel clar cu prilejul vizitei sale la Bucureşti ca secretar de Stat. Cu câteva zile în urmă a dat România că exemplu negativ în materie de politică „pro-viaţă", fără a specifică însă că invocă de fapt o situaţie din timpul trecutului regim şi omitea exemplele mult mai recente şi mai flagrante ale altor ţări, cu politici mai dure în materie, după cum remarcă într-un comentariu agenţia Deutsche Welle. Dincolo, însă, de această referire vădit neprietenească faţă de o ţară - în mod oficial - prietenă, precupantă este, în primul rând, imaginea deformată a candidatului democrat asupra unui aliat important al S.U.A. în flancul estic al N.A.T.O. Iar percepţia incorectă a doamnei Clinton nu este singulară în cercurile politice americane. Exemple relativ recente atestă că şi în Congres, şi la Departamentul de Stat (lucru şi mai de neînţeles), percepţia inexactă - pentru a nu spune răuvoitoare - faţă de România nu este fapt rar.

În luna iunie, senatorul John McCain, declara, tot în campania electorală, că sistemul democratic de control instituţional funcţionează în S.U.A., căci „nu suntem România". În aceeaşi luna, senatoarea Loreta Sanchez, co-preşedinte al Grupului de prietenie din Congres, se arată îngrijorată că, sub pretextul luptei anticorupţie, în România sunt încălcate drepturilor omului (ce „lobby oferă oare asemenea interpretări?). Câteva săptămâni mai târziu, s-au produs binecunoscutele gesturi neprietenoase la adresa României şi românilor ale ambasadorilor americani acreditaţi la Bucureşti şi Chişinău, aşadar, culmea ironiei, tocmai ale demnitarilor americani cei mai îndreptăţiţi - şi mai responsabilizaţi - să cunoască situaţia reală „de la faţă locului" şi să stimuleze mai bună cunoaştere şi conlucrare între ţările noastre. Unul dintre ambasadori s-a fotografiat „din politeţe" cu un steag iredentist, celălalt a susţinut public că „Basarabia nu e România". Să fie chiar întâmplător acest show diplomatic de gafe, în două acte, pentru a nu-l califică mai dur, adică aşa cum merită?

Consultantul strategic francez Andre Archimbaud constată într-un eseu că „America are de ales între doamna Ceauşescu şi domnul Silvio Berlusconi". Oricare va fi, însă, viitorul preşedinte al Statelor Unite, Bucureştiul va avea mai mult de lucru în relaţiile cu principalul - şi decisivul - sau aliat politico-militar. Ce-i de făcut? A spus-o, între alţii, inepuizabilul comentator american George Friedman, în stilul sau direct, cam aşa: Veniţi cu proiecte care să intereseze America. America merge înainte şi fără prietenia voastră, voi însă aveţi nevoie de prietenia Americii, faceţi în aşa fel încât să o cointeresaţi. Trist şi paradoxal este, însă, că America are tot mai multă nevoie de o ţară că România în această parte a lumii, dar nici Washingtonul, nici Bucureştiul par să nu seziseze „detaliul" şi se complac în ambiguitate şi apatie.