Într-o lume agitată, bulversată, strâmbă şi materialistă, au devenit, din nou, la modă cenaclurile literare. E drept că nu la fel de la modă precum festivalurile de manele, meciurile de fotbal şi culturalizarea în masă prin mall-uri. Dar, cum-necum, omul simte că ceea ce-l reprezintă nu e doar alergătura prin magazine, cu coşurile mai mult sau mai puţin goale, cu buzunarele la fel (invers proporţional cu gradul de umplere al coşurilor) şi încearcă – dupe posibilităţi, coane Fănică – să se regăsească pe sine şi prin alte locuri, adevărate lăcaşuri culturale. Cum ar fi, de exemplu, la stână. Nu vă râdeţi! Suntem doar popor de oieri, ce Mioriţa noastră!, chiar dacă unii ne mai zic şi plugari. Asta fac, de o vreme încoace, şi câţiva dintre membrii Asociaţiei Culturale Helis, asta am făcut şi eu sâmbătă, incitată de domniile lor. Voi prezenta pe scurt personajele, cu menţiunea că, în ciuda tonului glumeţ şi a ironiilor prieteneşti, respectul ce li-l port este mai mare decât cel care poate fi exprimat prin cuvinte. Aşadar, ne-am adunat şi ne-am aburcat într-un Opel Corsa 1,2 următorii: poetul Şerban Codrin, poetul Gheorghe Dobre, poetul Costel Bunoaica, poetul Nicolae Teoharie (consăteanul meu din vremuri oareşcum apuse) şi subsemnata, pe post de şofer sau şoferiţă. Nu ştiu dacă DEX-ul, DOOM-ul şi alte „cărămizi" acceptă forma de feminin a substantivului „şofer". Nici nu mă interesează, că oricum sunt obişnuită, la serviciu, să primesc cereri cu adresarea „Domnule Inginer" sau „Domnule Director". Nici nu ştiţi cum mă simt. Şi, pentru că nu ştiţi, n-am să vă las în neştiinţa domniilor voastre şi am să vă dezvălui secretul: simt cum începe să-mi crească un... ştiţi dumneavoastră ce. Ceea ce ne lipseşte nouă, femeilor, ca să conducem lumea, babei ca să fie Ministru de Război şi bărbaţilor ca să fie soprane. Aşadar, în această formaţie, patru poeţi (n-a văzut maşina mea atâţia poeţi la un loc de când se ştie!) şi-un (o) şofer(iţă), ne-am dus plocon pe capul altui poet – generosul Florin Ciocea. Păi ce credeaţi?

Azi stâna nu mai e condusă de ciobani, ci de poeţi. Dar cred că Poetul, ca „specie", şi-a câştigat acest drept, de când a intrat în istorie (literară) cu celebra Baladă a Mioriţei. Întrucât eu nu ştiam drumul, m-am lăsat dirijată cu graţie de cei patru, pe rând sau toţi deodată. Nu contează că înainte de a-mi da indicaţiile (poetice, desigur!) nu se puneau de acord, astfel că auzeam în acelaşi timp: „Stânga! Dreapta! Înainte! În jos!" (Da, stimaţi şoferi, dacă nu ştiaţi că există şi comanda „în jos", înseamnă că habar n-aveţi de şoferie şi precis că v-aţi luat carnetele cu „strachina cu prune". V-o spune poetul Şerban Codrin). Eu, ce să zic? Tăceam şi executam – ba la stânga, ba la dreapta, ba în jos – mulţumită şi emoţionată că există poeţi pe lume şi că mergeam pentru prima dată la Cenaclul Literar de la Stâna lui Florin din Maltezi (stâna e din Maltezi, Florin e din Feteşti. Şi să nu vă imaginaţi Malteziul ăsta ca pe cine ştie ce staţiune exotică de prin insulele Bahamas. Vă spun eu – nu-i decât un sat amărât de lângă Feteşti. Amărât, amărât, dar vorba e... găzduieşte un ditamai cenaclul). Poate nu ştiţi că drumul dintre Slobozia şi Feteşti (via Ţăndărei) trece pe lângă Cotul Donului. Habar n-aveţi de geografie! V-o spune tot Şerban Codrin, care ne-a împuiat şi nouă capul cu povestea cu pricina. Se zice (da' n-am verificat) că un oarecare fost luptător în război (că doar nu era să fie luptător în vreme de pace!), care trecuse pe la Cotul Donului, când s-a întors, teafăr şi nevătămat, dar cu dragoste şi dor de locurile prin care luptase, şi-a deschis o cârciumă în satul lui, pe care a intitulat-o chiar aşa – „Cotul Donului". Încercam să-mi imaginez ce anume l-a motivat pe fostul luptător să facă asta. Cred c-am găsit explicaţia. Ştefan cel Mare (şi Sfânt), când pleca la luptă, îi promitea lui Dumnezeu că, dacă va câştiga bătălia, mai construieşte o Biserică. Şi chiar se ţinea de cuvânt. Urmând exemplul ilustrului înaintaş, omul nostru, la scară mai mică, i-o fi promis şi el lui Dumnezeu, în timpul aprigelor lupte, că, dacă-l scapă, îi închină şi el... o cârciumă. Eh! Să fie primit! Şi tot Codrin, care le ştie pe toate (de unde le-o fi ştiind?) ne-a spus că, datorită unor mari supărări la nivel înalt, ca să nu lezăm oarece sentimente naţionale ale unora şi altora, numele cârciumei a fost schimbat în „Cotul Dorului". Îmi vine să fredonez celebra melodie din fonoteca de aur „Cine-a pus cârciuma-n drum", dar cu versurile un pic modificate: „Cine-a pus cotul în drum...". Sau în dor. Nu contează.

În maşină, băieţii m-au pus în temă referitor la cele ce vor urma. „Dragă, noi, acolo avem fiecare rolul lui. Unul face cafeaua, altul micii, altul spală vasele, etc." M-am umplut de admiraţie la adresa unor bărbaţi atât de harnici şi mă gândeam cu emoţie care va fi rolul meu. Femeilor singure care speră să înhaţe vreuna dintre aceste comori, le spun doar atât: în primul rand, sunt toţi gata înhăţaţi. Şi-n al doilea, chiar dacă n-ar fi, nu vă faceţi iluzii. Aveam să aflu curând cum stătea treaba cu rolurile: cu excepţia lui Costel, care a făcut micii, şi a lui Florin care a robotit tot timpul, rolul celorlalţi (inclusiv al meu) a fost unul pur contemplativ. Să tot creezi în astfel de condiţii! Dar să nu anticipăm. Voi mai spune doar că cel mai greu dintre toate mi s-a părut rolul lui Dobre, acela de a sta nemişcat, pentru a nu încurca, dărâma, fărâma sau produce vreun cataclism. Toţi fără excepţie se arătau extrem de serviabili când poetul solicita ba una ba alta, şi asta nu pentru a-l „peria" pe şeful de la Helis, ci din dorinţa sinceră de a ajunge acasă cu pantalonii nepătaţi de cafea şi de a le rămâne vinul în pahare, nu pe dânşii. M-am simţit solidară cu el şi mi-am amintit de vremea când, elevă sau studentă fiind, făceam de serviciu la cantină. Datorită stângăciei mele, la propriu şi la figurat, bucătăresele nu mă lăsau să fac nimic. Astfel că, dacă vă imaginaţi că stângăcia e vreun mare dezavantaj, e bine de ştiut că, în anumite situaţii, e o adevărată binecuvântare. Pentru cel care-o are. Că restul... scapă cine poate. În sfârşit, ajungem; în ciuda ţurţurilor de gheaţă care cădeau din copaci şi a indicaţiilor contradictorii cu care au încercat să mă deturneze, mai ceva decât atentatorii de la 11 septembrie. Dobre mă pusese în gardă: „Primul lucru pe care-l facem când ajugem este să numărăm câinii. Dacă lipseşte vreunul la apel, ştim ce avem la masă în ziua aia". Aşa că, odată coborâtă din maşină, îmi iau rolul în serios, reuşesc să număr până la 8, după care îmi vine ideea să-l întreb conspirativ pe confratele meu „Câţi erau data trecută?". Răspunsul m-a siderat: „Da' cine mai ştie?". Aşa că, la momentul friptură, m-am dat lovită, înjunghiată, arhisătulă, supraponderală... mă-nţelegeţi. Nu că nu mi-ar plăcea câinii. Dar îi prefer ca animale de companie.

Trec peste belşugul de bucate şi licori cu care ne-a răsfăţat Florin, că nu le şade bine unor scriitori să se-mbuibeze. În schimb le şade bine să se copilărească uneori, ceea ce o parte dintre noi (cu excepţia 'telectualilor Teoharie şi Dobre) am şi făcut. La stâna lui Florin găseşti de toate. Inclusiv schiuri şi sănii. De câini v-am spus deja. Am făcut ski fond şi ne-am dat cu sania. Cu sania a fost cum a fost, dar la ski ne-am cam căznit, că terenul era noduros şi legăturile cam proaste. Motiv pentru Costel să exprime, ca un poet, senzaţia de după, în următoarele cuvinte: „Simt o teribilă stare de imponderabilitate". Ceea ce prozatoarea de mine a exprimat în cuvinte mult mai grobiene: „Îmi tot vine să merg cu genunchii îndoiţi." Aşa, şi unde-i cenaclul? Dar unde vă grăbiţi aşa? Asta a fost introducerea. Că eu aşa am învăţat la şcoală: că nu există compunere fără introducere. Ah! Dar nu pot să intru în subiect până ce nu voi spune despre butelie. Cum care? Butelia de gaze naturale: butan, propan, metan şi ce alţi alcani vor mai fi fiind prin amestecul acela extrem de inflamabil şi, bineînţeles, exploziv. M-am bucurat să aflu că există, în persoana confratelui Teoharie, un om mai friguros decât mine. Teoharie avea o grijă (adică mai multe): „Închideţi uşa! Aprindeţi focul! Daţi butelia mai tare!" Dacă după momentul numărătorii (de altfel inutile a) câinilor, mi-am reprimat starea de leşin care-mi dădea târcoale, în momentul intrării în casă, am simţit de-a dreptul că explodez. La propriu. Gazda noastră, din dorinţa de a crea condiţii confortabile, inclusiv de temperatură, oaspeţilor săi, pe lângă focul care ardea în paie ude, a legat şi o butelie la un arzător. Da. Dar cum gazele noastre amestecate cu H2O n-au suficientă putere calorică, ce s-a gândit Florin ca să facă butelia să meargă beton? A îndreptat flacăra fix pe butelie, ca să „dezgheţe" gazul, mai bine zis apa din el. V-aţi prins? Dacă la serviciu văd un muncitor că încearcă să dezgheţe butelia la flacără, îi iau 10% din salariu pe trei luni. Dar lui Florin ce puteam să-i iau? O oaie? Nu l-ar fi durut, că am înţeles că are vreo trei sute, ca-n cântecul ăla, „Ciobănaş cu trei sute de oi". Astfel că am încercat să-l conving că nu e bine cum procedează, că la un moment dat butelia poate face „bum" şi e păcat să piardă patria atâţia poeţi, toţi unul şi unul. Că înscrisul de roşu pe galben de pe butelie nu-l convinsese. Nici eu. Aşa că m-am lăsat păgubaşă cu partea teoretică şi am trecut la fapte, ajutată de la fel de grijuliul meu frate întru suferinţă explozivă- Dobre. Cum ieşea Florin să mai aducă o măslină, o apă minerală, ceva, cum unul dintre noi muta butelia câţiva centimentri. Cum intra Florin, cum se ducea şi-o muta la loc. Noi iar. Şi el iar. Şi iar. Atât am mutat butelia aia, că sunt convinsă că aş putea câştiga campionatul mondial de haltere, la categoria muscă (muscă trează, că, din motive de şofat, n-am apucat să ajung una beată).

Buuun. Omul mănâncă, bea, skiază, se dă cu sania, se joacă de-a explozia, dar mai şi scrie. Ce scrie? Păi ce-l taie capul. Dar pentru încălzire, mai citeşte, mai cântă... Distinsul nostru coleg Teoharie, cu a sa voce radiofonică, extrem de plăcută, ne-a citit poezii din volumul recent premiat al lui Ion Mureşan. La un moment dat, s-au iscat controverse legate de poezia „Cântec mediocru". Ba că-i bună, ba că-i oarecare. Personal, mi-a plăcut. Codrin susţine că poezia e banală dar că, citită prin cheia titlului – Cântec mediocru – devine genială. Pentru mine, calea de la banal la genial pare atât de lungă, încât nu mă străduiesc nici să-i dau dreptate, nici să-l contrazic. A fost adus în discuţie şi Esenin, Florin a adus o carte, dar Teoharie a refuzat să citească pe motiv de traducere slabă. Atunci Florin a venit cu ideea să ne cânte, ceea ce a şi făcut, prilej de bombăneli din partea lui Dobre, căruia pericolul mai nou ivit în momentul în care Florin ne-a ameninţat cu chitara i s-a părut mult mai vătămător decât pericolul de explozie al buteliei amintite. Eh! De butelie am scăpat noi, cu ajutorul bunului Dumnezeu şi al zeloşilor care o umplu jumătate cu apă, dar de „cobza" lui Florin nici măcar Atotputernicul nu ne-a scăpat. Am fost bravi şi ne-am dus canonul până la capăt, ceea ce ne dă speranţe că poate ne-or mai fi iertate ceva păcate. Ei, dar a venit şi momentul creaţiei. Asta cu scrisul la comandă, pe mine mă scoate din sărite. Să te mai concentrezi şi cu butelia lângă tine, gândindu-te că tare ţi-ar plăcea să mai trăieşti câţiva ani, şi cu câinele în farfurie, plângând de mila lui, care poate şi el ar fi vrut să mai trăiască vreo câteva luni, măcar până la următorul cenaclu. Au fost trei teme de creaţie: Gunoi, naştere şi nimic. Prietenii mei exersaţi au reuşit să scrie lucruri interesante, chiar şi Costel care cică nu se poate concentra în prezenţa altora, drept pentru care şi-a luat foaia şi pixul şi s-a dus la bucătărie, chipurile, să creeze. Sanchi! A profitat de ocazie să mai halească ceva. Ce-i drept, a venit cu cateva versuri inspirate. Dar eu, invidioasă din fire, cred că le adusese de-acasă. Păi sigur că-l suspectez... mai ales că mie mi-a reuşit... mai nimic.

Teoharie ne-a propus apoi o temă de discuţie, anticipând dezbaterea ce va avea loc în ziua următoare la TVR dintre Liiceanu şi Pleşu: despre invidie şi ură. Propunerea a fost să discutăm noi şi să vedem apoi câte dintre ideile din cadrul dezbaterii noastre se vor regăsi între ideile lor. Din păcate, eu am ratat emisiunea, că m-am apucat să scriu cronica. Când mi-am amintit, era deja târziu. De-aceea n-am să redau concluziile noastre, că, în cazul în care prea multe dintre ideile noastre se vor fi regăsit în discuţia celor doi celebri, aceştia să nu fie acuzaţi de către posteritate de plagiat. Parcă şi văd un titlu mare de ziar, peste o sută de ani: „Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu au plagiat cu neruşinare ideile născute prin fum de ţigară şi de sobă înfundată ale truditorilor de la Helis la Stâna din Maltezi" (devenită, între timp, monument de patrimoniu cultural). În concluzie, sau în confuzie, cum zicea un personaj, stimaţi domni şi voi fă (ştiu că doamnele şi domnişoarele nu se vor supăra. Vorbim de cele cu simţul umorului, restul nu ne interesează), aflaţi: cenaclu literar se poate oriunde, chiar şi (sau mai ales) la stână. Asta ca să nu mai auzim vorbe gen: n-avem unde să creem, n-avem săli, n-avem palate (ale culturii). Omul sfinţeşte locul, iar ceea ce avem, purtăm în noi. Ne-am întors pe seară, mai grei cu câteva kilograme şi mai bogaţi sufleteşte. Iar pe Florin l-am lăsat la stână (cineva mai trebuia şi să spele vasele), mai uşor de câteva kile de brânza, de câţiva litri de vin şi mai sărac cu-o oaie (posibil şi-un câine). Dar cu mai mare bogăţie în Ceruri. Căci scris este: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!"
A consemnat pentru dumneavoastră, şoferiţa de (ser)viciu,
Florentina Loredana Dalian

Notă: Orice asemănare a personajelor din acest material cu persoane din realitate NU este întâmplătoare şi nici neintenţionată. În schimb, exagerările sunt intenţionate.