Revista Art-emis
Cele mai proaste 25 de decizii ale Republicii Moldova (6) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, Chişinău   
Miercuri, 31 August 2016 16:57

Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, Chişinău Decizia nr. 7: acceptarea staţionării forţelor militare străine pe teritoriul Republicii Moldova

În 1992 Federaţia Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova. Staţionată în Tiraspol, Armata a XIV-a a Federaţiei Ruse le-a dat armament rebelilor separatişti anticonstituţionali ai Republicii Moldova, le-a oferit logistica necesară războiului, iar în cazuri concrete - a intervenit cu tehnică militară grea împotriva forţelor de ordine ale Republicii Moldova. Există numeroase studii, memorii, documente publicate, care demonstrează modul de ducere a războiului de partea Republicii Moldova. Afară de faptul că militarii moldoveni au fost slab echipaţi şi instruiţi, iarconducerea politico-militară a Republicii Moldova a dat dovadă de lipsă de viziune, privind perspectivele războiului ruso-moldav, de lipsă de voinţă, de curaj etc. Totuşi, conducerea Republicii Moldova a obţinut un succes: războiul „de pe Nistru" a fost internaţionalizat şi intrase în vizorul marilor cancelarii occidentale. După un şir de eforturi diplomatice, soldate cu acordul Federaţiei Ruse şi Republicii Moldova de a înceta focul, la 21 iulie 1992, la Moscova, a fost semnată „Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova". Documentul a fost semnat de Boris Elţîn şi Mircea Snegur. Un document internaţional de acest gen este semnat de comun acord al părţilor semnatare şi în conformitate cu interesele naţionale ale fiecărei părţi semnatare. Fără îndoială, încetarea operaţiunilor militare a fost o prioritate a conducerii Republicii Moldova. Dar tot atât de important (sau, poate, chiar mai important) este şi esenţa acordului semnat.

În istorie, de foarte multe ori, zicala „o pace strâmbă este mai bună decât un război drept" a fost răsturnată. O demonstrează convingător rezultatele Primului Război Mondial cu sistemul de Tratate de Pace de la Versailles: la scurt timp Germania începe revizuirea Tratatului de Pace de la Versailles şi declanşează al Doilea Război Mondial. Deci, semnăm documente internaţionale, dar nu în detrimentul intereselor naţionale! Revenim la Convenţia Elţîn-Snegur din 21 iulie 1992. În document nu este menţionat motivul care a determinat părţile să semneze Convenţia, şi anume: răzvrătirea militară, anticonstituţională, a rebelilor separatişti de la Tiraspol, pe care autorităţile de la Moscova l-a susţinut pe faţă. A fost una din marile gafe, comise de parte moldovenească. Articolul 4 al Convenţiei stipulează: „Unităţile Armatei a 14-a a Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse, dislocate în Republica Moldova, vor respecta cu stricteţe neutralitatea. Cele două părţi în conflict îşi asumă obligaţia de a respecta neutralitatea şi de a se abţine de la orice acţiuni ilicite faţă de patrimoniul militar, faţă de militarii acestei armate şi membrii familiilor lor. Problemele privind statutul armatei, procedura şi termenele retragerii ei pe etape vor fi soluţionate în cadrul tratativelor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova"[1].

Aşa cum subliniază Anatol Ţăranu şi Mihai Grecu, „încetarea ostilităţilor militare de pe Nistru a semnificat începutul unei noi faze în istoria trupelor ruse în Republica Moldova. Rusia a început căutarea unei formule juridice ce i-ar legaliza staţionarea trupelor sale în Moldova"[2]. Pentru ruşi, drept cadru legal a servit articolul 4 al Convenţiei Elţîn-Snegur din 21 iulie 1992, citat mai sus. Autorii citaţi remarcă că în mai 1993 diplomaţia rusă a lansat ideea „sincronizării" retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova cu soluţionarea conflictului transnistrean. Pe data de 15 mai 1993, în urma întrevederii lui Mircea Snegur cu preşedintele Federaţiei Ruse Boris Elţîn, a fost dat publicităţii un comunicat comun, în care, între altele, se stipula: „B.N. Elţîn şi M.I. Snegur au constatat că tratativele privind pregătirea Acordului cu privire la statutul, ordinea şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova, se desfăşoară în spirit constructiv. Preşedinţii au confirmat poziţia comună, care este împărtăşită de conducerea Transnistriei, despre aceea că termenele de retragere a trupelor ruse vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului şi elaborarea statutului special al regiunii transnistrene a Republicii Moldova"[3].

În februarie 1994, alegerile parlamentare anticipate au fost câştigate de Partidul Democrat Agrar de orientare pro-rusă. Profesorul universitar dr.-hab. Nicolae Osmochescu a devenit noul şef al delegaţiei guvernamentale în cadrul tratativelor cu ruşii. Dl N. Osmochescu a acceptat de la bun început principiul „sincronizării" evacuării trupelor ruse cu reglementarea politică conflictului cu liderii separatişti. Ca urmare, la 21 octombrie 1994, la Moscova, a fost semnat Acordul cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova. Articolul 2 al Acordului subliniază: „Ţinând cont de posibilităţile tehnice şi timpul necesar pentru instalarea trupelor la noul loc de dislocare, partea rusă s-a obligat să realizeze evacuarea formaţiunilor militare menţionate pe parcursul a trei ani din ziua intrării în vigoare a prezentului Acord. Acţiunile practice pentru evacuarea formaţiunilor militare [...] în limitele termenului fixat vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi determinarea statutului special al regiunii transnistrene a Republicii Moldova..."[4]. În prezenţa preşedinţilor B. Elţîn şi Mircea Snegur, Acordul a fost semnat de primii miniştri ai Rusiei şi Republicii Moldova, V. Cernomîrdin şi Andrei Sangheli.

În 2011, în dialog cu Eduard Volkov, amintindu-şi de semnarea Acordului cu Rusia din 21 iulie 1992, M. Snegur menţionează că până în prezent unele puncte ale acordului nu sunt îndeplinite, „sunt anumite nuanţe", dar în orice caz, din acea zi, 21 iulie 1992, „pe Nistru nu a răsunat nici o împuşcătură"[5]. M. Snegur nici în 2011 nu a înţeles, că pentru ruşi era important nu atât încetarea focului, cât păstrarea Armatei a 14-a pe teritoriul RM, ca pilon de susţinere a separatiştilor tiraspoleni şi - respectiv - a Republicii Moldova în sfera de interese ale Federaţiei Ruse. În capitolul „Trădarea comandantului suprem", generalul Ion Costaş remarcă: „În funcţia sa de şef de stat, Mircea Snegur a dat dovadă de impotenţă diplomatică, nefiind capabil să organizeze şi să poarte independent tratativele de pace care erau realizate prin intermediul lui Birştein..."[6]. Atunci era clar, şi astăzi este clar: ruşii au promis să evacueze Armata a 14-a în timp de trei ani cu condiţia soluţionării politice a diferendului dintre Chişinăul oficial şi liderii separatişti de la Tiraspol. Odată conflictul nefiind soluţionat, armata rusă rămâne în continuare pe teritoriul Republicii Moldova cu toate urmările emergente. Prin urmare, decizia de a semna un astfel de Acord cu Rusia a fost una dintre cele mai nocive pentru Republica Moldova.
- Va urma -
------------------------------------
[1] Anatol Ţăranu, Mihai Gribincea. Conflictul transnistrean. Culegere de documente şi materiale (1989-2012). Volumul I (1989-1993), Chişinău, Editura Lexon-Prim, 2012, p. 421.
[2] Mihai Grecu, Anatol Ţăranu. Trupe ruse în Republica Moldova (Culegere de documente şi materiale), Chişinău, Editura Litera, 2004, p. 14.
[3] Ibidem, p. 15.
[4] Ibidem, p. 16.
[5] Mircea Snegur, Eduard Volkov. Otkrovennîe dialoghi (promejutocinaia versia) [Dialoguri sincere. Versiunea intermediară], Chişinău, Fundaţia Draghiştea, 2001, p. 166.
[6] General Ion Costaş. Transnistria. 1989-1992. Cronica unui război „nedeclarat", Bucureşti, Editura RAO, 2012, p. 486.

footer