Copil fiind, vacanţele mi le petreceam la ţară... acolo unde universul se contura întotdeauna favorabil mie, micul prinţ. Păsările, vietăţi ale cerului şi animalele din ograda mare coabitau într-o armonie naturală, aproape chimică. Gazele din iarbă de un verde unic, nemaiîntâlnit, îşi petreceau nunţile cu acelaşi ritual secular, firesc şi nestingherit de colo până colo. Mâţa îşi scutură „motoceii”, neamortita încă de zăduful căldurii miezului de zi. Cotcodăcitul găinilor ne amintea că porcul vecinului din faţa casei avea să consume, încă o tură din cursa lui sisifică, cărând povara lanţului greoi. Doar norii de praf ridicaţi de acesta umbreau rutină zilei senine.

- Costică! Costică!, se auzea vocea blajină a bunicii chemându-şi bărbatul zvelt care dăinuia încă prin atelierul de tâmplărie. Masa e gata! Bunicul, căci el era cel chemat, întruchipa autoritatea bărbatului din satul românesc al acelor ani, meşter de referinţă, respectat şi căutat deopotrivă de la oraş până-n cătunele răsfirate din păduri. Acolo, impasibil şi imperturbabil, îşi ascuţea unealta cu abnegaţia soldatului disciplinat, aşteptat pe câmpul de lupta şi al cărui protagonist era el însuşi, având convingerea deplină că trebuie să ducă misiunea la bun sfârşit, fără tema şi fără ezitare. Cuminte, aşezat alături şi dimensionat în lumea ai cărei actori îmi erau colegi de joacă şi izbande, mă găseam eu. Simţeam emoţia, acea teamă care îţi place, care te inundată de mister şi care te ţine, totuşi aproape, care-ţi impune respect. Tăişul curbat al armei de temut, scurtă şi nefiresc de dibace în mâini pricepute, mă fascina. Era că o biblie a secretelor meseriei de tâmplar, a vieţii, a periplului nostru prin lume, a morţii! Asemeni luptătorului care-şi expune tocul armei cu dragoste şi mândrie, aflată în locaşul ei rezervat încă de la zămislirea bancului de tâmplar, o excrescenţa lemnoasă făurită cu arta meşteşugarului de odinioară, alături de roţile de car, se odihnea ea, barda bunicului.

Să ne adunăm fraţii împrăştiaţi prin lume, căci împreună încăpem cu toţii!

Oţelul rece ce scânteia în lumina soarelui, capăta în viziunea mea puteri supranaturale. El lovea direct, sacadat şi-aproape în tăcere butucii, transformadu-i, îndrituit de un proces artizanal, dar şi contemplativ, făuritor al roţilor de car. Etapa spiţelor, a lustruirii, coacerii şi-a fierăriei urmau firesc şi ciclic. Eram martor în tăcere al unui proces căruia nimeni nu îndrăznea să-i ceara socoteala. Anii au trecut, eu am crescut, m-am transformat asemenea butucului în roata carului ce nu avea să fie terminat. Euforiei „revoluţiei” i-au succedat, progresiv, implementarea corupţiei alături de culorile naţionale, a mediocrităţii, lăcomiei, a învrăjbirii neamului, a şovinismului. Ura etnică avea să ne surprindă doar pentru puţin, iar răutatea să ne devină a două noastră mamă. Târziu şi peste ani de pribegie, mă aflu din nou în pragul vechiului atelier de tâmplărie. Mă gândisem mult la acest moment, îl pregătisem oarecum... dar ce folos, când inima-mi bătea să-mi spargă pieptul. Da, ea aşteptase, era acolo. În excrescenţa bancului de lemn, tocită, mai şubredă de coadă am regăsit... barda bunicului. Nu se rătăcise, ci dăinuise nepăsării şi indolenţei, se încăpăţânase să supravieţuiască metamorfozei generale. Aştepta, în ungherul său, vremuri de judecaţi mai drepte, simple, populare şi, când, având o nouă coadă în mâini pricepute, ea să-şi continue ritualul vremelnic întrerupt!

Astăzi, avem datoria implicării generale, totale, a recreării timpului când barda bunicului era făuritor, condei, cuvânt şi sărbătoare, a timpului când împreună vom putea trăi în România celor ce o merită. Să ne adunăm fraţii împrăştiaţi prin lume, căci împreună încăpem cu toţii! Azi, mai mult ca oricând, este nevoie ca barda bunicului să-mpartă dreptatea celor mulţi!

Grafica - Ion Măldărescu