Revista Art-emis
Cauzele Americii PDF Imprimare Email
Radu Toma   
Duminică, 10 Aprilie 2016 16:57

SUA, art-emisPrimii europeni viitori americani, răzleţi, s-au aşezat peste Atlantic încă din secolul al XVI-lea, au urmat la anul 1620 pasagerii de pe „Mayflower" şi cea dintâi colonie propriu-zisă, cu rădăcini vânjoase, înfipte în Stânca de la Plymouth (Plymouth Rock), în New England. Traficul transatlantic s-a înteţit în veacul următor, 18, fiecare nou-venit s-a dus acolo din motivele sale personale, dar toate aceste pricini s-au strâns laolaltă şi pot fi împărţite în câteva categorii mari, esenţiale: sărăcia de acasă a celor din ce în ce mai mulţi (explozia demografică din secolele al XVII-XVIII-lea), adică cei fără titluri nobiliare, pământ, conac, acareturi şi slugi; prigoana Bisericii oficiale, abătută peste religii noi, nonconformiste, protestante, sau altcumva; fuga de strânsoarea legii (şi astăzi, după 300 de ani, hoţi post-decembrişti români au găsit ascunziş sigur şi confortabil în America); dorinţa de îmbogăţire, setea de nou şi de aventură etc. Toate aceste sute de mii de cauze individuale luate împreună au devenit cauza Americii coloniale - tărâmul de refugiu sigur pentru nemulţumiţii şi proscrişii Europei. Iar puţin mai târziu, la 1776, când Curtea regală britanică şi însuşi regele George i-au tratat pe colonişti ca supuşi „second hand" ai Majestăţii sale, buni de impozitat la greu, dar nu şi să fie reprezentaţi în Parlamentul de la Londra, atunci cauza Americii coloniale s-a schimbat. A fost cauza Americii revoluţionare, libere, suverane, republicane şi democratice, după cum au hotărât „Părinţii Întemeietori" ai ei. În secolul al XIX-lea, odată cu revoluţia industrială, cauza Americii a devenit alta, anume expansiunea internă, economico-industrială, infrastructurală, financiară şi geografic-teritorială, dincolo de Munţii Allegheni, până în California, de la ocean, la ocean şi către sud, la Golful Mexic. La sfârşitul secolul al XIX-lea, America era deja prima putere industrială a planetei. O putere, deocamdată, cuminte, fără gânduri de dominaţie globalistă. Dar destinul ei manifest, departe de a se fi consumat, abia începea.

După debutul secolului al XX-lea, ironia soartei a făcut ca un împărat afurisit al Germaniei să scoată Republica nord-americană de pe lesă şi să-i dea drumul în lume. Infirm din naştere şi complexat, Wilhelm al II-lea, nepotul favorit al reginei Victoria a Marii Britanii, a pornit Primul Război Mondial. La sfârşitul lui, S.U.A. s-au numărat printre învingători, dar Washingtonul nu a fost convins că ar trebui să se implice în treburile internaţionale şi a adoptat o politică izolaţionistă. Aşteptarea a fost de scurtă durată. După numai 20 de ani, un alt german, cu un grad militar infinit mai modest decât al Kaiserului Wilhelm al II-lea, fostul caporal din Primul Război Mondial, Adolf Hitler, a aruncat omenirea în cel de Al Doilea Război Mondial şi, astfel, a stabilit următoarea mare cauză a Americii: înfrângerea necondiţionată a Germaniei naziste, organizarea lumii postbelice şi preluarea „leadership"-ului ei. Prescurtat spus, America lider şi manager mondial. Dar, de data aceasta, au apărut probleme mari. Uniunea Sovietică s-a împotrivit liderului globalist şi a fost, vreme de 45 de ani, un adversar redutabil, şi-a asigurat anihilarea nucleară reciprocă. Războiul americano-sovietic a fost, slavă Domnului, unul rece şi s-a încheiat odată cu prăbuşirea comunismului. America a fost atât de absorbită de confruntare, două generaţii de americani au fost atât de adânc crescute, educate şi intoxicate cu ideologia şi litera ei, încât astăzi, aici, în Statele Unite, se repetă cu auto-ironie, tristă, cuvintele celebre ale unui personaj din nuvelele lui John Updike: „Dacă Războiul Rece a luat sfârşit, ce rost mai are să fii american?". Foarte adevărate cele spuse de eroul lui Updike, de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial şi până la 1990, cauza Americii şi crezul americanilor au fost că supravieţuirea lor depindea de victoria în Războiul Rece.

Sesizând pericolul, istoric, ca America să rămînă fără un slogan, la începutul anilor '90, preşedintele Bush Sr. a pornit un război în Irak şi a proclamat noua cauză a Americii, construirea unei „Noi ordini mondiale". Dar puţini americani s-au raliat preşedintelui, trebuia găsit altceva. Apoi, Bush Jr. a crezut că a găsit şi că poate să „vândă" concetăţenilor săi o cauză credibilă a Americii - o cruciadă globalistă pentru democraţie. Cu ce s-au ales americanii din găselniţa lui au fost două războaie nesfârşite în Irak şi Afganistan, mult mai costisitoare decât anticipase fostul preşedinte. Acum şapte ani, Barack Obama a promis că le va pune capăt şi va aduce soldaţii acasă şi, astfel, a obţinut al doilea mandat, într-o Americă tot mai sătulă de angajarea în conflicte deschise în Orientul Mijlociu. Oricum, în aceşti ani ai administraţiei sale, un lucru pare evident, acela că populaţia americană nu mai vrea războaie, nicăieri, nici în Orientul Mijlociu, şi nici în Ucraina. Și, în zilele acestea, nu vrea să audă şi să primească nici terorişti islamici livraţi „la pachet" ca aşa-zişii refugiaţi sirieni. Având în vedere traiectoria urmărită de cauza Americii de aproape o sută de ani încoace, războaie după războaie, şi pe urmă iarăşi războaie, se ridică un număr de întrebări: Ce urmează? Care va rămâne rolul ei în lume? Va înceta să fie manager globalist? Cum se va rezolva disputa de politici externe între neoconservatori şi liberalii intervenţionişti, pe de o parte, care vor confruntări cu Rusia şi Iranul şi, pe de altă parte, anti-intervenţionişti ca Trump (republican), Sanders (democrat) şi Obama (preşedinte), care vor America afară din războaie?

Răspunsurile la aceste întrebări sunt, încă, dificile. Vom şti mult mai multe despre cauza Americii după alegerile prezidenţiale americane din noiembrie 2016. Vom înţelege atunci mai bine cum va continua şi România.

Corespondenţă din SUA, Las Vegas
Grafica - Ion Măldărescu

footer